Casa cu blazoane

Chiojdu e la capătul unui drum făcut din despletiri.

Mai întâi, intri pe şoseaua care urcă pe Valea Buzăului spre Ne­hoiu, una dintre cele mai vechi rute comerciale peste Carpaţi. Apoi faci în stânga pe Valea Bâs­căi, şi mergi şi tot mergi, până ajungi la o altă răscruce, de unde îţi vezi de drum în amonte. Va­lea se lărgeşte, pantele sunt mai domoale, e o mi­că depresiune unde s-au refugiat cu sute de ani în urmă, atât din Ardeal, cât şi din şesul Valahiei, ţărani dornici de viaţă liberă şi ferită de primej­dii. Li se spunea moşneni, ţărani slobozi, iar acest statut e vizibil şi astăzi în atitudinea locuitorilor şi în aspectul îngrijit, prosper al gospodăriilor. Nu-i de mirare că la Chiojdu a fost construit odi­nioară un conac impunător, refăcut acum câţiva ani cu fonduri europene.

Ziduri vechi, oameni noi

Din centrul comunei, urc pe o străduţă nu mai mult de o sută de metri. Ajung în faţa unei porţi din lemn. Un zid înalt, din piatră, văruit, încinge curtea largă. Peste zid, zăresc acoperişul ţuguiat, din şindrilă nouă, al conacului. Deschid poarta şi intru. Curtea e pavată cu lespezi de râu. Conacul e alb, luminat de soare. Toate sunt la locul lor, îngrijite, ademenitoare. Aştept parcă să văd ieşind pe prispă un boier bătrân sau un moşnean înstărit, îmbrăcat în straie albe, şi să mă întrebe paşnic ce poftesc. Am vreo afacere de pus la cale? Caut pe ci­neva ascuns prin munţi? Sau am venit numai aşa, să cer găzduire şi să aflu po­veşti de prin par­tea locu­lui? Suntem însă în se­colul XIX, şi reporteri în vre­mea aia nu erau, cu greu m-ar fi crezut gazda că umblu după noutăţi. De altfel, adminis­tra­torul Casei cu blazoane e om um­blat prin lume, Florin Dră­gulin. A făcut ASE-ul, iar după studenţie, ca mulţi ti­neri din generaţia lui, a plecat în străi­nătate. Mai exact, în Gre­cia. "Am făcut de toate acolo. La un moment dat, am par­ticipat la restaurarea unui templu antic. A fost inte­resant. Am învăţat câteva lucruri care mi-au fost de folos mai târziu. După 12 ani, m-am ho­tărât să revin aca­să. Cu banii strânşi, am cumpărat Casa cu blazoane, care era într-un sta­diu a­van­sat de degra­dare, deşi a fost locuită perma­nent. Ultimul ei lo­ca­tar, un domn în vârs­tă, era nevoit să-şi mu­te patul când plo­­­ua, fiindcă apa de ploa­ie cădea prin aco­­perişul găurit şi se scurgea prin crăpăturile tava­nului direct pe po­dea", povesteşte Florin.

O nouă viaţă

Potrivit specialiştilor, Casa cu blazoane ar fi fost construită de Spătarul Mihail Cantacuzino, care avea mari proprietăţi în judeţul Prahova. Probabil a reuşit să cumpere pământ şi din moşiile ţăranilor buzoieni din Chiojdu şi să construiască aici un conac după specificul arhitecturii moş­neneşti. Mai sigur este însă că pe la începutul secolului al XIX-lea, casa era în proprietatea fa­miliei Izbăşoiu, care i-a adus unele transformări de structură. Familia Izbăşoiu a fost o familie pu­ternică, răsărită din rândul moşnenilor, cu tendinţa de a domina viaţa locală, dovadă şi numeroasele procese avute pen­tru pământ cu unii să­teni.
Dacă ar avea gură, zidurile ar avea multe de povestit. Locurile acestea, chiar dacă sunt izolate, au o istorie bogată. Drumuri tainice duceau de aici peste munte, spre Transilvania. Haiducii se ascun­deau prin văgăunile munţilor, iar de acolo atacau carele cu marfă care treceau pe Valea Buzăului. Moş­nenii luptau să-şi păstreze pământurile şi libertatea, râvnite de marii boieri. În Munţii Buzău­lui a supravieţuit, până la instau­rarea comunismului, străvechea civilizaţie moşnenească, bazată pe stăpânirea în comun a păşunilor şi pădurilor şi pe respectarea vechi­lor legi valahe. Cu timpul, Casa cu blazoanne a trecut de la un stăpân la altul, dar s-a şi degradat, ajun­gând într-o stare deplorabilă. "Eu am avut în plan să o renovez şi să fac o pensiune agro-turistică. Bi­rocraţia m-a descurajat. De unul singur mi-a fost imposibil să duc lucrurile la bun sfârşit", mărtu­riseşte Florin Dră­gulin. Acum câţiva ani, tânărul a contactat Uniu­nea Arhitecţilor din România (UAR), cu propunerea ca imobilul să fie cumpărat de această instituţie, re­no­vat şi pus în circuitul cultural şi turistic. Au bătut palma, şi lu­crurile, deşi nu fără obstacole, au evoluat fa­vorabil. UAR a reuşit să acceseze bani europeni, a con­solidat şi re­novat conacul. Bla­zoanele, do­uă cu motive florale, iar cel din mijloc cu vulturul bi­cefal, au fost recon­tu­rate şi scoa­se în evi­denţă. Arhitecţii au cons­truit şi câ­teva clă­diri şi o scenă în aer liber pen­tru spec­ta­co­le. Ca­sa cu bla­zoane a fost sal­vată şi deschisă publi­cului larg. Intra­rea e gra­tuită, iar în timpul verii, curtea se umple de vizitatori, atraşi şi de eveni­men­tele mu­zicale organi­zate aici. Au venit la Chiojdu şi turişti stră­ini, care au aflat des­pre lu­mea moş­­­ne­nilor de odini­oa­ră.

Lemn, piatră şi var

"Uite, lemnul aces­tei uşi e ori­gi­nal, are peste două sute de ani", îmi spune Florin, în timp ce atin­ge cu mâna uşa de intrare în ceea ce a fost, când­va, pivniţa cona­cului, unde erau aşezate bu­toa­iele mari cu ţuică. Îmi şi imaginez carele cu boi în­cărcate cu buţi, lăsându-se încet, la vale, spre Bu­zău sau, de ce nu, chiar spre Bucureşti. În piv­niţă e amenajat acum un muzeu cu obiecte ţără­neşti, adunate de câţiva entuziaşti de prin gospo­dăriile sătenilor, unde zăceau în uitare. Sus, în camerele mobilate cu respect faţă de tradiţie, sunt lăzi de zestre pic­tate ca la Braşov. Totul e curat, îngrijit şi emană o atmosferă patriarhală. "Casa asta e construită numai din lemn, din piatră şi var. Sunt materiale naturale, nu a fost utilizat niciun ma­te­rial mo­dern, din cele care se găsesc acum pe pia­ţă", mă asigură ghidul. Adevărul este că am aceas­tă senzaţie puternică de întoarcere în timp, indusă, cu siguranţă, şi de natura mate­ria­lelor folosite pentru renovare. Casa cu blazoane nu e doar o formă de altădată, o aparenţă a tradi­ţi­ei, aşa cum vezi prea deseori prin oraşe, unde ca­sele vechi au fost renovate cu materiale din zi­lele noastre. E, în acelaşi timp, un martor adevărat al tradiţiei, e tradiţie refăcută fără niciun simulacru.

Blazonul Chiojdului

Florin Drăgulin e unul dintre puţinii tineri care s-au întors în Chiojdu. Ceilalţi au rămas să-şi ducă viaţa mai departe, în oraşele ţării sau prin străinătate. Nici nu visa că va ajunge să se implice în salvarea Casei cu blazoane. "O ţin minte de când eram copil. Bunicul mă lua uneori de mână şi mă aducea aici. Nu era pustie, mereu a trăit ci­neva sub acoperişul ei. Arăta, în schimb, tot mai dă­răpănată, de la un an la altul", îmi spune, în timp ce ne plimbăm prin curtea largă, în care îşi dau întâlnire miresmele primăverii. E de-a dreptul entuziasmant să văd cum arată acum clădirea, mai ales după ce privesc pe un panou fotografii cu sta­rea ei înainte de renovare. Parcă nici nu-mi vine să cred că e vorba de aceeaşi construcţie. Romanii credeau că fiecare casă are zeii ei buni, numiţi zeii Lari. Dacă o fi adevărat, atunci zeii Casei cu bla­zoane s-au dovedit până la urmă a fi foarte pu­ternici. Lucrurile se puteau împotmoli într-o chi­chiţă birocratică şi să tărăgăneze multă vreme. Toa­te sunt puse acum la locul lor. "Unii m-au sus­pectat că urmăresc satisfacerea unor interese ma­teriale, că vreau să mă îmbogăţesc. Acum apre­cia­ză şi ei rezultatul obţinut, se bucură să vadă cum arată casa. Nu orice comună din Bu­zău şi chiar din ţară are un astfel de mo­nument", spune Florin Drăgulin, urmaşul moşne­ni­lor de odinioară.
Înainte să plec din Chiojdu, urc pe un deal go­laş, din vârful căruia zăresc toată depresiunea, măr­ginită spre nord de culmile Siriului. Din loc în loc, sunt mici livezi de pruni. Caut Casa cu bla­­zoane şi o identific în mijlocul satului, o pată albă, ca o urmă lăsată de pensulă într-un tablou de Grigorescu. Casa a ajuns la rândul ei un blazon al Chiojdului.