Drumul melcilor

Era o zi de primăvară senină, atunci când am vorbit prima oară cu Rodica Pappa, o femeie mărunţică, iute în mişcări şi aprigă la vorbă.

Dimineaţa, devreme, ieşeam în curte şi culegeam melcii care pe timpul nopţii dă­deau atacul la straturile de salată şi ridichi. Până să cumpăr eu gospodăria de la marginea oraşului, curtea fusese părăsită câţiva ani, aşa că numărul vieţuitoarelor sălbatice, care se simţeau la ele aca­să acolo, mai acasă decât mine, întrecea cu mult pu­terea mea de organizare şi eforturile de a insta­u­ra o bună rânduială în perimetrul curţii. Îmi do­ream să fie pace şi linişte în jurul meu şi mă fe­ream să tulbur echilibrul pe care pomi, plante, insecte şi alte fiinţe mai mari sau mai mici şi l-au statornicit în mod natural. Numai că atunci când m-am hotărât să-mi amenajez o grădină de le­gu­me, am înţeles că am intrat într-o aventură din care am să ies învinsă dacă nu voi fi perseverentă. Cohorte de melci, unii cu căsuţa în spinare, alţii fără, îmi sabotau efortu­rile şi, foarte devreme, mi-am dat seama că dacă nu am să iau măsuri ferme, are să se aleagă praful de toată munca mea. Dar cum să procedez? De omo­rât nu puteam să-i omor, iar să folosesc tot fe­lul de substanţe chimice pen­tru a-i stârpi nici nu mă gândeam. Uram din start otră­vurile şi substan­ţele care ar fi ars şi pustiit gră­dina. N-am ajuns la pace şi înţelegere cu ei, aşa că singura soluţie, cât de cât paşnică, a fost să în­cep să-i adun, în fiecare dimineaţă, pe cei în­târ­ziaţi printre straturi, şi să-i bag la "închisoare", adi­că să-i pun în pubela de gunoi, cu gândul că aco­lo unde vor fi duşi, vor găsi cu siguranţă mai multă mâncare.

Schimbare de domiciliu

În dimineaţa aceea, atentă fiind să descopăr toţi "inamicii" ascunşi pe sub frunze, n-am băgat de seamă că o femeie s-a oprit lângă gard şi că mă urmăreşte cu interes. M-a întrebat direct ce fac cu melcii şi când i-am spus că traseul lor viitor în­cepe de la pubelă, a sărit ca arsă şi m-a ruşinat, de ţin minte cât oi trăi! "Dar cum e posibil aşa ceva? Păi nu vă gândiţi, săracii, cât le e de greu să-şi care căsuţa în spinare, cât sunt de delicaţi cu cor­niţele lor străvezii, în vârful cărora le stau ochii! Dar cum să faceţi aşa ceva? Nu vă este milă de ei? Nu vă gândiţi că ei s-au obişnuit aici, cum să-i trimiteţi cine ştie unde? Că-i omorâţi, călcându-i în pi­cioa­re sau că-i daţi la gunoi e totuna! Să mi-i daţi mie, că eu le dau drumul în grădina mea... Daţi-i în­coace peste gard...". Aşa a început că­lă­toria din fiecare primăvară a melcilor din grădina mea, care de atunci nu mai ajung la gunoi, ci sunt mutaţi cu domiciliul în alt teritoriu împădurit, unde nu sunt straturi, salate şi răsaduri şi unde zâna lor bună, doamna Rodica, le supraveghează liniştea.

Învăţături de la bunica

La mahala, la margine de Bucureşti, sem­nele pri­măverii se iţesc mai repede decât în centru, prin­tre maşini şi blocuri. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului arat, de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea, fumul focurilor ce curăţă şi împrospătează locurile se amestecă în parfumul primelor flori de corcoduşi, de zar­zări şi de pruni. E mult mai vie primăvara aici. Până şi ierburile cresc parcă mai iute, mânate de o forţă dez­lănţuită sub razele tot mai puter­nice ale soa­relui. Frea­mătul naturii parcă îi prinde în plasa lui şi pe oa­menii care de­vin mai prie­tenoşi. Izvorul vorbelor şi al po­veştilor curge dintr-odată mai vesel. Câteodată, pare de neoprit şi apropie oa­menii într-o bucurie molipsitoare. Aşa am aflat şi povestea femeii care a salvat melcii mei de la "în­chisoare". Dar până să-mi spună cum o cheamă şi ce vânt o poartă pe cea din urmă stradă a oraşului, îmi arată mai întâi palmele, pe care pot să văd ca-ntr-un sigiliu străvechi, liniile vieţii, ale dragostei şi ale des­tinului, bătătorite şi înnegrite de muncă. "Eu am muncit la pământ de când mă ştiu", şi-a în­ceput vecina mea mărturisirile. "Ta­tăl meu a murit de tânăr şi mama a trebuit să plece din Bucureşti în satul în care s-a născut, Blăgeşti, la trei, patru ki­lo­metri de Paşcani. Aco­lo am copilărit, în casa bu­nicii Anica, şi de la ea şi de la mătuşile mele am început să învăţ apoi cum se lucrează pământul. Doam­­ne, mie îmi place primăvara de nu mai pot de dragul ei! Poate şi pen­tru că sunt născută în luna aprilie, când încep să înflorească pomii şi când poţi simţi de la o zi la alta cum se trezeşte pământul. Câte nu sunt de făcut pri­măvara, pe lângă casă!!! Să cureţi pomii de uscături, să cureţi locul de buruieni, puieţi şi frunze putrede, să ari, să semeni, să faci răsadniţe, of, că nu se mai termină muncile! Eu n-aş putea să văd pământul lăsat de izbelişte, în para­gină. Chiar dacă acuma locu­iesc în Bucureşti, mă duc săptămânal la Blăgeşti şi lucrez şi în grădina de acolo. Uite, acum am luat nişte pomi şi câţiva trandafiri şi abia aştept să-i plantez, să le găsesc locul cel mai potrivit în gră­dină. Mie nu-mi poate lua nimeni bucuria pe care o am seara, când mă gândesc la câte am făcut peste zi. Acuma, pri­mă­vara, sunt toată ziua pe-afară, de când ies dimi­neaţa în curte, ca să hrănesc ani­malele, până ce intru seara în casă. Uitaţi-vă la mâi­nile mele, sunt pline de bă­tături, nu pot lucra cu mă­nuşi. Ce!? Atunci când creşti un prunc, când îl în­grijeşti, îţi iei mănuşi pe mâini? Păi mie îmi place să simt pământul în pal­me, să fărâm bulgării întăriţi, să pipăi coaja co­pacilor, să strâng ierburile de prisos. Şi pentru asta trebuie să am mâinile goale".

Perii din război şi căţeluşa cu ochi albi

Rodica Pappa a făcut în tinereţe şcoală bună, la Cluj şi la Paşcani, unde a lucrat la Fabrica de per­dele, apoi a venit la Bucureşti şi a ajuns ins­pector de resurse umane la regionala C.F. Bucu­reşti. Dar ori­cât a umblat prin lume şi ori­câte obligaţii pro­fesionale a avut, nu a uitat grădina părintească în care a crescut. Face naveta săptămânal, ca să ţie vie gos­podăria pe care altă­dată o în­­floreau bunica şi mama ei. O leagă de locul acela primele învăţă­turi pe care le-a primit ca să poată cunoaşte lumea înconjurătoare, plină de atâtea lucruri minunate. Dar o mai cheamă acolo stejarii de la poartă, cei mai mari din tot satul, şi doi peri bătrâni, atâta de bă­trâni, de mai trăiesc hrănindu-se doar prin scoarţă. "Sunt peri puşi înainte de război, unul mai are încă urme de arsură de atunci. În timpul lup­telor s-a aprins casa şi de la casă, părul, acela ca­re face poame târzii, de toamnă. E un miracol că mai rodeşte la anii lui, deşi nu mai are miez în trunchi, i-a rămas numai scoarţa. Astea sunt mi­nuni pe care, dacă le înţe­legem şi le respectăm, ne arată puterea de neoprit a naturii, miracolul pe care bunul Dumnezeu l-a picurat în orice fiinţă. N-am să tai perii aceia, îi las să trăiască cât le-a fost scris.
Cum îmi petrec zilele? Nu mi-e greu să vă răs­pund. Eu am o viaţă obişnuită, modestă, dar con­sider că este deosebită, extraordinară, tocmai pen­­tru că mă pot bucura în fiecare zi de ceva ce Dum­­nezeu a lăsat pe pământ, ierburi, flori, co­paci sau animale, pietre sau lemne oarecare. În­tr-o zi am sal­vat un pui de găinuşă pitică, era ga­ta, gata să se înece. De-atunci se ţine de mine ca umbra. Am luat de pe stradă o căţeluşă cu ochii albi, adică oarbă, i-am făcut adăpost la mine în curte şi ea a învăţat să se orienteze, trăieşte în pace cu ce­lelalte animale, câini şi pisici, pe care le adă­postesc şi care îmi fac viaţa frumoasă. Am în­văţat să trăiesc după anotimpuri şi sunt mulţu­mită când văd că iese ceva bun din munca mea, din mâinile astea muncite. Şi-am mai învăţat ceva: nimeni nu-ţi poate fura bucuria lucrului bine făcut, şi atunci când o împarţi cu cei dragi, ea creşte şi sporeşte, în loc să scadă".