Teodora Lupu, 56 de ani, inginer
"Mergeam pe bulevard şi mă simţeam amazoană"
(I se luminează ochii când aude întrebarea. O lumină care e a ei, mai vie ca soarele de primăvară. Într-o clipă, omul din faţa mea s-a schimbat, a întinerit şi străluceşte.)
Bucureşti? Ooooh! Am o relaţie specială cu oraşul ăsta şi o s-o am mereu, mai ales că am venit în el din provincie. Bucureştiul e oraşul tinereţii mele, acolo am făcut facultatea. Când eram elevă, visul meu, ambiţia mea, erau să ajung în Bucureşti. Simţeam că oraşul mic nu mă încape! Între timp, evident, nu mai e aşa, dar aşa sunt adolescenţii, îmi tot ziceam că acolo e adevărata viaţă. Şi pentru patru ani, chiar a fost aşa. Poate am fost norocoasă, dar pentru mine Bucureştiul a fost perfect. Ne-am împrietenit din prima şi ne-am acceptat, am învăţat foarte multe cât am fost acolo. În primul rând, despre mine. O să râdeţi, dar nici nu ştiam să vorbesc până atunci. Eram aşa de introvertită, n-aveţi idee! Uşor, uşor, în Bucureşti am învăţat să comunic mai bine, să..., nu ştiu cum să zic, să mă spun mai bine, înţelegeţi?! Bucureştiul mi-a dat voie să fiu cine sunt şi m-a învăţat să nu-mi pese dacă sunt judecată, m-a învăţat să fiu liberă! N-o să uit niciodată senzaţia, eram pe Ana Ipătescu, cum se numea atunci bulevardul, bătea vântul, când am simţit o forţă în mine care îmi spunea - "Teo, tu chiar ai reuşit, chiar eşti unde ţi-ai dorit, la facultatea pe care ai vrut-o, în oraşul cel mai mare, bravo Teo, bravo!". A fost minunat, m-am simţit învingătoare, mergeam pe bulevard şi mă simţeam amazoană! Aveam 20 ani. Vă spun sincer, fără Bucureşti, n-aş fi omul care sunt azi. Pentru asta, va avea mereu respectul meu.
Andreea Captari, 22 de ani, studentă
"Mi se pare faină agitaţia din Bucureşti"
Îmi puneţi o întrebare cu răspuns plătit. Credeţi că e cineva de vârsta mea, la noi în oraş, care să zică - "oaaa, dar ce frumos e aici, ce bine că ne ştim noi toţi cu toţi, că nu poţi să faci o mişcare care să nu devină imediat publică, ce distracţie, ce cluburi, ce tot?!". Păi, la zece noaptea, dacă ieşi pe stradă, ştie toată lumea! Normal că Bucureştiul mi se pare altceva! Adică, depinde şi cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Am auzit pe mulţi că Bucureştiul e naşpa, că oamenii sunt naşpa, că sunt maşini, zgomot, poluare, scandaluri şi, sincer, sunt de acord; adică să pierd două ore în trafic mi se pare urât de tot! Păi, de la noi la Cluj sunt mai puţin de două ore! Dar, tot sincer, nu se compară! În Bucureşti, ai locuri de muncă, ai unde să te distrezi, ai concerte, ai mall-uri, muzee, restaurante, parcuri... Aici... eşti limitat rău într-un oraş mic. Mie aşa mi se pare. Şi mi se pare faină şi agitaţia asta din Bucureşti, că-s o groază de oameni, că nu te ştie nimeni, că trăiesc toţi împreună, amestecaţi, cum ar veni. E ca un orfelinat acolo, aşa văd eu de aici: mulţi oameni din toate locurile şi un fel de Maica Tereza care-i acceptă şi îi mângâie pe toţi, hahaha! Aici, în Ardeal, avem tendinţa asta, să judecăm străinii, să-i acceptăm mai greu la noi, chiar şi bucureştenii sunt văzuţi naşpa. Dar, sincer, mie mi-ar plăcea să mă mut într-o zi la Bucureşti, cred că nu m-aş plictisi deloc.
Flavius Ciugudean, 45 de ani, tehnician auto
Domne, deja simt că mi se urcă tensiunea la ceafă. Am fost luna trecută acolo, cu soacra mea, că a trebuit s-o vadă un cardiolog la Fundeni. Domne, am zis că o iau razna, că fac atac de panică, pe cuvântul meu! Tre' să fii tâmpit, domne, iertaţi-mă, da' chiar tre' să fii un tâmpit masochist să locuieşti în Bucureşti şi să-ţi şi placă. Ce să-ţi placă, domne, ce să-ţi placă? În primul rând, e foarte mult zgomot! Eu unu' am luat două pastile de antinevralgic într-o zi, aşa mă durea capu'! Şi aici trece şi-o lună fără să mă doară capu'... Zgomot peste tot, ba de buldozer, ba de claxon, ba de salvare... Oamenii şi ei sunt foarte gălăgioşi şi prea mulţi, domne, prea mulţi! Eu nu ştiu cum, Doamne iartă-mă, încap toţi acolo, mă depăşeşte şi, mă iertaţi, că eu sunt mai direct - dacă vreţi să mă daţi la ziar cu vorbele astea, treaba dumneavoastră, că eu n-am de câştigat - dar, domne, sunt nesimţiţi rău bucureştenii, mi s-au părut ghiolbani, aşa, fără şapte ani d-acasă; aici oamenii sunt mai blânzi, avem graiul mai molcom, acolo strigă pe stradă, vorbesc repede şi au o aroganţă de zici că sunt buricu' pământului. Şi cum se îmbracă, doamne feri, numa cu pantaloni care dau cu turu-n pământ. Nu ştiu, domne, parcă a intrat dracu' în oraşul ăla. Şi e scump, domne, scump rău. Păi, eu când am fost cu soacră-mea, am dat un milion numai pe taxi, un milion, domne, un milion! În fine, nu e de trăit acolo; vorba lu' soacră-mea, zici că e tărâmul pierzaniei, oameni fără credinţă, că d-aia s-o fi făcut Catedrala Neamului acolo, să se mântuiască bucureştenii, Doamne apără şi ajută! No, auziţi, da' dumneavoastră nu sunteţi bucureştean, nu?!
Letiţia Stanciu, 50 de ani, contabilă
"E greu să fii mamă şi să-ţi ştii copilul în haos"
(O doamnă îmbrăcată în palton crem, cu pantaloni crem şi pantofi crem. Paltonul e descheiat, are o bluză crem cu bujori roşii. Aş vrea să spun că zâmbeşte crem, dar nu zâmbeşte deloc.)
Fetiţa mea e studentă la SNSPA în Bucureşti. Aşa a vrut, aşa a ales ea, nouă nu prea ne-a convenit, am fi vrut să meargă mai aproape de noi, la Cluj, dar dacă aşa şi-a dorit... Noi ne mândrim cu ea, e studentă la fără taxă, a intrat printre primii şi să ştiţi că a fost grea admiterea. E fată cuminte. Ea nu prea se plânge de oraş, mai îmi zice aşa, că e greu cu metroul, că e uneori foarte aglomerat, dar cam atât. Dar vă spun cu mâna pe inimă, că o dată pe lună, când mergem s-o vedem, nu ne e uşor. Mie mi se pare insuportabil acolo. Şi aerul mi se pare pur şi simplu greu de respirat. Nu se compară cu aerul nostru. Oamenii sunt duri şi chiar şi Ancuţa, care a primit o educaţie acasă, a devenit aşa, mai repezită, mai dură. Eu n-aş putea să trăiesc acolo, n-aş putea, mi se pare că nu e niciodată linişte, e agitaţie tot timpul, mi-ar fi frică seara să mai ies din casă, la câte nenorociri auzi că se întâmplă! Nu ştiu, aşa oi fi eu... Ancuţa, după facultate, o să se mute la Cluj cu serviciul, aşa am stabilit. Atunci abia o să mă liniştesc, c-o s-o ştiu aproape. Păi, când e ora 9 seara şi îmi spune că e în metrou sau la vreun suc cu vreo prietenă, gata, eu nu mai am linişte până nu mă sună să-mi zică că a ajuns la cămin. E greu să fii mamă şi să-ţi ştii copilul în haosul ăla din Bucureşti, dar asta e, îşi face şi ea un rost, să-i păstreze Maica Domnului mintea limpede, asta e ce-mi doresc. Mai are doi ani şi termină.
Iancu Adrian, 69 de ani, pensionar
"Bucureştiul e plin de poveşti ascunse"
De-a lungul vieţii am avut multe tangenţe cu Bucureştiul. În timpul facultăţii, am avut o prietenă care era din capitală, şi de două-trei ori pe an, mergeam acolo, la familia ei. Nu vedeam plusuri şi minusuri neapărat, şi escapadele alea îmi plăceau, pur şi simplu. Apoi, copiii mei, Mihnea şi Flavia, au făcut facultatea acolo, Mihnea la Automatică şi Flavia la Medicină. Flavia a şi rămas să profeseze în Bucureşti, în cadrul unui spital privat. În fine, mă lungesc: ce ţin să vă spun e că lucrurile nu sunt pe lume albe sau negre, ele au nuanţe. Şi mie Bucureştiul mi se pare plin de nuanţe, plin de culori. În fond şi la urma urmei, vedeţi, e normal să fie aşa o capitală, adună în ea toate tipologiile de oameni, culturi diferite, caractere diferite. Dacă mă întrebaţi de bucureşteni, aici, referindu-ne strict la oamenii născuţi şi crescuţi acolo, aş spune doar că sunt diferiţi de noi, de ardeleni. Îmi place să spun că noi suntem oameni de munte şi ei de şes. Şi mai îmi place să cred că asta spune totul, nefiind ceva de bine sau de rău. Eu, în tinereţe, am avut propunerea de-a profesa la Bucureşti şi, deşi în carieră asta m-ar fi ajutat, am ales liniştea de aici. Siguranţa şi confortul au fost pentru mine mai importante. Nu sunt un om grăbit, n-am fost probabil nici foarte ambiţios sau tupeist. Cred că ai nevoie de atributele astea ca să răzbeşti acolo, ca să te simţi în largul tău. Copiii însă s-au adaptat foarte bine, nu s-au pierdut în haosul acela, au avut grijă de rădăcinile lor şi s-au comportat pe măsura educaţiei primite acasă. Flavia îmi povestea de Bucureşti când era studentă, găsea oraşul fascinant, aproape că devenise poetă, vedea peste tot poveşti. Aşa îmi şi spunea, că Bucureştiul e plin de poveşti ascunse şi pline de farmec. E un lucru tot mai rar, ştiţi, să găseşti farmecul pe lumea asta, în anii ăştia... Dar deviez. Ce vreau să reţineţi e faptul că Bucureştiul nu e mai rău sau mai bun, e altfel, ţine de alegerea ta, de ochiul tău, de felul tău de a fi, de cum îl percepi şi îl simţi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
