Biserica din flori de măr
- Doamnă Leni Pinţea-Homeag, sunteţi legată de Moieciul natal şi prin primăvară, pentru că v-aţi născut în luna aprilie. Cum se vede acest anotimp de aici, din Podul Şimonului, unde este acum casa dvs.?
- Primăvara a fost prima mea mângâiere, şi ca să înţelegeţi această afirmaţie, trebuie să vă povestesc despre naşterea mea. Întotdeauna m-am simţit norocoasă pentru faptul că am văzut lumina zilei în acest ţinut legendar, străjuit de munţi, loc de răsfăţ şi leagăn magic pentru copilul care am fost. În ziua naşterii mele, mama aducea bolovani de la gârlă, pentru cea de-a doua casă care prinsese a se înălţa în colţul grădinii. Căra câte un pietroi imens, pe care-l răzima pe burta însărcinată. De fapt, sprijinea pietroaiele de spinarea pruncului nenăscut încă. E lesne de înţeles de ce nu a mai putut ajunge în casă, atunci când au apărut durerile naşterii. S-a aşezat jos în grădină, sub un măr uriaş, care avea nişte rădăcini groase, noduroase, înfipte bine în pământ. Sub bolta crengilor lui încărcate de flori albe, ca şi cum ar fi fost într-o biserică, mama a ridicat ochii spre cer, L-a slăvit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-i uşureze naşterea. În lumina soarelui ce îmbrăţişa dimineaţa, pe iarba proaspătă, în mirosul florilor, în susurul gârlei apropiate, în dansul fluturilor şi în concertul păsărilor, am ţâşnit în lume, fără ţipăt, fără plâns, acolo, sub mărul cel uriaş. Cred că niciodată grădina n-a fost mai apropiată de mama, n-a iubit-o mai mult ca în acele clipe în care s-a luptat cu atâta curaj să mă aducă pe lume, singură, sub mărul care umbrea toată curtea cu coroana lui. Aşa că de aceea am zis că prima mea mângâiere mi-a adus-o primăvara, în primele clipe de viaţă, nefiind înfăşată încă, pe care le-am petrecut acolo afară. Soarele, florile, adierea vântului, floarea albă de colţ din reverul muntelui, concertul păsărilor, toate aceste semne ale primăverii au fost lângă mine atunci, în dimineaţa zilei de miercuri, 9 aprilie, în care m-am născut. Îţi dai seama ce înseamnă să te naşti sub un măr? Eu am rămas legată pe toată viaţa de copacul acesta şi de anotimpurile lui, pe care le simt, le presimt şi le trăiesc odată cu el, şi le-am trăit oriunde m-a dus soarta, şi prin orice situaţii a trebuit să trec.
Anotimpul speranţei
- Mai mult decât celelalte anotimpuri, primăvara are ceva special, care ajunge direct în suflet. Nu-i de mirare că Floriile fac parte din ea. Ce alt anotimp ar fi putut celebra mai deplin intrarea triumfătoare a lui Iisus în Ierusalim? Dar magia Învierii, care, la fel ca şi primăvara, îmi umple sufletul de bucuria de a trăi? Cu siguranţă, ziua în care Domnul a zămislit primăvara a fost, probabil, şi aceea în care a creat speranţa.
- Există un loc, anume, unde vă place să întâlniţi primăvara, un spaţiu care să-i încapă miracolul pe deplin?
- Mie îmi plac primăverile de pretutindeni, toate sunt începuturi de speranţă, de promisiuni, de împliniri, dar dacă este să aleg un loc anume de întâlnire cu ea, în care să simt mai bine toate aceste lucruri, acesta nu poate fi decât tot în satul meu natal! Acolo simt cel mai bine că primăvara este un început al naturii, iar începuturile sunt dintotdeauna cele mai frumoase. Speri că totul se va schimba în mai bine. De acest anotimp al speranţei avem nevoie cu toţii. El face parte din echilibrul vieţii. Aşa m-am întors eu acasă de fiecare dată, oriunde am fost, mânată de dorul primăverii. Şi cu speranţă trăiesc şi acum, după ce m-am retras la Moieciu.
Păcatul de pe Podul Turcului
- Vă mai amintiţi cum se celebrau sărbătorile sfintelor Paşti, în anii copilăriei, aici, în satele de sub munte, ale Branului?
- Lumea intra într-un fel de panică, un fel de teamă că nu va fi timp suficient pentru toate pregătirile, pentru a duce la bun sfârşit tot ceea ce era necesar ca Sărbătorile să strălucească de adevăratelea. O auzeam adeseori şi pe mama: "Vai, vin Floriile! Vai, sunt aci Paştele şi câte au mai rămas de făcut!" Ştiţi foarte bine că la ţară era obiceiul ca la Sărbătorile de primăvară, fiecare din familie să poarte haine noi. Se înnoiau şi oamenii, cu alte cuvinte, nu numai pomii şi florile. Se înnoiau în îmbrăcăminte, dar şi sufleteşte, prin ţinerea postului, prin spovedanie, prin împăcare cu toţi cei din jur. Ţin minte cum în Ajun de Florii, mama intra pe uşa dormitorului, cu braţele pline de haine noi, pentru mine şi pentru fratele Viorel, care era cu un an mai mic. Fraţii mai mari decât noi erau plecaţi deja la oraş. Rămăsesem acasă doar noi, mezinii, şi mama ne îmbrăca minunat, din cap până în picioare, ca pe doi prinţi. Pentru mine nu lipsea fusta bleumarin, plisată, prinsă cu nasturi de bluziţa albă, dantelată. În vârful capului îmi prindea părul cu o fundă albă, mare, înnodată ca o floare. Viorel avea şi el pantaloni de catifea neagră cu bretele pe umăr, peste cămaşa albă, imaculată. După ce ne echipa aşa, ne lua de mânuţe şi ne ducea la biserică. Stăteam cât ţinea slujba, lipiţi de fota mamii, nemişcaţi, încremeniţi de emoţie. Doamne, ce cuminţi eram! Parcă nu eram copii, atât eram de serioşi. Simţeam cumva că ne iubeşte Dumnezeu, aşa ne-au învăţat părinţii, şi că trebuie să-I mulţumim pentru aceasta, prin cuminţenie. În Săptămâna Mare era regulă clară, posteam şi noi, copiii, alături de părinţi. Mi-aduc aminte o întâmplare hazlie. M-a trimis mama în sat, la cooperativă, să cumpăr ceva. Vânzătoarea mi-a dat o "boroboanţă", cum zicea o mătuşă bătrână, adică o bomboană, o caramea. Pe drum, întorcându-mă către casă, am desfăcut-o din hârtia în care era împachetată şi am băgat-o în gură. Dar când am ajuns pe la jumătatea drumului, mi-am adus aminte că e caramea şi că e făcută cu lapte, adică nu e de post. Am scos-o imediat din gură, şi de pe Podul Turcului, pe unde treceam gârla către casă, am aruncat-o în apă, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte că m-am dedulcit. Aveam doar câţiva ani, dar exemplul părinţilor mei, care nu lipseau de la biserică în zilele de sărbătoare şi care trăiau în armonie, după învăţături şi obiceiuri vechi, a fost atât de puternic, încât mi l-am însuşit fără greutate, natural, neforţat.
Biserica din curtea casei
- Da, pentru mine da, trăiesc şi acum emoţiile dinaintea Învierii, aşa cum în copilărie aşteptam salutul "Hristos a înviat!, ca să pot răspunde cu "Adevărat a înviat!", şi cum aşteptam să iau lumina de la miezul nopţii, pe care o împărţea preotul la toţi credincioşii din curtea bisericii. Ştiţi, pe mine faptul că am copilărit la sat m-a ajutat enorm şi în cariera mea de actriţă. Am avut roluri în care mi-a fost uşor să intru şi să le joc, pentru că eram antrenată cumva de acasă, de obiceiurile şi viaţa de la munte.
- Fereastra casei dvs. dă direct către primăvară. Cum vine ea la Moieciu, satul în care v-aţi retras, după ce aţi tras cortina peste anii de scenă?
- Doamne, e frumoasă primăvara peste tot, dar eu sunt egoistă şi am senzaţia că la mine în curte e cea mai frumoasă! Mă uit pe geamul camerei şi văd biserica pe care am înălţat-o, cum se profilează pe dealul Beuca, dealul copilăriei, şi sunt fericită. Mă întorc în timp şi-mi amintesc cum mergeam pe dealul ăsta după alune, cum adunam ciuperci după ce ploua, ţin minte cum respirau parcă mestecenii după fiecare ploaie de primăvară şi cum ne vegheau când căram lemne în spate, cu crosnia, ca să avem pentru încălzit iarna. Să ştiţi că am prins şi acele vremuri în care, după război, sărăcia a fost atât de mare, încât am mâncat numai mămăligă. Rareori am văzut câte o pâine. Dar şi în vremurile acelea, când se trăia atât de greu, sărbătorile aduceau frumuseţe şi mister şi îi ajutau pe oameni să se simtă mai aproape de Dumnezeu. Poate chiar mai mult decât acum. La asta mă gândesc de multe ori, stând aici, în casa mea din Podul Şimonului, înconjurată de munţi. Sunt ca pe o scenă, de-o parte Bucegii, de alta Piatra Craiului, în faţă biserica. Mai lipsesc doar spectatorii, dar uite că acum ei chiar sunt martorii mărturisirilor mele, cititori ai revistei dvs., cărora le urez o primăvară frumoasă şi binecuvântată.
Foto: MEDIAFAX (1), 123RF
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
