Eu am ajunat cel mult o noapte și o zi. Adică mâncam seara. Nu îmi amintesc să fi rezistat vreodată până a doua zi, adică măcar 30 de ore încheiate. În mintea mea, un post negru de mai multe zile era în întregime rezervat sihaștrilor desăvârșiți, deși am întâlnit un duhovnic care mi-a spus că are un ucenic de meserie programator, cu slujbă și responsabilități, care nu mănâncă nimic în primele două săptămâni ale Postului Mare. Mi-am zis că există sfinți și prin orașe, așa cum se întâmpla în Rusia, încă de pe vremea URSS, când, prin ucaz de partid, după cercetări științifice fructuoase, postul negru a fost folosit pe post de terapie, pe zeci de mii de cazuri de boli somatice și psihice. Durata minimă era de 21 de zile. Doar cu apă... Concluziile lor? Un adult care nu e supraponderal și are o greutate normală de 70 de kilograme, de pildă, posedă o rezervă de grăsime de aproximativ 12-16 kilograme, care îi asigură un necesar de 100.000-150.000 de kilocalorii. Aceste rezerve îl pot menține în viață, fără mâncare, doar cu apă, timp de 70 de zile! Eu nu am 70 de kilograme, ci 85. Sunt supraponderal, adică am la dispoziție cam 300.000 de kilocalorii pentru 140 de zile. Cel puțin trei luni și jumătate pot trăi doar cu apă! Așa că sigur nu voi muri dacă postesc negru o săptămână, două. Ba, mai mult, mă pot și însănătoși, după ce spun medicii ruși.
Voi intra în Postul Mare. Puțină lume știe că tipicul lui prevede trei zile de post negru la început și alte trei la sfârșit. Mai mult, pe tot parcursul lui, atât mirenii cât și călugării, ar trebui să mănânce doar seara, iar atunci numai legume și fructe nefierte. Adică, Postul Mare e "raw-vegan" ar spune modernii. Doar sâmbăta și duminica sunt rezervate mâncării gătite. Ortodoxia este singura confesiune creștină care a păstrat postul obligatoriu. Protestanții l-au eliminat rapid, iar catolicii au făcut-o la Conciliul Vatican II. De ce am vrut să rămânem diferiți? Pentru că în post nu e vorba (doar) de mâncare, ci și de întâlnirea cu lumea duhovnicească. Ca să ajungi la starea ei paradisiacă, trebuie să te desprinzi de simțurile tale, ca să poți să străvezi în bogăția și frumusețea lumii, așa cum vezi printr-un ciob de cristal, lumina soarelui. Începutul acestui drum se face prin post, adică prin înfrânare. Și, spun tot părinții, înfrânarea este primul pas către nemurire. Mâine îl voi face.
Zilele câinelui - prima din post
Intru în ea ca un tanc, aproape cu dinții strânși. Pentru mine e mare lucru să am în minte și argumente medicale, să știu că trupul meu poate să rabde câteva săptămâni fără să mănânce, iar acest lucru nu este o performanță extraterestră, ci un firesc al vieții pe care l-am pierdut. Recuperez acum și sunt hotărât - nu voi da înapoi. Măcar până duminică, adică șapte zile. Dacă alții, fără reazem în Dumnezeu, au postit chiar și 40 de zile doar cu apă, atunci nu am motiv să mă codesc.
Prima dimineață e la fel ca toate celelalte. Obișnuiesc să sar peste micul dejun de multe ori, astfel încât pot să spun că țin post negru frecvent până la ora prânzului. Dar, de data aceasta, când mă apropii de ora 12, un gând mă bântuie - va trebui să stau așa, suspendat între mese, măcar o săptămână. Iar gândul îmi trezește foamea. Trec în viteză pe lângă bucătărie și frigider, fără să beau măcar un pahar cu apă. Voi răbda. Nu e mare lucru, am mai făcut-o și altădată, ajunând 24 de ore. Doar că acum mă apasă drumul pe care îl am în față. Iar apăsarea în sine mă mobilizează. Sunt ca un maratonist la începutul primei curse.
Seara vine cu Denia Canonului cel Mare, slujit într-o bisericuță mică, de lemn, doar la lumina lumânărilor. În întunericul blând, doar icoana lui Hristos și a Maicii Domnului se desenează discret, luminate de candele. E o slujbă de pocăință unică, pe care nu o poți asculta decât acum, în Postul Mare, în primele patru zile. Stau în picioare, trupul începe să mă doară, foamea mă roade așa cum mistuie un vierme un măr sănătos. Durerea amintirii păcatelor se unește cu durerea postului. E un fel de răstignire, din care, în chip minunat, ieși mai curat, pentru că din unirea celor două suferințe, patimile slăbesc, iar mintea se curăță.
Adorm târziu, mă chinuie spatele, coloana mea nu e împăcată cu ceea ce fac. Mă trezesc târziu, în noapte, cu mușchii înjunghiați. Mă perpelesc, mă gândesc că foamea a început să roadă din ei, iar de junghiuri nu voi scăpa. Îmi propun să rabd, să aștept să treacă, și un junghi ascuțit mă străbate pe tot spatele. Somnul s-a risipit. Aștept, mă perpelesc, iar apoi fug repede, iau un algocalmin, fiolă, ca să își facă repede efectul, și mă întind înapoi în pat. Licoarea magică îmi aduce somnul și izbăvirea. Mă mustră gândul că mă anesteziez ca să pot posti.
Zilele câinelui - a doua din post
Sunt ca lovit de tren, dar sunt viu. Nu e doar foamea, ci o măcinare a trupului meu, de parcă fiecare celulă se luptă cu vecina ei. Sunt convins că în zilele acestea foamea îmi ronțăie mușchii și de aici durerile. De fapt, asta chiar se întâmplă. Până să ajungă la grăsime, trupul își mănâncă în a doua zi mușchii. Soția mea (medic), mă contrazice, spunându-mi că această autofagie musculară nu doare. Poate e curentul în care am stat, spune ea, pentru că joc fotbal zilnic cu băiețelul meu, de trei ani jumătate. Poate. Sunt însă hotărât să rabd. Și, pentru că sunt hotărât să nu cedez, apărându-mi postul în fața trupului, simt cum trupul cedează în fața mea. O primă victorie a minții. Părinții ortodoxiei insistă asupra acestui fapt. În tot timpul anului, mintea se luptă să îi facă pe plac trupului. Așa că îl învelim, îl hrănim, îl culcăm, îl cocoloșim, îl învelim în plăceri. Efectul este de nebănuit pentru că, pe drumul cărnii, mintea în sine, spun părinții isihaști, mari rugători și postitori, devine trupească. Adică se îngroașă. Gândurile pe care ea le frământă zilnic sunt, mai toate, legate de materie, pentru că de materie se și ocupă. De aici și de acum. Postul, orice post, dar mai ales cel negru, este un trăznet care duce la un trai răsturnat. Pentru prima dată mintea îi spune trupului să rabde pentru a se elibera. Acum trupul în sine, ascultând de minte, se spiritualizează, adică e pătruns de nevoință și devine mai ușor.
Spre seară merg din nou la Denia Canonului cel Mare. Pentru prima dată trupul meu începe să mă asculte. Între mine și el nu mai e un război. Se așează liniștit pe calea pe care i-a arătat-o mintea mea. Nu mă mai doare atât, nu mă mai supără, foamea începe, misterios, să se stingă. Pare un miracol, dar nu este - pe cât înaintezi în flămânzirea trupului, pe atât de mult vei fi mai puțin înfometat. O stare lăuntrică de pace și bucurie mi se înstăpânește în inimă. Când ies din biserică, soarele apune, iar copacii, încălziți de începutul de primăvară înmuguresc. Oare e o simplă coincidență că Hristos a înviat primăvara?
Când ajung acasă, înainte să beau apă, văd o sticlă cu zeamă de murături în frigider. Îmi e poftă de gustul ei acrișor și pun în pahar cam două degete peste care torn apă. E un sacrilegiu pentru postul negru, dar îl fac. Gura îmi e plină de arome. Mă scufund într-un univers de senzații care mi-a lipsit. Îmi mai torn un pahar cu apă și zeamă, apoi încă unul. La final, mă simt de parcă aș fi luat o cină bogată.
Zilele câinelui - a treia din post
Simt că trupul meu se eliberează de niște lanțuri. Foamea, care încă de aseară dădea semne că mă va părăsi, pare să se țină de cuvânt. Mintea toată îmi pare a se limpezi, sfârșeala ajunge ea însăși... sfârșită. Încet, prind puteri. Mușchii mei, care erau ieri sleiți, își recapătă din vigoare. Mă rog liniștit și fericit. Ar trebui să intru acum în ceea ce savanții ruși numesc "faza de acidoză", care apare în primele zile, în care trupul începe să se autoconsume. Procesul determină o creștere a acidității sângelui și câteva efecte adverse cauzate de deșeurile rezultate, precum amețelile la schimbarea poziției corporale, stări de greață și dureri de cap. Tot ei au observat că intensitatea reacțiilor adverse este direct proporțională cu vindecarea diferitelor boli prin post - cu cât ele sunt mai severe, cu atât vindecarea este mai rapidă și de mai lungă durată. Eu nu am simțit nimic din toate acestea. Sunt ca o pasăre înainte de zbor. Mă simt foarte bine pentru că nu am urmat integral calea rusească - post doar cu apă și, cel mult, ceai, ci am amestecat în apă, începând de astăzi, pe lângă zeama de la murături și puțin suc de mere și câțiva stropi de suc de cătină. Nu mult, un deget-două la fiecare cană de apă băută. Am descoperit, fără să vreau, metoda urmată de medicina germană, care indică în postul negru un consum minim de kilocalorii, maxim 200, prin utilizarea în doze mici a sucului de fructe sau a lichidului de la o supă de legume. Acest minim de calorii păcălește trupul, care nu mai reacționează violent la faza de acidoză. Singurul inconvenient al acestei metode nemțești este că pune în mișcare atât stomacul, cât și intestinele. Iar asta se simte...
Poarta paradisului - a patra din post
Foamea e amintire. Poate că vi se pare ciudat, mie chiar îmi pare paranormal, dar e o realitate. Cu cât postești mai mult, cu atât flămânzești mai puțin. Sigur că foamea există, undeva, acolo, în memoria adâncă a celulelor mele, dar nu mă mai chinuie, aproape că nu o mai simt deloc. O senzație de pace adâncă se înrădăcinează în trup și suflet. În dimineața asta mă rog bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și toate. Toate rugăciunile mele sunt altfel în timpul acestui post, dar există, parcă și o scară a lor, de parcă pământul s-ar lichefia încet sub tălpile mele, iar gravitația m-ar lăsa să mă ridic. Sunt fericit și, în starea aceasta de bucurie, pot să îi mulțumesc Domnului chiar și pentru oamenii pe care, îndeobște, nu îi sufăr deloc. Acum, în atmosfera interioară rarefiată de post, antipaticii ajung să îmi pară chiar simpatici. Însă de la rugăciune și până la dragoste e un salt ca de la cer la pământ. Simt că astăzi de dimineață Cineva m-a purtat pe brațe un pas în față. Altfel nu îmi explic afecțiunea aceasta aproape tandră cu care pot să îi înconjor pe cei pe care, în mod normal, îi evit.
În cărțile celor care au studiat postul negru ziua a patra este cea în care trupul beneficiază, în sfârșit, de propriile depozite de grăsime. Trăiesc de acum pe propria mea spinare și se pare că asta îmi priește grozav. Zilele care vin ar trebui să îmi aducă și un plus de energie. Din mine...
Ziua împărăției - a cincea din post
Rezerva celor 300.000 de kilocalorii ale mele e pusă la treabă. Nu numai că nu îmi mai este foame, dar mă simt de parcă aș fi mâncat bine până acum. Zilele mele sunt ca ale unui extraterestru care a venit pe pământ echipat să nu mănânce, pentru că nu are ce.
Zilele luminii - a șaptea din post
E prima duminică de când nu am mâncat nimic și plutesc într-o atmosferă perfectă, fără vânt sau nori. Mă surprinde somnul sau mai bine zis lipsa lui. Sunt genul de adult care are nevoie de opt ore pe zi ca să se simtă bine. O parte dintre ele, după masa de prânz. Acum nu mai am nevoie de atâtea. Mă odihnesc surprinzător de bine și am scăpat de oboseala dulce a amiezii. Digestia, în sine, este un efort pentru organism. Fără acest efort ești mult mai odihnit, iar somnul îți e mai liniștit sau, aș îndrăzni să spun, mai limpede. Adormi pe ape clare, iar plutirea nu îți este niciodată tulburată de nimic.
Zilele luminii - a opta din post
O stranie (majoritatea lucrurilor sunt stranii de când postesc) senzație de dilatare a timpului. De obicei, zilele trec pe lângă mine în goană, de abia apuc să le prind. Acum, timpul a devenit (cuvintele nu mă ajută prea mult să vă descriu această dimensiune), hai să îi spunem "plat". Nu mai există niciun fel de neregularități. Minutele, orele se scurg liniar, netulburate de mese. Deodată simt că am timp. Timp mult, timp veșnic, deși nu există așa ceva. Cumva, postul te absoarbe înapoi, înlăuntrul tău, în paradisul de la începuturi, acolo unde nu exista nicio curgere.
Zilele luminii - a noua din post
Sunt pe pilot automat. Oare chiar nu am mâncat de nouă zile? Nu îmi vine să cred. Nici mie, nici celor din jurul meu. Am renunțat și la sucul de mere și la zeama de la murături. De ieri seară beau doar apă. Singurul fapt care îmi aduce aminte de faptul că postesc este o ușoară senzație de slăbiciune atunci când alerg, și mici amețeli, dacă mă ridic brusc. Dacă mă ridic foarte brusc amețesc de-a binelea. În același timp, am o stranie ispită de a mânca, dar nu pentru că îmi e foame. Foamea a dispărut de mult, mistuită de propriul meu trup, care s-a hotărât să își ia supraviețuirea pe cont propriu. Nu, nu foamea e cea care mă îndeamnă să mănânc, ci universul de senzații din jurul mâncării. Un prieten care are o brutărie ecologică mi-a adus o pâine proaspătă, făcută cu maia. Pâinea aceea a fost pentru mine mai atrăgătoare decât o friptură, pentru că era simplă, pură și de post. În situația mea, o destrăbălare pe care mi-o refuz. E ispita lui Adam. Așa a schimbat el hainele de lumină pe cele de piele, în care suntem înveliți și noi.
Zilele luminii - a zecea din post
Am palpitații. Nu e o noutate, palpitațiile fac parte din viața mea, o afecțiune a inimii mele cu care m-am obișnuit, doar că astăzi au fost mai severe. Amețelile se intensifică și ele. Dacă mă ridic brusc, sunt silit să mă așez imediat și să reiau mișcarea mai domol. În afara acestor probleme și a unei slăbiciuni minore, pe care o înțeleg (totuși, nu am mâncat de zece zile...) mă simt extraordinar, de parcă toate celulele s-au aliniat pentru a mă sluji. Un trup care să asculte de ceea ce vrea voința și mintea este o unealtă perfectă pe drumul spre lumină.
Zilele luminii - a unsprezecea din post
O cană-două de suc de mere și ești ca nou! Am revenit la el și mă simt mult mai bine. Adaug și foarte puțin suc de cătină, pentru aportul de vitamine, și pot face orice. Trecute sunt amețelile și sfârșeala din zilele când am băut doar apă chioară. Acum mă simt de parcă m-aș fi așezat la masa de prânz. Rușii pun la capătul postului o cană de suc de fructe - 200 de mililitri. Asta asigură în metoda lor creșterea insulinei, urmată de reluarea treptată a funcțiilor sistemului digestiv, după care cresc doza până la un litru pe zi, iar apoi trec la supe și alimente solide. Nemții oferă aceeași cană dar zilnic, pe tot parcursul postului, pentru a-i îmblânzi efectele, mai greu de suportat pentru obrazul subțire, occidental. Se pare că nu sunt rus, deși mi-ar plăcea...
Ziua refuzului aterizării - a douăsprezecea din post
Prima spovedanie și Împărtășanie din post. Sunt într-o pace rotundă și mă gândesc că, pentru mine, ca un începător, este îndeajuns. Mă cântăresc și cântarul meu îmi arată, după câteva încercări, 77,7 kg. E prima dată, după mulți ani, poate mai bine de 15, de când greutatea mea începe cu cifra șapte. Mă decid să pun capăt postului. Deja am folosit sucul, astfel încât obișnuita cană a rușilor de suc de fructe nu o să aibă, cred, niciun efect. Încerc cu zeama chioară de la o supă de legume, deși nu îmi e foame deloc. Arunc în ea și câteva cubulețe de pâine, știind că e împotriva regulilor, pentru că revenirea din postul negru nu se face niciodată cu mâncare solidă. Însă, pentru că m-am împărtășit, deja am înghițit o fărâmă de hrană solidă. Așa că mă chinui să mănânc, probabil, jumătate de polonic. Mă opresc, pentru că mă simt de parcă aș fi mâncat la o nuntă. Sunt atât de plin și mă simt atât de bine (am tot spus asta, știu, dar e o realitate), încât aș ține-o cu postul încă o săptămână, măcar. Teoreticienii postului numesc faza aceasta "refuzul aterizării". Practic, pacienții nu vor să se realimenteze. Ciclul autodigestiei le funcționează perfect, încât, nesimțind nevoia de hrană, atunci când ea li se oferă, o refuză. E ca și cum ai fi la poarta paradisului și cineva îți arată o poartă. Afară...
Prima zi după post
După copiosul polonic cu supă de legume de aseară mă trezesc dimineața plin și sătul și fericit. Nici sete nu îmi e. Lucrez febril chiar la articolul pe care îl citiți. Sunt curios dacă mi se va face foame. Nu mi se face. În jurul orei 11 cobor la bucătărie și, pe lângă două căni de suc, gust cam o lingură din gelatina de la o ciulama de post cu ciuperci și un vârf de furculiță de fasole frecată. Cum nu îmi era foame, mă satur, dacă pot spune așa, instant. Cred că ăsta a fost prânzul. Prea încărcat...
Seara, prima cină, fără foame, cu doar câteva linguri de supă de linte și niște bucățele de cartofi fierți. Multă vreme de acum încolo mesele mele vor fi niște frânturi din cele obișnuite. În așteptarea foamei e foarte important să nu grăbești corpul. Aterizarea după postul negru trebuie să fie foarte lină, altminteri tot efortul poate fi compromis. Și e demn de reținut că după post nu mai ai același trup. El se schimbă, se reînnoiește și își modifică metabolismul bazal, așa că nu va mai avea nevoie de atâta hrană ca înainte. Dacă mănânci la fel de mult, te îngrași instant.
A doua zi după post
Nici astăzi foamea nu a revenit și nici nu îi duc dorul. O voi aștepta în zilele următoare, dar deocamdată mă bucur într-o pace și bucurie desăvârșită de libertatea adusă de lipsa ei. E duminica Sfântului Grigorie Palama, a doua a Postului Mare. Călătoria mea a început în urmă cu două săptămâni și se încheie aici, însorită de amintirea unuia dintre cei mai mari sfinți ai ortodoxiei. Lecția Sfântului Grigorie Palama, în câteva cuvinte, turnate simplu - trupul nostru este o lentilă afumată de patimi. Dacă o speli prin rugăciune, atunci harul care începe să lucreze în inimă va străluci prin acea lentilă. Aureolele sfinților din icoane nu sunt un simbol, ci o realitate - trupurile sfinților luminează de har. La treapta aceasta, foarte înaltă, se ajunge prin post. Eu am făcut acest pas și mă simt eliberat. Acum, la fereastra mea a înflorit caisul și, după cum spune Virgil Maxim într-un poem al Învierii, "florile nu mint".