Poveşti de Paşti: Scaunul Popii, la Boiu

Boiu e un sat ascuns printre dealuri, pe malul drept al Mureşului.

Cândva, a fost un sat de oameni bogaţi. Acum, doar vreo 60 de case mai sunt lo­cuite, iar marea majoritate a sătenilor sunt oameni în vârstă. La sfârşit de săptămână sau în după-amie­zele însorite de primăvară, cei plecaţi pe la oraşele din apropiere se mai întorc să lucreze grădinile şi să se bucure de linişte şi de aer curat. De aceea, poate, casele sunt încă frumoase şi îngri­jite, curţile curate şi pline de flori. Cât timp o mână de gospodar mai atinge pământul şi-un suflet mai trăieşte în casele vechi, e semn că nu-i totul pierdut pen­tru satul românesc. Mai ales când supravie­ţu­ieşte tradiţia.
Cu toată singurătatea ce-l apasă, Boiu are ceva numai al lui, ce întoarce acasă, în a doua zi de Paşti, pe toţii fiii satului, plecaţi în cele patru zări. Un obicei cu origini neştiute, păstrat cu sfinţenie de generaţii la rând: Scaunul Popii.

Cuibarul cu ouă roşii şi spini

"Eram încă mic copil, să fi avut vreo 6-7 ani, abia începeam să pricep ce şi cum, când am fost părtaş pentru prima dată la acest obicei. Îmi amintesc că scaunul se pregătea cumva pe ascuns, în spatele bisericii, să nu-l prea vadă nimeni până la ieşirea preotului din biserică. Feciorii tineri îl împodobeau cu crenguţe de salcie, cu rămurele înverzite şi înflorite, cu flori de toate culorile. În mij­loc, în locul şezutului, făceau un fel de cuibar, tot din crenguţe, pe care-l umpleau cu iarbă şi-n care aşezau apoi ouă roşii. Prin iarba asta erau ascunşi rugi de mure şi de măceş sau alte crenguţe cu spini. Nu se ştia niciodată exact câte ouă sunt în acel cuibar. În orice caz, nu cred să fi fost vreo­dată mai puţin de 50, uneori ajungeau la 100 sau chiar mai multe", îşi aminteşte Ioan Meda. Are 80 de ani şi, aşezat pe-un scăunel, în atelierul din curtea casei, rindeluieşte câteva cozi de unelte. A cam început primăvara şi-s de trebuinţă celor ca­re-au mai rămas prin sat şi-s încă în putere să lu­creze pământul.

Târguiala din uşa bisericii

În doua zi de Paşti, după Sfânta Liturghie, pre­­otul oficiază în micul cimitir din curtea bisericii, slujba de pomenire a morţilor. E un obicei spe­cific multor sate din Ardeal, ca a doua zi de Paşti să-i aducă aproape, prin pioase pomeniri, pe cei vii cu cei morţi, pe cei de-aici cu cei din lumea-de-dincolo. Imediat sfârşită şi această slujbă, feciorii aduc la uşa bisericii sca­unul împodobit, făcând zid în jurul preo­tului, ca nu cumva să plece, evitând târguiala. Câte-un litru de vin la câteva ouă cer tinerii, dar în­cearcă să obţină de fiecare dată o cantitate cât mai mare de vin, înainte ca preotul să ştie exact câte ouă se ascund în iarbă şi rugi. Şi Ioan Meda, şi soţia sa, Maria, îşi amintesc şi acum, cu drag, de preotul Mircea Iov şi de modul în care acesta reuşea să dea o notă amuzant-moralizatoare întregului eveni­ment. Din păcate, s-a stins din viaţă încă de tânăr, la doar 54 de ani, şi vreo 30 de ani de preoţie. Era fiu al satului părin­tele Iov şi ştia, de aceea, foarte bine că nu are cum să se sustragă acestui obicei. "O vreme se prefăcea că vrea să fugă pe o altă uşă a bisericii, dar tinerii îl aşteptau şi acolo şi trebuia să le intre în joc. Târguiala dura mi­nute bune, spre amu­zamentul întregii su­flări a satului. Nu se lăsa nici părintele, nici tinerii. Când în­ţe­le­gerea părea fina­lizată şi stabilită exact can­titatea de vin pe care popa o avea de dat, era rândul lui să-şi ia, cumva, partea. «Pâ­nă-acum am tot adunat şi-am înmulţit, acum e vremea să mai şi scădem, pentru aceia dintre voi care au lipsit de la biserică, pentru aceia care nu v-aţi spovedit. Mai scădem că vă lip­sesc toaca şi ciocănelele de bătut toaca. Şi, dacă stăm să socotim, apăi mă gândesc că voi ar trebui să-mi daţi şi ouăle, şi vinul», le spu­nea părintele Mircea Iov". Cu mare grijă, să nu spargă prea multe dintre ele, tinerii duceau apoi ouăle la casa preotului. Aici, nu numai că se ospătau cu ele, dar erau omeniţi şi cu alte bunătăţuri, în timp ce se bucurau, desigur, şi de gustul aromat al vinului, plata târguită pentru "sca­unul popii". Vechi de sute de ani, obiceiul din Boiu te pune pe gânduri. De ce renunţă oamenii atât de greu la tradiţii? Ce putere tainică se ascunde în scau­nul împodobit cu ouă şi spini?

Foto: Laura Oană