Dimineața, devreme, ieșeam în curte și culegeam melcii care pe timpul nopții dădeau atacul la straturile de salată și ridichi. Până să cumpăr eu gospodăria de la marginea orașului, curtea fusese părăsită câțiva ani, așa că numărul viețuitoarelor sălbatice, care se simțeau la ele acasă acolo, mai acasă decât mine, întrecea cu mult puterea mea de organizare și eforturile de a instaura o bună rânduială în perimetrul curții. Îmi doream să fie pace și liniște în jurul meu și mă feream să tulbur echilibrul pe care pomi, plante, insecte și alte ființe mai mari sau mai mici și l-au statornicit în mod natural. Numai că atunci când m-am hotărât să-mi amenajez o grădină de legume, am înțeles că am intrat într-o aventură din care am să ies învinsă dacă nu voi fi perseverentă. Cohorte de melci, unii cu căsuța în spinare, alții fără, îmi sabotau eforturile și, foarte devreme, mi-am dat seama că dacă nu am să iau măsuri ferme, are să se aleagă praful de toată munca mea. Dar cum să procedez? De omorât nu puteam să-i omor, iar să folosesc tot felul de substanțe chimice pentru a-i stârpi nici nu mă gândeam. Uram din start otrăvurile și substanțele care ar fi ars și pustiit grădina. N-am ajuns la pace și înțelegere cu ei, așa că singura soluție, cât de cât pașnică, a fost să încep să-i adun, în fiecare dimineață, pe cei întârziați printre straturi, și să-i bag la "închisoare", adică să-i pun în pubela de gunoi, cu gândul că acolo unde vor fi duși, vor găsi cu siguranță mai multă mâncare.
Schimbare de domiciliu
În dimineața aceea, atentă fiind să descopăr toți "inamicii" ascunși pe sub frunze, n-am băgat de seamă că o femeie s-a oprit lângă gard și că mă urmărește cu interes. M-a întrebat direct ce fac cu melcii și când i-am spus că traseul lor viitor începe de la pubelă, a sărit ca arsă și m-a rușinat, de țin minte cât oi trăi! "Dar cum e posibil așa ceva? Păi nu vă gândiți, săracii, cât le e de greu să-și care căsuța în spinare, cât sunt de delicați cu cornițele lor străvezii, în vârful cărora le stau ochii! Dar cum să faceți așa ceva? Nu vă este milă de ei? Nu vă gândiți că ei s-au obișnuit aici, cum să-i trimiteți cine știe unde? Că-i omorâți, călcându-i în picioare sau că-i dați la gunoi e totuna! Să mi-i dați mie, că eu le dau drumul în grădina mea... Dați-i încoace peste gard...". Așa a început călătoria din fiecare primăvară a melcilor din grădina mea, care de atunci nu mai ajung la gunoi, ci sunt mutați cu domiciliul în alt teritoriu împădurit, unde nu sunt straturi, salate și răsaduri și unde zâna lor bună, doamna Rodica, le supraveghează liniștea.
Învățături de la bunica
La mahala, la margine de București, semnele primăverii se ițesc mai repede decât în centru, printre mașini și blocuri. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului arat, de dimineață până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-și mai găsesc starea, fumul focurilor ce curăță și împrospătează locurile se amestecă în parfumul primelor flori de corcoduși, de zarzări și de pruni. E mult mai vie primăvara aici. Până și ierburile cresc parcă mai iute, mânate de o forță dezlănțuită sub razele tot mai puternice ale soarelui. Freamătul naturii parcă îi prinde în plasa lui și pe oamenii care devin mai prietenoși. Izvorul vorbelor și al poveștilor curge dintr-odată mai vesel. Câteodată, pare de neoprit și apropie oamenii într-o bucurie molipsitoare. Așa am aflat și povestea femeii care a salvat melcii mei de la "închisoare". Dar până să-mi spună cum o cheamă și ce vânt o poartă pe cea din urmă stradă a orașului, îmi arată mai întâi palmele, pe care pot să văd ca-ntr-un sigiliu străvechi, liniile vieții, ale dragostei și ale destinului, bătătorite și înnegrite de muncă. "Eu am muncit la pământ de când mă știu", și-a început vecina mea mărturisirile. "Tatăl meu a murit de tânăr și mama a trebuit să plece din București în satul în care s-a născut, Blăgești, la trei, patru kilometri de Pașcani. Acolo am copilărit, în casa bunicii Anica, și de la ea și de la mătușile mele am început să învăț apoi cum se lucrează pământul. Doamne, mie îmi place primăvara de nu mai pot de dragul ei! Poate și pentru că sunt născută în luna aprilie, când încep să înflorească pomii și când poți simți de la o zi la alta cum se trezește pământul. Câte nu sunt de făcut primăvara, pe lângă casă!!! Să cureți pomii de uscături, să cureți locul de buruieni, puieți și frunze putrede, să ari, să semeni, să faci răsadnițe, of, că nu se mai termină muncile! Eu n-aș putea să văd pământul lăsat de izbeliște, în paragină. Chiar dacă acuma locuiesc în București, mă duc săptămânal la Blăgești și lucrez și în grădina de acolo. Uite, acum am luat niște pomi și câțiva trandafiri și abia aștept să-i plantez, să le găsesc locul cel mai potrivit în grădină. Mie nu-mi poate lua nimeni bucuria pe care o am seara, când mă gândesc la câte am făcut peste zi. Acuma, primăvara, sunt toată ziua pe-afară, de când ies dimineața în curte, ca să hrănesc animalele, până ce intru seara în casă. Uitați-vă la mâinile mele, sunt pline de bătături, nu pot lucra cu mănuși. Ce!? Atunci când crești un prunc, când îl îngrijești, îți iei mănuși pe mâini? Păi mie îmi place să simt pământul în palme, să fărâm bulgării întăriți, să pipăi coaja copacilor, să strâng ierburile de prisos. Și pentru asta trebuie să am mâinile goale".
Perii din război și cățelușa cu ochi albi
Rodica Pappa a făcut în tinerețe școală bună, la Cluj și la Pașcani, unde a lucrat la Fabrica de perdele, apoi a venit la București și a ajuns inspector de resurse umane la regionala C.F. București. Dar oricât a umblat prin lume și oricâte obligații profesionale a avut, nu a uitat grădina părintească în care a crescut. Face naveta săptămânal, ca să ție vie gospodăria pe care altădată o înfloreau bunica și mama ei. O leagă de locul acela primele învățături pe care le-a primit ca să poată cunoaște lumea înconjurătoare, plină de atâtea lucruri minunate. Dar o mai cheamă acolo stejarii de la poartă, cei mai mari din tot satul, și doi peri bătrâni, atâta de bătrâni, de mai trăiesc hrănindu-se doar prin scoarță. "Sunt peri puși înainte de război, unul mai are încă urme de arsură de atunci. În timpul luptelor s-a aprins casa și de la casă, părul, acela care face poame târzii, de toamnă. E un miracol că mai rodește la anii lui, deși nu mai are miez în trunchi, i-a rămas numai scoarța. Astea sunt minuni pe care, dacă le înțelegem și le respectăm, ne arată puterea de neoprit a naturii, miracolul pe care bunul Dumnezeu l-a picurat în orice ființă. N-am să tai perii aceia, îi las să trăiască cât le-a fost scris.
Cum îmi petrec zilele? Nu mi-e greu să vă răspund. Eu am o viață obișnuită, modestă, dar consider că este deosebită, extraordinară, tocmai pentru că mă pot bucura în fiecare zi de ceva ce Dumnezeu a lăsat pe pământ, ierburi, flori, copaci sau animale, pietre sau lemne oarecare. Într-o zi am salvat un pui de găinușă pitică, era gata, gata să se înece. De-atunci se ține de mine ca umbra. Am luat de pe stradă o cățelușă cu ochii albi, adică oarbă, i-am făcut adăpost la mine în curte și ea a învățat să se orienteze, trăiește în pace cu celelalte animale, câini și pisici, pe care le adăpostesc și care îmi fac viața frumoasă. Am învățat să trăiesc după anotimpuri și sunt mulțumită când văd că iese ceva bun din munca mea, din mâinile astea muncite. Și-am mai învățat ceva: nimeni nu-ți poate fura bucuria lucrului bine făcut, și atunci când o împarți cu cei dragi, ea crește și sporește, în loc să scadă".