Mai întâi, intri pe șoseaua care urcă pe Valea Buzăului spre Nehoiu, una dintre cele mai vechi rute comerciale peste Carpați. Apoi faci în stânga pe Valea Bâscăi, și mergi și tot mergi, până ajungi la o altă răscruce, de unde îți vezi de drum în amonte. Valea se lărgește, pantele sunt mai domoale, e o mică depresiune unde s-au refugiat cu sute de ani în urmă, atât din Ardeal, cât și din șesul Valahiei, țărani dornici de viață liberă și ferită de primejdii. Li se spunea moșneni, țărani slobozi, iar acest statut e vizibil și astăzi în atitudinea locuitorilor și în aspectul îngrijit, prosper al gospodăriilor. Nu-i de mirare că la Chiojdu a fost construit odinioară un conac impunător, refăcut acum câțiva ani cu fonduri europene.
Ziduri vechi, oameni noi
Din centrul comunei, urc pe o străduță nu mai mult de o sută de metri. Ajung în fața unei porți din lemn. Un zid înalt, din piatră, văruit, încinge curtea largă. Peste zid, zăresc acoperișul țuguiat, din șindrilă nouă, al conacului. Deschid poarta și intru. Curtea e pavată cu lespezi de râu. Conacul e alb, luminat de soare. Toate sunt la locul lor, îngrijite, ademenitoare. Aștept parcă să văd ieșind pe prispă un boier bătrân sau un moșnean înstărit, îmbrăcat în straie albe, și să mă întrebe pașnic ce poftesc. Am vreo afacere de pus la cale? Caut pe cineva ascuns prin munți? Sau am venit numai așa, să cer găzduire și să aflu povești de prin partea locului? Suntem însă în secolul XIX, și reporteri în vremea aia nu erau, cu greu m-ar fi crezut gazda că umblu după noutăți. De altfel, administratorul Casei cu blazoane e om umblat prin lume, Florin Drăgulin. A făcut ASE-ul, iar după studenție, ca mulți tineri din generația lui, a plecat în străinătate. Mai exact, în Grecia. "Am făcut de toate acolo. La un moment dat, am participat la restaurarea unui templu antic. A fost interesant. Am învățat câteva lucruri care mi-au fost de folos mai târziu. După 12 ani, m-am hotărât să revin acasă. Cu banii strânși, am cumpărat Casa cu blazoane, care era într-un stadiu avansat de degradare, deși a fost locuită permanent. Ultimul ei locatar, un domn în vârstă, era nevoit să-și mute patul când ploua, fiindcă apa de ploaie cădea prin acoperișul găurit și se scurgea prin crăpăturile tavanului direct pe podea", povestește Florin.
O nouă viață
Potrivit specialiștilor, Casa cu blazoane ar fi fost construită de Spătarul Mihail Cantacuzino, care avea mari proprietăți în județul Prahova. Probabil a reușit să cumpere pământ și din moșiile țăranilor buzoieni din Chiojdu și să construiască aici un conac după specificul arhitecturii moșnenești. Mai sigur este însă că pe la începutul secolului al XIX-lea, casa era în proprietatea familiei Izbășoiu, care i-a adus unele transformări de structură. Familia Izbășoiu a fost o familie puternică, răsărită din rândul moșnenilor, cu tendința de a domina viața locală, dovadă și numeroasele procese avute pentru pământ cu unii săteni.
Dacă ar avea gură, zidurile ar avea multe de povestit. Locurile acestea, chiar dacă sunt izolate, au o istorie bogată. Drumuri tainice duceau de aici peste munte, spre Transilvania. Haiducii se ascundeau prin văgăunile munților, iar de acolo atacau carele cu marfă care treceau pe Valea Buzăului. Moșnenii luptau să-și păstreze pământurile și libertatea, râvnite de marii boieri. În Munții Buzăului a supraviețuit, până la instaurarea comunismului, străvechea civilizație moșnenească, bazată pe stăpânirea în comun a pășunilor și pădurilor și pe respectarea vechilor legi valahe. Cu timpul, Casa cu blazoanne a trecut de la un stăpân la altul, dar s-a și degradat, ajungând într-o stare deplorabilă. "Eu am avut în plan să o renovez și să fac o pensiune agro-turistică. Birocrația m-a descurajat. De unul singur mi-a fost imposibil să duc lucrurile la bun sfârșit", mărturisește Florin Drăgulin. Acum câțiva ani, tânărul a contactat Uniunea Arhitecților din România (UAR), cu propunerea ca imobilul să fie cumpărat de această instituție, renovat și pus în circuitul cultural și turistic. Au bătut palma, și lucrurile, deși nu fără obstacole, au evoluat favorabil. UAR a reușit să acceseze bani europeni, a consolidat și renovat conacul. Blazoanele, două cu motive florale, iar cel din mijloc cu vulturul bicefal, au fost reconturate și scoase în evidență. Arhitecții au construit și câteva clădiri și o scenă în aer liber pentru spectacole. Casa cu blazoane a fost salvată și deschisă publicului larg. Intrarea e gratuită, iar în timpul verii, curtea se umple de vizitatori, atrași și de evenimentele muzicale organizate aici. Au venit la Chiojdu și turiști străini, care au aflat despre lumea moșnenilor de odinioară.
Lemn, piatră și var
"Uite, lemnul acestei uși e original, are peste două sute de ani", îmi spune Florin, în timp ce atinge cu mâna ușa de intrare în ceea ce a fost, cândva, pivnița conacului, unde erau așezate butoaiele mari cu țuică. Îmi și imaginez carele cu boi încărcate cu buți, lăsându-se încet, la vale, spre Buzău sau, de ce nu, chiar spre București. În pivniță e amenajat acum un muzeu cu obiecte țărănești, adunate de câțiva entuziaști de prin gospodăriile sătenilor, unde zăceau în uitare. Sus, în camerele mobilate cu respect față de tradiție, sunt lăzi de zestre pictate ca la Brașov. Totul e curat, îngrijit și emană o atmosferă patriarhală. "Casa asta e construită numai din lemn, din piatră și var. Sunt materiale naturale, nu a fost utilizat niciun material modern, din cele care se găsesc acum pe piață", mă asigură ghidul. Adevărul este că am această senzație puternică de întoarcere în timp, indusă, cu siguranță, și de natura materialelor folosite pentru renovare. Casa cu blazoane nu e doar o formă de altădată, o aparență a tradiției, așa cum vezi prea deseori prin orașe, unde casele vechi au fost renovate cu materiale din zilele noastre. E, în același timp, un martor adevărat al tradiției, e tradiție refăcută fără niciun simulacru.
Blazonul Chiojdului
Florin Drăgulin e unul dintre puținii tineri care s-au întors în Chiojdu. Ceilalți au rămas să-și ducă viața mai departe, în orașele țării sau prin străinătate. Nici nu visa că va ajunge să se implice în salvarea Casei cu blazoane. "O țin minte de când eram copil. Bunicul mă lua uneori de mână și mă aducea aici. Nu era pustie, mereu a trăit cineva sub acoperișul ei. Arăta, în schimb, tot mai dărăpănată, de la un an la altul", îmi spune, în timp ce ne plimbăm prin curtea largă, în care își dau întâlnire miresmele primăverii. E de-a dreptul entuziasmant să văd cum arată acum clădirea, mai ales după ce privesc pe un panou fotografii cu starea ei înainte de renovare. Parcă nici nu-mi vine să cred că e vorba de aceeași construcție. Romanii credeau că fiecare casă are zeii ei buni, numiți zeii Lari. Dacă o fi adevărat, atunci zeii Casei cu blazoane s-au dovedit până la urmă a fi foarte puternici. Lucrurile se puteau împotmoli într-o chichiță birocratică și să tărăgăneze multă vreme. Toate sunt puse acum la locul lor. "Unii m-au suspectat că urmăresc satisfacerea unor interese materiale, că vreau să mă îmbogățesc. Acum apreciază și ei rezultatul obținut, se bucură să vadă cum arată casa. Nu orice comună din Buzău și chiar din țară are un astfel de monument", spune Florin Drăgulin, urmașul moșnenilor de odinioară.
Înainte să plec din Chiojdu, urc pe un deal golaș, din vârful căruia zăresc toată depresiunea, mărginită spre nord de culmile Siriului. Din loc în loc, sunt mici livezi de pruni. Caut Casa cu blazoane și o identific în mijlocul satului, o pată albă, ca o urmă lăsată de pensulă într-un tablou de Grigorescu. Casa a ajuns la rândul ei un blazon al Chiojdului.