Verii mei, în zilele Paştilor

În editorialul "Tata Ion şi Mama Ioana", din Formula AS nr. 1361, am vorbit de cei 13 veri şi verişoare primare ale mele, de la Baia de Fier.

Între timp, am luat legătura cu unii dintre ei, rugându-i să-şi amintească cum îşi petreceau Sfintele Paşti, în anii copilăriei. Învierea Domnului Iisus este cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii. Iar la noi, la români, sărbătoarea miracolului dum­ne­zeiesc al În­vierii a fost ţinută cu sfin­ţenie. O parte dintre obiceiurile legate de Naşterea, Moartea şi Învierea Sa trăiesc şi în zilele noastre. Din pă­cate, în momentul actual, aceste obiceiuri sunt cinstite, chiar şi la sate, cu destulă sărăcie sufleteas­că, pe când, în urmă cu 50-60 de ani, erau prăznuite cu multă cre­dinţă. Fiecare dintre verii care mi-au răspuns la îndemn îşi aduce aminte cum erau sărbătorile în casa bunicilor. O lume pierdută, cum pierduţi ne sunt şi părinţii. Durerea e mare. Citiţi şi înţelegeţi cum a dispărut o epocă sfântă din trecutul nostru, miluit de Cel de Sus. Baia de Fier, cea de azi, e acolo unde era. Baia de Fier, cea din copilăria noastră, se odihneşte în cimitirul bisericii.

Mioara Sclamna (Maftei)
"O întrebam pe mătuşa Elena, femeie evlavioasă, dacă mi-l dă mie pe Iisus când ea nu va mai fi pe lume"

Există un loc tăcut, timid, aparent neînsemnat, pe marginea unui pârâu de munte, la poala Parân­gului; un loc în care mă întorc întotdeauna ca spre un altar. Aici, în Gura Văii, valea dinaintea micului defileu al Galbenului, la capătul de nord al comunei Baia de Fier, vieţuiau cândva trei generaţii, înrudite prin sânge şi credinţă. Părinţii (Ion şi Maria Sclam­na), noi, copiii, Victoria, sora mea mai mare, şi mă­tuşa Elena, sora bunicii Ioana, împărţind împreună bucuriile şi neajunsurile timpurilor. Mătuşa Elena, femeie evlavioasă, pe care o întrebam adesea dacă mi-l dă mie pe Iisus, când ea nu va mai fi pe lume, ne învăţa să deosebim binele de rău, ne insufla res­pect şi frică de Dumnezeu. După iernile lungi şi adevărate, ne trezeam dintr-odată cu gândul că vine ceva..., nu primăvara, altceva... Venea Paştele. Noi, copiii, aveam marea bucurie să greblăm poienile, să aprindem bâld?uţul (focul din seara de lăsare a secului), după care, la masa de seară, ne îndestulam cu de toate, dar lăsam masa nestrânsă şi vasele cu gura în jos. Dacă vreunul dintre noi strănuta la masă, primea în dar un miel sau orice pui de animal care urma să se nască. Fără întrebări şi aşteptări de răspunsuri, noi posteam în prima şi ultima săptă­mână. Timpul ne întrecea, nici nu apucam să ne agăţăm mărţişorul în primul pom înflorit, sau să sor­bim seva crenguţelor de mesteacăn, care se nu­mea "mustăreaţă", sau să ciugulim primele frunze de fag acrişoare şi bune, că şi sosea Săptămâna Mare. Fugeam de la şcoală să ne spovedim, nu lip­seam niciodată. Chiar dacă nu ştiam prea multe (în şcoli nu se făcea cateheza), negreşit mergeam la denie, în Joia Mare, iar vineri ne bucuram să adu­cem buchete de aglicei culeşi de pe stânci şi primule sălbatice, pe care le puneam la Crucea Răstignirii. Clipa aşteptată venea, ştiam că avem ceva impor­tant de făcut, ceva pentru care ne pregătiserăm şi pentru care intram în stare de graţie - stare pe care numai copiii şi sfinţii o pot atinge. Mergeam să ne împărtăşim şi abia aşteptam să ciocnim ouă roşii şi să rostim acel Hristos a Înviat, în care credeam şi care devenea salutul zilnic până la Înăl­ţare. Cei mari nu lucrau nimic, hrăneau ani­malele, se duceau să-şi viziteze rudele. Cei tineri mergeau la hora sa­tului şi peste tot se cioc­neau ouă roşii. Nici cozo­nacul cu nucă multă nu lipsea, se cocea în cup­torul zidit de lângă casă, iar părinţii ne îngăduiau să gustăm puţin vin. Pro­babil era vorba de Noul Vin. În zilele de sărbă­toare, totul încremenea, se aşeza o linişte, o pace similară cu pacea Ierusa­limului Învierii.

Maria Popescu (Rogojanu)
"Bunicii de la Bărbăteşti ne primeau cu brazde de iarbă verde la poartă"

Abia aşteptam să vină Paştile, să merg la Baia, din doi în doi ani, acolo unde-mi erau unchii şi mă­tuşile după mamă şi, mai ales, verişorii şi verişoa­rele. Ne strângeam toţi la mama Ioana şi la tata Ion, şi de acolo plecam la Înviere. Am făcut lucrul ăsta de când eram mică şi până la terminarea liceului. Un an la Baia de Fier, celălalt la Bărbăteşti, aşa îmi petreceam marile sărbători, mama fiind adoptată de familia moşului Ilie şi a mamei Torica, care m-au crescut şi pe care i-am iubit la fel ca pe bunicii de la Baia de Fier. După Înviere, luam paşti şi apoi ne strângeam toţi verişorii, cât eram de mulţi, la o masă încărcată, aşezată de bunica lângă masa pă­rinţilor. Mâncam şi ne povesteam nebuniile făcute de la ultima întâlnire. Pe fratele meu îl chema... "Nenea". Eu şi Nenea eram centrul atenţiei, fiindcă noi locuiam departe de ceilalţi. E greu să ai veri buni la mare distanţă, să-i vezi o dată la doi-trei ani... Dacă mă întorc la Baia, parcă-i văd pe veri­şori jucându-se sub mărul dulce. Zicea mama să plecăm, iar eu începeam să plâng. "Nu plec - ziceam - rămân aici, sub măr!". Toţi râdeau şi mă mângâiau pe cap. Nenea mă lua de mână şi mă du­cea la poartă. Venea un camion încărcat cu lemne, de la munte, şi plecam la Cărbuneşti. Mama Ioana nu uita să ne facă pachete cu ouă roşii, cu cozonac şi carne de miel. Păcat că sărbătorile de Paşti durau atât de puţin! Îmi puneau în săcăteu o pâine uriaşă, coaptă în cuptorul de cărămidă. Era prea grea, o lăsam lui Nenea. Şi rămâneam cu lacrimile în ochi până ajungeam acasă, în braţele blânde ale mamei Torica. Îi fusese dor de noi şi ne primea cu brazde de iarbă verde la poartă, la uşa tindei şi la uşa ca­merei noastre. Belşugul Paştilor ne aştepta de la bun început.

Constantin (Costinel) Sclamna
Bâldăuţul intrării în post

La lăsarea postului de Paşti, noi, co­piii, făceam un bâldăuţ, un foc din torişte de la vite, în care puneam şi fân bun, cu toate că mă certa tata Diţu. Era o concu­renţă între vecini: care are bâldăuţul cel mai înalt! Se aprindea imediat după lă­sarea serii şi apoi cei pricepuţi începeau să strige, să-i amăgească pe vecini: "Găi­nile noastre outoare şi ale lui Mion pe râu la vale" sau "Găinile noastre outoa­re şi-ale vecinilor cotcodăţătoare". Pe stinsul focului ieşeau bătrânii la gard cu o sticlă de ţuică, să-şi cinstească vecinii, pe un Gheorghe Flondor, pe un Gheor­ghiţă Matea sau pe un Gheorghe Bibi, şi să-şi ureze de bine. Venea şi câte un lău­tar cu fluierul sau cu taragotul şi pe urmă, după cântări vesele de chef, se aşeza fie­care la ultima masă de dulce dinaintea postului. Îmi amintesc că, după ce ne sătu­ram, nu se strângea masa până dimineaţa. Stră­chinile folosite nu se scoteau afară, că, dacă le sco­teai, se spunea că vin păsările şi, ciugulind resturile, mâncau semănătura acelui an. Tot la Paşti se stin­geau varniţele. Aşa era regula. Fiecare gospodar avea o varniţă din care trăia. Ducea var la vale, spre Filiaşi, şi se întorcea cu grâu şi porumb. Şi cu bani. Aşa aveau muntenii noştri bani pentru haine noi de Paşti. Din var. Pe la mijlocul postului, tata Ion găsea cum să treacă peste tristeţea zilelor lungi de iarnă/ primăvară. La micul dejun, fierbea câte o cană de vin roşu şi-l turna în castron. Apoi dumica pâine neagră, abia scoasă din cuptor. Aşa îşi trecea zilele de abţinere; bea şi mânca împreună sângele şi pita Domnului. Îmi amintesc cum bunicii ţineau în pod, în dulapuri separate, tacâmurile şi vesela cu care mâncau de dulce, şi cele cu care mâncau de post. Parcă îl văd pe Tata Ion cum ducea în pod străchi­nile şi tacâmurile de dulce, a doua zi după lăsata secului. Le aducea în cunie pe cele de post, lăsate acolo de la Crăciun. Oricât le-ar fi spălat, cu sodă şi cenuşă, nu era permis să le încurce. Dacă mânca din vas de dulce în zi de post, oricât ar fi fost de spălat, era nenorocire. Trebuia să se ducă la bise­rică, să-i slujească popa de câteva ori, trei zile la rând. Cum se apropia sfânta sărbătoare, bătrânii intrau pe post negru, miercurea şi vinerea. Noi, cei mici, ţineam post normal numai în Săptămâna Mare. Când venea timpul de mers la Înviere, în noap­­tea de Paşti, luam câteva ouă în buzunar şi ple­cam la biserică. După slujbă, cum venea ora de ple­care, plăteam paştele cu un ou şi primeam o lin­guriţă de vin ca împărtăşanie. În uşa bisericii, mă aşteptau băieţii, cu ouăle gata de luptă. Acasă erau gospodarii mei: mama, tata, sora, bunicii. Masa fusese pusă în timpul nopţii, bunica se trezea la ora două, punea sarmalele la fiert, piftiile erau gata cu o zi înainte, friptura era în cuptor. Când ne aşezam, după ce luasem sfintele paşti, mâncam câte bunătăţi puteam, după şapte zile de post. Pe urmă, făceam treburile din gospodărie şi ne lua somnul. Părinţii mergeau la horă, veneau lăutarii şi distrau satul cu cântece bătrâneşti, cu o învârtită, cu o poinărească, cu dansurile iubite la munte. După ce ne trezeam, ne strecuram şi noi, copiii, pe furiş, la ciocnit de ouă tari. Unii aveau ouă înşelătoare, dar nu le mergea bine. Se fereau toţi de ei. Odată cu venirea serii, toată lumea mergea acasă. Fetele nu aveau voie să întâr­zie pe întuneric. De atunci, până azi, a ră­mas ca masa de săr­bători s-o iau îm­preună cu sora mea, Dorina, şi familia ei. Noi am mai rămas. Şi ţinem obiceiul.

Petre Dungan
"Neamul nostru era neam vesel, luminat"

Paştele a fost o mare sărbătoare pen­tru familia noastră. O sărbătoare a hai­ne­lor noi. N-am pur­tat iţari strânşi pe picior, ca bunicul Ion, pentru că eram la şcoală, unde ne obligau să îmbrăcăm uniformă. Dar mă bu­curam să văd por­tul strămoşesc la tinerii din sat. Era portul adus din Măr­gini­mea Sibiului, ca­re în­ve­lea comuna în alb şi negru, la sărbători şi duminicile. Portul muntenesc şi vorba ciobănească - astea sunt como­rile aduse de peste munţi, de băcuii sătui de aspri­mea vieţii sub un­guri. Ce-mi amin­tesc de zilele de Paş­te? Curăţenia, vărui­tul casei, vopsitul gardurilor - iată ce mă impresiona în zilele acelea. Vop­si­tul ouălor cu foi de ceapă era altă acti­vitate plăcută. Mama mă ruga să păzesc ceaunul cu fiertură, apoi mă chema să ţin troaca în care plă­mădea cozonacul. Cum venea vremea să plecăm la bise­rică, la Înviere, tot ea avea grijă să ne pu­nem hainele noi, că aşa se făcea la În­viere. Intram într-un An Nou creştin. Şi cozonacul, şi ouăle miroseau frumos, nu aveau chi­micalele de azi, era mai mare plăcerea să câştigăm ouăle sparte. Erau şi ouă rezistente, ale găinilor care ciuguleau mult în nisip. Ştiam cum să le alegem. Mama, cea mai mare dintre cei şapte copii ai buni­cilor Ion şi Ioana, mă ducea la ei, la masa de săr­bătoare. Eram singurul nepot la vremea aceea, până s-a născut sora mea, Dorina. Mi-am dat seama că neamul nostru e neam vesel, luminat. La Paşti, eram mai veseli decât la Crăciun. Poate şi pentru că era Învierea. Şi jucăuşii de la horă fluie­rau în­vârtita, în costumele lor albe, aşa cum nu puteau face la Crăciun.

Titel Zaharia
"În fiecare casă, copiii spărgeau măcar 200 de ouă"

Când a dat Domnul să fiu copil, ţineam postul cu stricteţe şi aveam haine noi. Cât ai fi fost de sărac, măcar o pereche de ciorapi noi era musai să ai. Parcă mă văd pe uliţă, pregătindu-mă de Înviere. Până venea timpul plecării, făceam un fotbal cu fraţii Mutu, cei patru fraţi ai unei familii vecine. Venea şi Gheorghiţă Basarab, venea şi Gogelescu. Ne întâlneam în Poiana cu mărăcini, poiana noastră îndrăgită, situată la ieşirea din Peştera Muierii. În locul acela, astăzi sunt vile şi cârciumi, nu-ţi mai iese sufletul din tine când îţi aduci aminte de viaţa de altădată. Aşadar, Paştele începea, pentru noi, seara la ora 22 şi se termina la ora 4 sau 5 spre ziuă, când luam sfânta anafură şi plecam pe uliţă, să ciocnim ouăle. Veneam acasă şi ciocneam între noi, cei cinstiţi, nu ne amestecam cu cei cu ouăle de lemn. În fiecare casă, copiii spărgeau măcar 200 de ouă. Nu era gospodărie fără 30-40 de găini, aşa că nu erau o pierdere.

Elena Bădiţa
"Îmi dădeau lacrimile cu gândul la Domnul Iisus"

Când aveam cinci-şase ani, de Paşti îmi lua mă­mica pantofiori negri, cu baretă, ciorăpei albi, ro­chiţă colorată. Plecam la biserică, aveam coşul plin cu ouă. În ziua sfântă, de duminică, mergeam la mama Ioană. Seara, mă strecuram cum puteam, să nu fiu văzută, să pot rămâne să dorm acolo. Dacă reu­şeam, eram fericită. Dormeam în patul din stân­ga, de lângă geam, patul lui tata Ion. Până venea seara, eram dusă la exploatarea de grafit, la poalele muntelui, unde pri­meam daruri. Am păs­trat mult timp un fular albastru de bum­bac, cu care mă mân­dream în faţa tuturor. Tata Nelu era bucu­ros, el lucra acolo şi era impresionat că direcţiunea avea grijă de copiii muncito­ri­lor. La Paşti şi la Crăciun, noi, copiii, eram sufletul sărbă­torii. Când rămâ­neam la bunici, chiar în ziua de Paşti, ma­ma spunea că nu poa­te veni să mă ia. Atunci mă ducea ma­ma Ioană, a doua zi, până la "Cărarea iu­birii", aia pe care erau aduşi, legaţi de o scară purtată pe umeri, bărbaţii care se îmbătau la nuntă şi plecau pe furiş acasă, unde adormeau îm­bră­caţi. Vorbind de sărbătoarea Învierii Domnului, noi, fete­le, chiar dacă aveam numai 7-8 ani, eram pline de emoţie. Ne îmbrăcam în costum naţional, cu râuri ne­gre pe pânză albă. Întreaga biserică strălucea de curăţenie, nimeni nu intra în haine de stradă. Toţi veneau din post, chiar şi copiii. Nici eu nu mâncam vinerea, ca prietenele Maria Veroanei şi Doina lu Cojocaru. Luam paştele cu emoţie, îmi dădeau lacrimile cu gândul la Domnul Iisus. Apoi mergeam acasă, de mână cu cele două fete. Ciocneam un ou-două şi mâncam cozonac înainte să ne ia somnul.

Dorina Borogu (Dungan)
"Domnul să slăvească trecutul nostru"

Mi-am petrecut copilăria la bunici, la poale de munte, pe malul râului Galbenu. Cum veneau săr­bă­torile, mama Ioana mă pregătea cu multă grijă. Mă ţinea între genunchi, mă spăla în albie, mă tundea, aşteptându-l pe tăticul meu, Petrică, să mă vadă. Ne făcea mâncare în cunie şi aştepta să vină noaptea Învierii, să mergem la biserică. Tăticul era şofer la partid, la Novaci, dar era credincios. Nu era sărbătoare mai mare ca Paştele, aşa că ţineam şi noi, copiii, două-trei zile postul. Cu câteva zile înainte, ne băga pe toţi la părintele şi ne spovedeam. Atunci ne spunea părintele să nu furăm, să nu înjurăm, să-i ascultăm pe părinţi. După ce ajungeam acasă, când ne venea rândul să mâncăm, ne aşezau la masa cu trei picioare şi ne puneau sarmale şi ciorbă de miel, gătite în oale de lut. Erau înstăriţi bunicii noştri. Când ajungeam să ciocnim ouăle, ieşea scandal, dar aveam destule. Trei zile nu se terminau vecinii de la poartă. Era o bancă şi acolo se strângeau "liţele": liţa lu Pistolescu, cea cu 11 copii, liţa lu Nicolae, liţa lu Dragomir. La Dragomir, la horă, se strângea multă lume. Fugeam şi eu cu nişte fete, o luam pi su râpi, eu şi Mioara, şi Victoria, şi Miuţa lu Pisto­lescu, şi Leana lu Cudică, şi Măriuţa lu Căiţă. Ne duceam la deal, apoi treceam podul şi ajungeam la horă. Trei-patru-cinci, câte eram, ne uitam la dansa­toare şi ne distram, că li se vedea combinizonul când dansau învârtita. Ne căuta bunica, dar fugeam. Când ne găsea, ne grăbeam să-i spunem: "Mamă Ioană, să vezi cu cine joacă Dochia, fata matale, în ziua de Paşti. Cu cine? Cu Nicolae al lu Chiriac! Şi cu cine a mai jucat? Cu Nelică al lu Andrei. Cum să joace cu Nelică? Ăsta e rudă o ţâr cu noi. Da, ma­mă Ioa­nă, cu ei a jucat". Tot la Dragomir era cioc­nitul ouă­lor. Se strângeau oamenii, ciocneau... Gâr­ligiul be­ciului era locul unde ne închideam, noi, nepoţii, să mâncăm ouă. Ca să nu ne depisteze, nu ne duceam nici după sare. Of, of, of... Frumoşi copii eram. În­tr-un an, în ziua de Paşti, s-a pornit vântul. "De ce bate vântul, mamă Ioană?". "Ei, fata mamei, uită sora mea, Leana lu Niţă, să pună pătura de-a curme­zişul drumului...". Glumea mereu bunica noastră. Mutu lu Niţă Brânzan, alt frate al ei, zicea tuturor co­piilor: "Dacă nu mănânci post, să mă­nânci mie­re, să nu te muşte ursul de fund". Aşa i s-a întâmplat lui, în ziua de Paşti, când l-a muşcat un pui de urs chiar de fund. Eh, câte s-au mai în­tâmplat. Baia de Fier a fost un loc al văzutelor şi în­tâmplatelor, mai ales când eram noi copii. Domnul să slăvească trecutul nostru atât de frumos. Că as­tăzi nu mai vezi aşa ceva, s-a schimbat lu­mea şi nici satul de munte nu mai e ce-a fost. Noi dădeam târ­col bisericii de 12 ori la denie. Azi de câte ori se mai dă?