Dacă vremea era bună, de Florii, prima sărbătoare mai mare a primăverii, mergeam în pădure cu tot familionul. Unchi şi mătuşi, veri şi văruţe, urcam toţi pe drumul vechi forestier şi ţineam firul repezit al apei, până ajungeam în umbra muntelui. Unii dintre ei veneau direct de la biserică, fără să mai treacă pe-acasă, şi purtau în braţe ramuri sfinţite de salcie. Era aproape amiază când ne aşezam într-o poiană în care razele soarelui îşi făceau loc printre crengile brazilor uriaşi. Toţi câţi eram, în afară de Buna, care era femeie serioasă şi nu-şi punea mintea cu noi, încercam apoi să prindem păstrăvi care treceau ca nişte năluci printre pietrele din pârâu. N-aveam undiţe, ne chinuiam cu coşurile în care duceam merindea şi cu nişte beţe de alun în vârful cărora agăţam ace de siguranţă, "bumbuşte", pe care Buna le purta prinse de şurţă şi ni le împrumuta. Ne luptam voioşi şi gălăgioşi cu iuţeala peştilor şi cu răceala de gheaţă a apelor, care parcă te frigea pe piele. N-am prins niciodată nimic, niciun păstrăv, deşi îi visam în fiecare an, tot mai mari şi mai coloraţi, aşteptându-ne ca să-şi râdă de noi, ascunşi pe sub pietrele vineţii. De fapt, pescuitul era doar un prilej de a ne bucura că eram împreună şi că a venit primăvara. Ne jucam mari şi mici şi ne bucuram de soare.
Câtă vreme noi pândeam peştii, care săgetau apa cu zvâcniri argintii, Buna îşi desfăşura bunătăţurile aduse în coş. Dispărea apoi o vreme şi când se întorcea, ne striga bucuroasă, la "cacao kremmel" şi la "lapte de pasăre". Prima era un fel de îngheţată pe care o făcea din lapte gros de bivoliţă, în care amesteca ouă, nuci, miere şi cacao. Aproape de locul în care ne aşezam, era o vale îngustă şi întunecată, umbrită de nişte stânci. Întotdeauna, cât a fost copilăria de lungă, ţin minte că de fiecare dată găseam acolo, până pe la începutul lui mai, locuri cu zăpadă netopită. Buna căuta un asemenea loc în care punea la îngheţat crema aceea minunată şi-o tot amesteca apoi multă vreme, ca să se întărească. Până să ne plictisim noi de prins peşti, îngheţata era gata. Era o minunăţie, pe care n-am mai regăsit-o de atunci. Era meşteră mare Buna şi, dincolo de asta, avea o mare bunăvoinţă de a ne bucura cu tot felul de bunătăţi. Traista ei nu se golea niciodată. Avea mereu câte ceva bun pus deoparte, ca să uşureze mâhnirea oricărui prunc.
Gata era şi suplimentul din "lapte de pasăre", pe care-l fierbea într-un ceaun uriaş. În crema gălbuie pluteau înfoiate albuşurile bătute spumă. Peste ele presăra Buna seminţe dintr-o păstaie mare, de vanilie, care-i dădea laptelui o aromă de înnebuneai, nu altceva. Lăsai şi coşuri şi peşti în plata lor, ca să ajungi mai repede lângă foc, să-ţi primeşti porţia. "Dar unde-i pasărea care ţi-a dat laptele?", o întrebam şi Buna ne trimitea râzând s-o căutăm printre crengile înmugurite ale copacilor.
Floriile erau prima sărbătoare din an petrecută în pădure, şi întotdeauna, pe marginea cărărilor, erau înfloriţi brebeneii, măcrişul-iepurelui, ţâţa-vacii, ciuboţica-cucului şi mălinul-sălbatic. Pe crestele muntelui era uneori zăpadă, dar lângă noi aerul era moale, de-abia încălzit de soare. Într-un an, mătuşa Cornelia a băgat în pământ crengile de salcie aduse de la biserică. În anul următor, tot de Florii, am văzut că dintr-o ramură de aceea s-a înălţat o sălcioară firavă.
Ospăţ cu muguri
Ca să găsim muguri, urcam pe malul Văii Albe, până sub Dealul Paltinului. Acolo se mai vedeau încă urmele jgheabului uriaş pe care, înainte de război, coborau la vale buştenii împinşi pe apă de oamenii care-i agăţau cu cârlige mari de fier. "La Plevaşcă" se chema locul acela şi era numai bun pentru ceea ce voiam noi. Pe lângă jgheab, creşteau, cât vedeai cu ochii, brazi tineri, cu crengile aproape de pământ, încărcaţi de muguri verzulii, cu gust acrişor, răcoritor. Culegeam mugurii într-un coşuleţ împletit, pe care Buna mi-l lega la brâu, ca să am mâinile libere şi să pot, vezi Doamne, culege mai repede. Numai că eu mai mult mâncam decât să pun mugurii în coş. Nici nu se putea altfel. Nu se putea, căci erau tare buni mugurii aceia aromaţi şi moi. Puneam mugurele verzui, ţepos, grăsuliu pe limbă, închideam gura şi-l ţineam aşa, cu buzele strânse. În vremea asta, puteam să mă uit la cer, să văd cum se mişcă norii, să ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi, sau puteam să caut urme de bursuci ori de arici. Şi numai atunci când simţeam că mai-mai că mi-a amorţit limba, numai atunci trebuia să mestec de două, trei ori, şi să-l înghit repede, repede, ca şi cum nici n-ar fi fost. Multă vreme după aceea simţeam pe buze o răcoare catifelată.
Mesteacănul, fratele meu
Uncheşul Pavăl nu stătea departe de casa Bunii. Grădina lui începea dincolo de cireşul pădureţ, acela care făcea fructe mici şi amare, ce rămâneau coapte până prin august. Avea mulţi stupi la care se ducea îmbrăcat cu o cămeşoaie mare, albă, iar pe cap îşi punea o pălărie de paie, de care avea cusută o perdea, ca să nu-i intre albinele în ochi. La brâu purta mereu legat un păhăraş în care îşi scurgea câte un pic de miere, ori de câte ori ridica ramele cu albine din stupi, ca să se uite la ele, să vadă dacă nu cumva au păţit ceva. Se aşeza apoi pe un scăunaş şi mânca mierea, uitându-se la nori sau la pădurea ce se oprea în capătul grădinii. Nu se despărţea unchiaşul de păhăraş nici când pleca în sat, ori prin vecini, ori după alte cele. Îl avea cu el şi când venea pe la Buna, să-i aducă vreun fagure plin de miere, înfăşurat în frunze de hrean. Atunci Buna îi umplea păhăraşul, o dată sau de două ori, nu mai mult, de rachiu cu chimin. Se aşezau amândoi la poveşti, ca doi fraţi buni ce erau, şi povesteau până ce se lăsa seara.
Într-o primăvară, li s-a părut lor cum că parcă, parcă, eram cam palidă şi s-au sfătuit să mă doftorească. Lecuirea a început chiar de a doua zi dimineaţă. Unchiaşul m-a luat cu el în pădure, unde m-a pus să-mi aleg un mesteacăn care-mi place mai mult şi mai mult şi să-l ţin în braţe, ca să nu-l doară, câtă vreme el a făcut cu briceagul o găurică în tulpina lui. A legat apoi sub tăietură un jgheab mic dintr-o scândurică, pe care am dus-o cu noi de acasă. Şi sub scândurică a legat o sticlă. Am aşteptat un pic şi apoi am văzut cum din tăietura făcută de unchiaş se scurge în sticlă un fel de zeamă, "lacrimile" mesteacănului. Am stat acolo lângă el până când s-a umplut sticla pe jumătate, unchiaşul a turnat zeama aceea în păhăraşul lui şi mi-a dat s-o beau.
În primăvara aceea, unchiaşul m-a dus în pădure de multe ori şi am băut amândoi apă de mesteacăn. Câtă vreme se umplea sticluţa legată de copac, îmi arăta tot felul de tufe, de flori, de frunze şi de păsări, pe care le imita, făcându-le să vină aproape, aproape de noi. Odată am văzut zglivoace, peşti din aceia cu capul mare şi turtit, altădată m-a dus până aproape de cuibul unei vulpi şi m-a lăsat să mă uit la puii ei. Când ne întorceam acasă, mă ducea în grădina lui, îmi punea în cap pălăria de paie cu perdea şi mergeam să luăm o bucată de fagure din stup, pe care trebuia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
