Cum m-a albit postul negru

Tot timpul am privit postul negru ca pe un soi de paradis al perfecţilor.

Eu am ajunat cel mult o noapte şi o zi. Adică mâncam seara. Nu îmi amintesc să fi rezistat vreodată până a doua zi, adică măcar 30 de ore încheiate. În mintea mea, un post negru de mai multe zile era în întregime rezervat sihaştrilor desăvârşiţi, deşi am întâlnit un duhovnic care mi-a spus că are un ucenic de meserie progra­ma­tor, cu slujbă şi respon­sa­bilităţi, care nu mă­nâncă nimic în primele două săptămâni ale Postului Mare. Mi-am zis că există sfinţi şi prin oraşe, aşa cum se întâmpla în Rusia, încă de pe vremea URSS, când, prin ucaz de par­tid, după cercetări ştiin­­ţifice fructuoase, pos­tul negru a fost fo­losit pe post de terapie, pe zeci de mii de ca­zuri de boli somatice şi psi­hice. Durata minimă era de 21 de zile. Doar cu apă... Con­cluziile lor? Un adult care nu e supra­pon­deral şi are o greutate nor­mală de 70 de kilograme, de pildă, posedă o rezervă de grăsime de aproxi­mativ 12-16 kilograme, care îi asigură un necesar de 100.000-150.000 de kilo­calorii. Aceste rezerve îl pot menţine în viaţă, fără mâncare, doar cu apă, timp de 70 de zile! Eu nu am 70 de kilogra­me, ci 85. Sunt supraponderal, adică am la dispoziţie cam 300.000 de kilocalorii pentru 140 de zile. Cel puţin trei luni şi jumătate pot trăi doar cu apă! Aşa că sigur nu voi muri dacă postesc negru o săptă­mână, două. Ba, mai mult, mă pot şi însănătoşi, după ce spun medicii ruşi.
Voi intra în Postul Mare. Puţină lume ştie că tipicul lui prevede trei zile de post negru la început şi alte trei la sfârşit. Mai mult, pe tot parcursul lui, atât mirenii cât şi călugării, ar trebui să mănânce doar seara, iar atunci numai legume şi fructe nefier­te. Adică, Postul Mare e "raw-vegan" ar spune mo­dernii. Doar sâmbăta şi duminica sunt rezervate mân­cării gătite. Ortodoxia este singura confesiune creştină care a păstrat postul obligatoriu. Protes­tan­ţii l-au eliminat rapid, iar catolicii au făcut-o la Con­ciliul Vatican II. De ce am vrut să rămânem dife­riţi? Pentru că în post nu e vorba (doar) de mân­care, ci şi de întâlnirea cu lumea duhovniceas­că. Ca să ajungi la starea ei paradisiacă, trebuie să te des­prinzi de simţurile tale, ca să poţi să străvezi în bo­găţia şi frumuseţea lumii, aşa cum vezi printr-un ciob de cristal, lumina soarelui. Începutul acestui drum se face prin post, adică prin înfrânare. Şi, spun tot părinţii, înfrânarea este primul pas către nemu­rire. Mâine îl voi face.

Zilele câinelui - prima din post

Intru în ea ca un tanc, aproape cu dinţii strânşi. Pentru mine e mare lucru să am în minte şi argu­mente medicale, să ştiu că trupul meu poate să rab­de câteva săptămâni fără să mănânce, iar acest lucru nu este o performanţă extrate­restră, ci un firesc al vieţii pe care l-am pierdut. Recuperez acum şi sunt hotărât - nu voi da înapoi. Măcar până du­mi­nică, adică şapte zile. Dacă alţii, fără reazem în Dum­nezeu, au postit chiar şi 40 de zile doar cu apă, atunci nu am motiv să mă codesc.
Prima dimineaţă e la fel ca toate celelalte. Obiş­nuiesc să sar peste micul dejun de multe ori, astfel încât pot să spun că ţin post negru frecvent până la ora prânzului. Dar, de data aceasta, când mă apropii de ora 12, un gând mă bântuie - va tre­bui să stau aşa, sus­pen­dat între mese, măcar o săptă­mână. Iar gândul îmi trezeşte foamea. Trec în viteză pe lângă bucătărie şi frigider, fără să beau măcar un pahar cu apă. Voi răbda. Nu e mare lucru, am mai făcut-o şi altădată, ajunând 24 de ore. Doar că acum mă apasă drumul pe care îl am în faţă. Iar apăsarea în sine mă mobilizează. Sunt ca un maratonist la în­ceputul primei curse.
Seara vine cu De­nia Canonului cel Mare, slu­jit într-o bi­se­ricuţă mică, de lemn, doar la lumina lu­mâ­nărilor. În întu­neri­cul blând, doar icoana lui Hristos şi a Maicii Dom­nului se de­senează dis­cret, luminate de candele. E o slujbă de pocăinţă unică, pe care nu o poţi asculta decât acum, în Postul Mare, în primele patru zile. Stau în picioa­re, tru­pul începe să mă doară, foamea mă roade aşa cum mistuie un vierme un măr sănătos. Du­rerea amintirii păcatelor se uneşte cu durerea pos­­tului. E un fel de răstignire, din care, în chip mi­nu­nat, ieşi mai curat, pentru că din unirea celor două suferinţe, patimile slăbesc, iar mintea se curăţă.
Adorm târziu, mă chinuie spatele, coloana mea nu e împăcată cu ceea ce fac. Mă trezesc târziu, în noapte, cu muşchii în­junghiaţi. Mă perpe­lesc, mă gân­desc că foa­mea a început să roa­dă din ei, iar de junghiuri nu voi scăpa. Îmi propun să rabd, să aştept să treacă, şi un junghi ascuţit mă străbate pe tot spa­tele. Somnul s-a risipit. Aştept, mă perpelesc, iar apoi fug repede, iau un algocalmin, fiolă, ca să îşi facă repede efectul, şi mă întind înapoi în pat. Li­coarea magică îmi aduce somnul şi izbăvirea. Mă mustră gândul că mă anesteziez ca să pot posti.

Zilele câinelui - a doua din post

Sunt ca lovit de tren, dar sunt viu. Nu e doar foa­mea, ci o măcinare a trupului meu, de parcă fiecare celulă se luptă cu vecina ei. Sunt convins că în zi­lele acestea foamea îmi ronţăie muşchii şi de aici durerile. De fapt, asta chiar se întâmplă. Până să ajun­gă la grăsime, trupul îşi mănâncă în a doua zi muşchii. Soţia mea (medic), mă contrazice, spu­nându-mi că această autofagie musculară nu doare. Poate e curentul în care am stat, spune ea, pentru că joc fotbal zilnic cu băieţelul meu, de trei ani ju­mă­tate. Poate. Sunt însă hotărât să rabd. Şi, pentru că sunt hotărât să nu cedez, apărându-mi postul în faţa trupului, simt cum trupul cedează în faţa mea. O primă victorie a minţii. Părinţii ortodoxiei insistă asupra acestui fapt. În tot timpul anului, mintea se luptă să îi facă pe plac trupului. Aşa că îl învelim, îl hrănim, îl culcăm, îl cocoloşim, îl învelim în plă­ceri. Efectul este de nebănuit pentru că, pe drumul cărnii, mintea în sine, spun părinţii isihaşti, mari rugători şi postitori, devine trupească. Adică se în­groaşă. Gândurile pe care ea le frământă zilnic sunt, mai toate, legate de materie, pentru că de ma­terie se şi ocupă. De aici şi de acum. Postul, orice post, dar mai ales cel negru, este un trăznet care duce la un trai răsturnat. Pentru prima dată mintea îi spune trupului să rabde pentru a se elibera. Acum trupul în sine, ascultând de minte, se spirituali­zează, adică e pătruns de nevoinţă şi devine mai uşor.
Spre seară merg din nou la Denia Canonului cel Mare. Pentru prima dată trupul meu începe să mă asculte. Între mine şi el nu mai e un război. Se aşea­ză liniştit pe calea pe care i-a arătat-o mintea mea. Nu mă mai doare atât, nu mă mai supără, foa­mea în­cepe, misterios, să se stingă. Pare un miracol, dar nu este - pe cât înaintezi în flămânzirea trupului, pe atât de mult vei fi mai puţin înfometat. O stare lăun­trică de pace şi bucurie mi se înstăpâneşte în inimă. Când ies din biserică, soarele apune, iar co­pacii, încălziţi de începutul de primăvară înmu­gu­resc. Oare e o simplă coincidenţă că Hristos a înviat pri­măvara?
Când ajung acasă, înainte să beau apă, văd o sti­clă cu zeamă de murături în frigider. Îmi e poftă de gustul ei acrişor şi pun în pahar cam două degete peste care torn apă. E un sacrilegiu pentru postul negru, dar îl fac. Gura îmi e plină de arome. Mă scu­fund într-un univers de senzaţii care mi-a lipsit. Îmi mai torn un pahar cu apă şi zeamă, apoi încă unul. La final, mă simt de parcă aş fi luat o cină bo­gată.

Zilele câinelui - a treia din post

Simt că trupul meu se eliberează de nişte lan­ţuri. Foamea, care încă de aseară dădea semne că mă va părăsi, pare să se ţină de cuvânt. Mintea toată îmi pare a se limpezi, sfârşeala ajunge ea însăşi... sfârşită. Încet, prind puteri. Muşchii mei, care erau ieri sleiţi, îşi recapătă din vigoare. Mă rog liniştit şi fericit. Ar trebui să intru acum în ceea ce savanţii ruşi numesc "faza de acidoză", care apare în pri­mele zile, în care trupul începe să se autoconsume. Procesul determină o creştere a acidităţii sângelui şi câteva efecte adverse cauzate de deşeurile rezul­tate, precum ameţelile la schimbarea poziţiei cor­po­rale, stări de greaţă şi dureri de cap. Tot ei au ob­servat că intensitatea reacţiilor adverse este direct proporţio­nală cu vindecarea diferitelor boli prin post - cu cât ele sunt mai severe, cu atât vin­decarea este mai rapidă şi de mai lungă durată. Eu nu am simţit nimic din toate acestea. Sunt ca o pasăre îna­inte de zbor. Mă simt foarte bine pentru că nu am urmat integral calea rusească - post doar cu apă şi, cel mult, ceai, ci am amestecat în apă, începând de astăzi, pe lângă zeama de la murături şi puţin suc de mere şi câţiva stropi de suc de cătină. Nu mult, un deget-două la fiecare cană de apă băută. Am des­coperit, fără să vreau, metoda urmată de medicina germană, care indică în postul negru un consum minim de kilocalorii, maxim 200, prin utilizarea în doze mici a sucului de fructe sau a lichidului de la o supă de legume. Acest minim de calorii păcăleşte trupul, care nu mai reacţionează violent la faza de acidoză. Singurul inconvenient al acestei metode nemţeşti este că pune în mişcare atât stomacul, cât şi intestinele. Iar asta se simte...

Poarta paradisului - a patra din post

Foamea e amintire. Poate că vi se pare ciudat, mie chiar îmi pare paranormal, dar e o realitate. Cu cât posteşti mai mult, cu atât flămânzeşti mai puţin. Sigur că foamea există, undeva, acolo, în memoria adâncă a celulelor mele, dar nu mă mai chinuie, aproape că nu o mai simt deloc. O senzaţie de pace adâncă se înrădăcinează în trup şi suflet. În dimi­neaţa asta mă rog bucuros, îi mulţumesc lui Dum­nezeu pentru tot şi toate. Toate rugăciunile mele sunt altfel în timpul acestui post, dar există, parcă şi o scară a lor, de parcă pământul s-ar lichefia încet sub tălpile mele, iar gravitaţia m-ar lăsa să mă ridic. Sunt fericit şi, în starea aceasta de bucurie, pot să îi mulţumesc Domnului chiar şi pentru oamenii pe care, îndeobşte, nu îi sufăr deloc. Acum, în atmo­sfe­ra interioară rarefiată de post, antipaticii ajung să îmi pară chiar simpatici. Însă de la rugăciune şi până la dragoste e un salt ca de la cer la pământ. Simt că astăzi de dimineaţă Cineva m-a purtat pe braţe un pas în faţă. Altfel nu îmi explic afecţiunea aceasta aproape tandră cu care pot să îi înconjor pe cei pe care, în mod normal, îi evit.
În cărţile celor care au studiat postul ne­gru ziua a patra este cea în care trupul beneficiază, în sfârşit, de propriile depo­zite de grăsime. Trăiesc de acum pe pro­pria mea spinare şi se pare că asta îmi prieş­te grozav. Zilele care vin ar trebui să îmi aducă şi un plus de energie. Din mine...

Ziua împărăţiei - a cincea din post

Rezerva celor 300.000 de kilocalorii ale mele e pusă la treabă. Nu numai că nu îmi mai este foame, dar mă simt de parcă aş fi mâncat bine până acum. Zilele mele sunt ca ale unui extraterestru care a venit pe pământ echipat să nu mănânce, pentru că nu are ce.

Zilele luminii - a şaptea din post

E prima duminică de când nu am mâncat nimic şi plutesc într-o atmosferă perfectă, fără vânt sau nori. Mă surprinde somnul sau mai bine zis lipsa lui. Sunt genul de adult care are nevoie de opt ore pe zi ca să se simtă bine. O parte dintre ele, după masa de prânz. Acum nu mai am ne­voie de atâtea. Mă odihnesc surprinzător de bi­ne şi am scăpat de obo­seala dulce a a­miezii. Digestia, în sine, este un e­fort pen­tru orga­nism. Fără acest efort eşti mult mai odihnit, iar som­nul îţi e mai liniştit sau, aş îndrăzni să spun, mai limpede. Adormi pe ape clare, iar plutirea nu îţi este niciodată tulburată de nimic.

Zilele luminii - a opta din post

O stranie (majoritatea lucrurilor sunt stranii de când postesc) senzaţie de dilatare a timpului. De obicei, zilele trec pe lângă mine în goană, de abia apuc să le prind. Acum, timpul a devenit (cuvintele nu mă ajută prea mult să vă descriu această dimen­siune), hai să îi spunem "plat". Nu mai există niciun fel de neregularităţi. Minutele, orele se scurg liniar, netulburate de mese. Deodată simt că am timp. Timp mult, timp veşnic, deşi nu există aşa ceva. Cumva, postul te absoarbe înapoi, înlăuntrul tău, în paradisul de la începuturi, acolo unde nu exista nicio curgere.

Zilele luminii - a noua din post

Sunt pe pilot automat. Oare chiar nu am mâncat de nouă zile? Nu îmi vine să cred. Nici mie, nici celor din jurul meu. Am renunţat şi la sucul de mere şi la zeama de la murături. De ieri seară beau doar apă. Singurul fapt care îmi aduce aminte de faptul că postesc este o uşoară senzaţie de slăbiciune atunci când alerg, şi mici ameţeli, dacă mă ridic brusc. Dacă mă ridic foarte brusc ameţesc de-a bi­ne­lea. În acelaşi timp, am o stranie ispită de a mân­ca, dar nu pentru că îmi e foame. Foamea a dispărut de mult, mistuită de propriul meu trup, care s-a hotă­rât să îşi ia supravieţuirea pe cont propriu. Nu, nu foamea e cea care mă îndeamnă să mănânc, ci universul de senzaţii din jurul mâncării. Un prieten care are o brutărie ecologică mi-a adus o pâine proaspătă, făcută cu maia. Pâinea aceea a fost pen­tru mine mai atrăgătoare decât o friptură, pentru că era simplă, pură şi de post. În situaţia mea, o des­trăbălare pe care mi-o refuz. E ispita lui Adam. Aşa a schimbat el hainele de lumină pe cele de piele, în care suntem înveliţi şi noi.

Zilele luminii - a zecea din post

Am palpitaţii. Nu e o noutate, palpitaţiile fac parte din viaţa mea, o afecţiune a inimii mele cu care m-am obişnuit, doar că astăzi au fost mai se­vere. Ameţelile se intensifică şi ele. Dacă mă ridic brusc, sunt silit să mă aşez imediat şi să reiau miş­carea mai domol. În afara acestor probleme şi a unei slăbiciuni minore, pe care o în­ţeleg (totuşi, nu am mâncat de zece zile...) mă simt extraordinar, de parcă toate celulele s-au aliniat pentru a mă sluji. Un trup care să asculte de ceea ce vrea voinţa şi mintea este o unealtă perfectă pe drumul spre lumină.

Zilele luminii - a unsprezecea din post

O cană-două de suc de mere şi eşti ca nou! Am revenit la el şi mă simt mult mai bine. Adaug şi foarte puţin suc de cătină, pentru aportul de vitamine, şi pot face orice. Trecute sunt ameţelile şi sfârşeala din zilele când am băut doar apă chioară. Acum mă simt de parcă m-aş fi aşezat la masa de prânz. Ruşii pun la capătul postu­lui o cană de suc de fructe - 200 de mililitri. Asta asigură în meto­da lor creşterea insulinei, urmată de reluarea treptată a funcţiilor sistemului digestiv, după care cresc doza până la un litru pe zi, iar apoi trec la supe şi alimente solide. Nemţii oferă aceeaşi cană dar zilnic, pe tot parcursul postului, pentru a-i îmblânzi efectele, mai greu de su­por­tat pentru obrazul sub­ţire, oc­cidental. Se pare că nu sunt rus, deşi mi-ar plă­cea...

Ziua refuzului aterizării - a douăsprezecea din post

Prima spovedanie şi Îm­părtăşanie din post. Sunt într-o pace rotundă şi mă gândesc că, pentru mine, ca un începător, este îndeajuns. Mă cântăresc şi cântarul meu îmi arată, după câteva încercări, 77,7 kg. E prima dată, după mulţi ani, poate mai bine de 15, de când greutatea mea începe cu cifra şapte. Mă decid să pun capăt postului. Deja am folosit sucul, astfel încât obiş­nuita cană a ruşilor de suc de fructe nu o să aibă, cred, niciun efect. Încerc cu zeama chioară de la o supă de legume, deşi nu îmi e foame deloc. Arunc în ea şi câteva cubuleţe de pâine, ştiind că e împo­triva regulilor, pentru că revenirea din postul negru nu se face niciodată cu mâncare solidă. Însă, pentru că m-am împărtăşit, deja am înghiţit o fărâmă de hrană solidă. Aşa că mă chinui să mănânc, probabil, jumătate de polonic. Mă opresc, pentru că mă simt de parcă aş fi mâncat la o nuntă. Sunt atât de plin şi mă simt atât de bine (am tot spus asta, ştiu, dar e o realitate), încât aş ţine-o cu postul încă o săptămână, măcar. Teore­ticienii postului numesc faza aceasta "refuzul ateri­zării". Practic, pacienţii nu vor să se realimenteze. Ciclul autodi­ges­tiei le funcţio­nează perfect, încât, nesimţind nevoia de hrană, a­tunci când ea li se oferă, o refuză. E ca şi cum ai fi la poarta para­disului şi cineva îţi arată o poartă. Afară...

Prima zi după post

După copiosul polonic cu supă de legume de aseară mă tre­zesc dimineaţa plin şi sătul şi fe­ricit. Nici sete nu îmi e. Lucrez febril chiar la articolul pe care îl citiţi. Sunt curios dacă mi se va face foame. Nu mi se face. În jurul orei 11 cobor la bucătărie şi, pe lângă două căni de suc, gust cam o lingură din gelatina de la o ciulama de post cu ciuperci şi un vârf de furculiţă de fasole frecată. Cum nu îmi era foame, mă satur, dacă pot spune aşa, instant. Cred că ăsta a fost prân­zul. Prea încărcat...
Seara, prima cină, fără foame, cu doar câteva linguri de supă de linte şi nişte bucăţele de cartofi fierţi. Multă vreme de acum încolo mesele mele vor fi nişte frânturi din cele obişnuite. În aşteptarea foa­mei e foarte impor­tant să nu grăbeşti corpul. Ateri­zarea după postul negru trebuie să fie foarte lină, altminteri tot efortul poate fi compromis. Şi e demn de reţinut că după post nu mai ai acelaşi trup. El se schimbă, se reîn­noieşte şi îşi modifică metabolis­mul bazal, aşa că nu va mai avea nevoie de atâta hrană ca înainte. Dacă mănânci la fel de mult, te îngraşi instant.

A doua zi după post

Nici astăzi foamea nu a revenit şi nici nu îi duc dorul. O voi aştepta în zilele următoare, dar deo­cam­dată mă bucur într-o pace şi bucurie desăvârşită de libertatea adusă de lipsa ei. E duminica Sfântului Grigorie Palama, a doua a Postului Mare. Călătoria mea a început în urmă cu două săptămâni şi se încheie aici, însorită de amintirea unuia dintre cei mai mari sfinţi ai ortodoxiei. Lecţia Sfântului Gri­gorie Palama, în câteva cuvinte, turnate simplu - trupul nostru este o lentilă afumată de patimi. Dacă o speli prin rugăciune, atunci harul care începe să lucreze în inimă va străluci prin acea lentilă. Au­reo­lele sfinţilor din icoane nu sunt un simbol, ci o rea­litate - trupurile sfinţilor luminează de har. La treapta aceasta, foarte înaltă, se ajunge prin post. Eu am făcut acest pas şi mă simt eliberat. Acum, la fereastra mea a înflorit caisul şi, după cum spune Virgil Maxim într-un poem al Învierii, "florile nu mint".