O călătorie în Egipt

Astăzi mi-a fost încredinţată o misiune groaznică: să scriu povestea unei prie­tene care tocmai a aflat că are cancer în stadiu terminal. Până acum, nu se gândise deloc la moarte. Azi, numără clipele care i-au mai rămas şi, în acelaşi timp, luptă pentru viaţă. Mi-a spus ce crede că a pierdut, pentru ce ar implora să-i mai fie lăsat măcar un pic de timp. Mi-a cerut să vă scriu în numele ei. Să-i scriu povestea, ca pe un testa­ment adresat unor oameni care ştiu să asculte şi să în­ţeleagă. Să se roage pentru ea, să verse o lacri­mă...

Albumul cu fotografii

Mă numesc Ionela şi am 29 de ani. Singura mea avere erau pisica Mia şi un vis: să ajung în Egipt ca să văd piramidele. Astăzi, ştiu că acest lucru nu se mai poate întâmpla. Până luna trecută, mă gân­deam că am tot timpul din lume să strâng bani pen­tru călătoria pe care mi-o imaginez, de când eram copil, în fel şi chip. Dar pentru că în loc să plec în călătorie, am ajuns la spital, le-am povestit despre ea doamnelor din salon şi asistentelor. Impresionată, poate, de patosul meu, zi­lele trecute o asistentă mi-a adus câteva fo­to­grafii dintr-o vacanţă la Gizeh. A crezut că-mi face o bucurie, numai că eu am început să plâng cu sughiţuri, de se zgâlţâia tot patul. Acum, când mi-aduc amin­te de întâmplare, îmi vine să zâm­besc: de ce tocmai imaginile din Egipt m-au dat peste cap, când sunt atâtea lucruri mult mai importante pe care nu le voi mai face în veci de veci? Din ziua în care am ajuns la spital şi mi-am aflat diagnosticul, nu plânsesem deloc. Doctorii chiar mă lăudau că sunt curajoasă şi puternică şi mă dădeau exemplu pacientelor mai în vârstă, care-şi pierdeau încrederea şi izbucneau în lacrimi, spunând că nu mai au putere să lupte. După care îşi reveneau, mânate de dorinţa de a trăi şi luau de la capăt per­fuziile, chimioterapia, vizitele medicilor şi ale rudelor sau prietenilor, mâncarea fără niciun gust, singura pe care avem voie s-o primim, servită în ace­laşi pat în care ne zvârcolim de durere şi nepu­tinţă. Cei care vin povestesc mai mereu lucruri de-acasă, din viaţa de dinainte: ce fac copiii, rudele, prietenii de familie, lucruri banale, dar care pe mine mă făceau de fiecare dată să plâng, chiar şi atunci când musafirii nu erau ai mei şi vorbeau despre oameni pe care nu-i cunoşteam. Pot spune că am devenit plângăcioasa salonului. Acum, când vorbesc, mă simt mai liniştită, mai liberă, de parcă nimic nu ar fi real. Dar starea asta de linişte nu durează. Când aud iar istorisiri despre viaţa nor­mală, de afară, care merge mai departe şi fără mi­ne, realizez că totul se întâmplă cu adevărat, că destinul meu este pecetluit şi nu pot face nimic ca să-l schimb. Şi, din cât se pare, nici medicii. Atunci mă apucă iar disperarea! Sau furia. La început, când mi-au dat vestea că sunt bolnavă de cancer, am rămas mai întâi stană de piatră, iar doctorul se uita neîncrezător la mine să vadă dacă am înţeles. "Dar pe mine nu mă doare nimic! repetam. Doar puţin, oasele. Altfel sunt OK". Am plâns şi m-am tăvălit, la propriu, abia când am ajuns acasă. Pe drum, mama mă întreba, ca un robot: "Eşti bine? Eşti bine?". Mi-amintesc că ea tremura şi-şi tot ştergea lacrimile pe furiş. Ba chiar a încercat să mă mân­gâie pe cap, cum nu mai făcuse de când eram mică, iar eu i-am dat brutal mâna la o parte. "E numai vina ta!", m-am pomenit că-i strig. "Numai tu ai vrut să venim la spital!". Apoi, tot drumul, niciuna n-a mai zis nimic. Mergeam una lângă alta pe trotuar şi o auzeam cum îşi trage, din când în când, nasul, în timp ce cizmuliţele îi scârţâiau în ză­padă. Începusem să merg din ce în ce mai repe­de, fiindcă simţeam că un nod mare şi greu de plâns mi se pusese în gât şi stătea să plesnească exact acolo, în mijlocul străzii. Iar ea tropăia uşurel lângă mine, în cizmuliţele ei şi-ncerca să ţină pasul. Cred că înţelesese de ce mă grăbesc. Nici n-am intrat bine în scara blocului şi am dat drumul lacrimilor. De fapt, au ţâşnit cumva singure din mine, cu un vaier groaznic, ce parcă nici nu avea glasul meu. Semăna mai mult cu un urlet prelung. Îmi mai aduc aminte doar că mama m-a prins pe după umeri şi m-a dus spre pat, unde am continuat să plâng şi să urlu şi să strig tot felul de lucruri: "Nu-i adevărat! De ce tocmai eu? Nu vreau! Nu e drept!". Şi am ţi­nut-o aşa ore în şir, zvârcolindu-mă şi ţipând prin­tre sughiţuri, şi chiar am dat o dată cu pumnul în perete, cât am putut de tare, de mi s-au zdrelit de­getele. Aceea a fost şi ziua în care mama s-a mutat la mine. Ca să aibă grijă de Mia, spune ea.

Bătrâna de lângă geam

Oare cum e să mori? am întrebat, mai mult pen­tru mine, dar cu glas tare, într-o dimineaţă. O infimieră deschisese fereastra şi primăvara năvălise înăuntru, adiind peste cearşafuri şi peste frunţile noas­tre. M-am gândit că, într-o zi apropiată, eu n-am să le mai văd. "Dar cum poţi să-ntrebi una ca asta, măi mamaie?", s-a întors spre mine bă­trâna din patul de la geam. "Eu mi-am trait traiu', mi-am mâncat mălaiu'! Dar tu, fată tineră, să-ţi treacă prin cap una ca asta, e păcat de la Dum­nezeu!". Preţ de o clipă, chiar a părut real ce mi-a spus şi am simţit, ca pe vremuri, că am toată viaţa înainte şi am fost iar uşoară ca un fulg. Când voi ieşi, la sfârşitul săptămânii, din spital, tanti Nasta îmi va lipsi cel mai mult. Dar voi veni să-i aduc ghiocei şi plăcinte dintr-alea bune, cu mere, de care face mama. Pentru că mamaie, cum îi spunem toate din salon, ne-a făcut mai blândă şederea la Onco­lo­gie. Mereu ne vorbeşte de parcă abia de-acum am începe cu adevărat să trăim şi ştie cum să ne trage de limbă, să povestim una-alta din viaţa de dinainte, să dăm preţ unor lucruri, doar în aparenţă banale, care, retrăite în zona condamnării la moarte în care ne aflăm, par nişte întâmplări minunate, ve­ritabile sărbători. Se povesteşte mult în spi­tal, fiindcă nu prea putem să dormim. Unele se simt rău de la chimioterapie. Altele, du­reri mari. Dar mai ales pentru că nu ne lasă gândurile. Şi în special unul: "Dacă închid ochii acum, oare mă mai trezesc?". Mamaie doarme destul de bine însă şi, uneori, chiar sforăie. Seamănă cumva cu bunica mea de la ţară, care a murit tare bătrână şi, cu toate că a avut o viaţă grea, n-am auzit-o niciodată să se plângă de ceva. Aşa şi bătrâna de la geam. Ia totul cum vine, fără să se revolte sau să-şi pună prea multe întrebări. Pentru ea, moartea este ceva măreţ şi simplu în acelaşi timp. Ceva misterios, ce vine, te ia şi te duce departe, într-un loc în care nu poate fi altfel decât bine. "Toate locurile-s bune, măi mamaie, dacă tu eşti bun şi împăcat. Şi ia nu mai jeli, că doar n-a murit nimenea! Sau aşa vrei să-ţi duci viaţa, bocind? Ia de te uită la soarele ăla rumen şi la mumă-ta, care moţăie nop­ţile pe scaun aci, de s-a uscat ca un vreasc!". Da. Oamenii pe care-i iubim. Ăsta e cel mai dure­ros capitol. Trebuie să fii foarte puternic să accepţi că n-o să-i mai vezi, că n-o să-i mai mângâi. Îmi va fi foarte dor şi de Mia, pisica mea. De felul în care se cuibărea lângă mine, pe pernă, şi torcea. "Fă-ţi bagajul", mi-a spus deunăzi bătrâna, auzind de la doctor că plec acasă. "Şi închipuie-ţi că pleci acolo, în ţara aia unde ziceai tu". Până la urmă, de ce nu? Chiar voi pleca într-o călătorie, fie ea şi fără întoarcere. Şi cred că voi avea şi eu o piramidă a mea, în care voi dăinui cu toate averile mele, pe care nici măcar moartea nu mi le poate lua: toţi cei care îmi sunt dragi, toate amintirile frumoase, toate visurile pe care încă le am. Cum e să mori? Asta cu toţii vom afla, mai devreme sau mai târziu. Fie­care o face şi o simte, probabil, în felul său. Tot aşa cum alege şi să trăiască. Cu zbucium şi lacrimi. Sau cu linişte şi bucurie.
Ionela a fost diagnosticată cu cancer osos. Boala a fost depistată în fază terminală, după ce afec­tase mai multe organe, iar medicii nu au mai putut in­ter­veni chirurgical. A fost internată doar pen­tru un tra­tament paliativ şi a părăsit spitalul pe semnătură. Nu a dorit să-i povestesc "viaţa de di­nainte", cum o nu­meşte ea, fiindcă - spune Io­ne­la - "evenimentele în­şirate ca la ştiri nu au nicio însemnătate".
Important este ca cei ce citesc să ştie că nu se mai gândeşte la moarte, că vrea să se bucure de cât îi mai este dat. Că-i mulţu­meş­te lui Dum­nezeu pen­tru fiecare di­mi­neaţă care îi luminează viaţa şi i-o pre­­lungeşte cu încă o zi. La urma-urmei, poate că din­colo va fi la fel de frumos. "În cer ca şi pe pă­mânt."

Reproduceri după picturi de LIVIU LĂZĂRESCU