O şcoală a excelenţei româneşti
- Claudiu, am parcurs cartea ta, fără să o las din mână. M-au impresionat toţi oamenii despre care vorbeşti în ea. De unii ştiam, de alţii nu. Majoritatea lor sunt nume grele, care nu mai au nevoie de prezentare, ca mitropolitul Bartolomeu Anania, părintele Gheorghe Calciu, părintele Iustin Pârvu, Ion Gavrilă Ogoranu. Alţii sunt complet necunoscuţi, ca Ioan Belciu, Petru Velescu sau Gheorghe Grigoraş. De ce ai ales să scrii despre aceştia şi de ce te-ai oprit la 13?
- E adevărat că puteam să scot un volum cu 50 sau 100 de personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, pentru că am avut şansa de a-i întâlni pe mulţi dintre cei care alcătuiesc un adevărat panteon al demnităţii româneşti, dovedită sub teroarea comunistă. M-am oprit la aceştia 13, pentru că, dincolo de acest criteriu al demnităţii plătite cu sânge, de la ei am început să cunosc adevărata istorie a românilor şi să găsesc în ea temeiuri reale de mândrie şi speranţă, de la ei am învăţat cum să citesc realitatea printr-o grilă a valorilor perene, datorită lor m-am întors la credinţă, de ei mă leagă o prietenie care trece din viaţa de aici în cea de dincolo. De altfel, cultul prieteniei - plătit de unii dintre eroii mei cu ani grei de închisoare sub comunism - tot de la ei l-am deprins. Pe scurt, aşa cum am spus şi în prefaţă, aceşti oameni sunt exemplari pentru o şcoală a excelenţei româneşti, în care nu intră oricine şi pe care nu o absolvă toţi cei care au trecut prin ea. Cei 13 din carte mi-au fost şi îmi sunt repere de viaţă, chiar dacă unii s-au mutat la Domnul. Iată, aşadar, argumentele care m-au determinat să-i propun drept repere şi noilor generaţii.
"Era firesc ca ei să ajungă eroi, martiri şi sfinţi"
- Fiind prieteni, am avut şi îndrăzneala de a pune întrebări mai delicate şi puterea de convingere de a-i face să intre într-un registru sau altul. Dincolo de dramatismul luptei lor anticomuniste, am încercat să relev partea fermecătoare a fiecăruia, care mi i-a apropiat şi mi i-a făcut mentori. Desigur, n-am neglijat nici partea spectaculoasă a devenirii lor. De pildă, unii dintre ei au sfidat moartea în repetate rânduri, precum Ion Gavrilă Ogoranu, liderul unui longeviv grup de rezistenţă armată din Făgăraş, scriitorul Marcel Petrişor, care a şi primit o condamnare la moarte, sau Vasile J. Iamandi, care a luptat cu comuniştii până în Indochina, ca soldat în Legiunea Străină. Demersul meu nu urmăreşte să facă să pălească efigiile lor de eroi, martiri şi, în cazul unora, de sfinţi (mă gândesc la avva Iustin şi la părintele Calciu), ci să demonstreze că era firesc ca ei să ajungă eroi, martiri şi sfinţi, având în vedere calităţile sufleteşti şi intelectuale cu care au fost înzestraţi şi principiile care le-au călăuzit vieţile. Prin extensie, există posibilitatea ca şi alţi oameni dotaţi astfel şi ghidaţi de aceleaşi valori şi principii să le calce pe urme. Iar noi avem datoria de a-i ajuta pe aceştia să-şi găsească puterea de a merge pe acest drum, inclusiv prin publicarea unor cărţi ca aceasta despre care vorbim.
"Nu poţi fi creştin, fără să-ţi asumi crucea"
Autografe
- N-aş putea pune degetul pe ceva anume care m-a convins. Felul în care îşi trăiau viaţa era pilduitor. Faptul că nu exista nici o fisură între ceea ce "predicau" şi ceea ce făceau mi-a arătat că sunt autentici, că încarnează adevărul, şi m-a împins să le urmez. Ştiind prin ce-au trecut şi cât au suferit, m-aş fi aşteptat să nu aibă, de pildă, puterea iertării, dar ei o dovedeau din plin, cu o generozitate ieşită din comun. De asemenea, mă aşteptam să fie, dacă nu răzbunători, măcar încrâncenaţi, dar priveau inclusiv trecutul lor dramatic cu mult umor. Erau capabili să rememoreze, în hohote de râs, episoade dintre cele mai crunte. De exemplu, redau în carte felul în care se amuzau părintele Calciu şi d-l Marcel Petrişor, de pariurile pe care le puneau, pe când se aflau în aceeaşi celulă, privitoare la câte lovituri de vână de bou la tălpi rezistă fără să ţipe. Pentru că aveau o detaşare dată de credinţă, nu de distanţa în timp faţă de suferinţe. Ei ştiau că au pătimit cu un rost, că jertfa lor contează în veşnicie şi că pot râde de spaimele lor de odinioară. Înţelegeau că nu poţi fi creştin fără să-ţi asumi crucea, şi nu doar simbolic, ci până la ultimele consecinţe, care însemnau torturi inimaginabile, care i-au schilodit, şi chiar moartea. Şi mai râdeau cu poftă de bucuria că au reuşit să depăşească toate acestea fără să abjure de la crezul lor creştin şi de la credinţa lor în neamul românesc.
- În carte vorbeşti numai despre bărbaţi, nu există nici o singură femeie, de ce?
- Am cunoscut şi foste deţinute politic remarcabile. Dar, pe de o parte, ele nu au prea fost în prim-planul acestei înfruntări colosale dintre Bine şi Rău, care în istorie s-a concretizat într-un război contra comunismului, inclusiv armat. Pe de altă parte, nici una dintre aceste mari doamne ale rezistenţei anticomuniste n-a avut un rol formator asupra mea. Altfel, câteva îmi sunt prietene şi astăzi.
- La sfârşit, te rog să răspunzi, pe cât posibil, cu un singur cuvânt la câteva întrebări care să esenţializeze cartea ta şi viziunea care o animă.
Sală plină de cititori
- Ce virtute te-a impresionat cel mai mult la aceşti oameni?
- Onoarea.
- De ce păcat nu-i crezi capabili?
- De minciună.
- Ce sfânt preferi?
- Sfântul Apostol Pavel.
- Ce personalitate te-a marcat cel mai mult?
- Mitropolitul Bartolomeu Anania.
- Ce admiri mai mult la un bărbat?
- Curajul.
- Iar la o femeie?
- Cumpătarea.
- De ce te temi cel mai mult?
- De laşi.
- Pe cine ai vrea să ai alături în ultimele clipe ale vieţii?
- Familia.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
