Astăzi mi-a fost încredințată o misiune groaznică: să scriu povestea unei prietene care tocmai a aflat că are cancer în stadiu terminal. Până acum, nu se gândise deloc la moarte. Azi, numără clipele care i-au mai rămas și, în același timp, luptă pentru viață. Mi-a spus ce crede că a pierdut, pentru ce ar implora să-i mai fie lăsat măcar un pic de timp. Mi-a cerut să vă scriu în numele ei. Să-i scriu povestea, ca pe un testament adresat unor oameni care știu să asculte și să înțeleagă. Să se roage pentru ea, să verse o lacrimă...
Albumul cu fotografii
Mă numesc Ionela și am 29 de ani. Singura mea avere erau pisica Mia și un vis: să ajung în Egipt ca să văd piramidele. Astăzi, știu că acest lucru nu se mai poate întâmpla. Până luna trecută, mă gândeam că am tot timpul din lume să strâng bani pentru călătoria pe care mi-o imaginez, de când eram copil, în fel și chip. Dar pentru că în loc să plec în călătorie, am ajuns la spital, le-am povestit despre ea doamnelor din salon și asistentelor. Impresionată, poate, de patosul meu, zilele trecute o asistentă mi-a adus câteva fotografii dintr-o vacanță la Gizeh. A crezut că-mi face o bucurie, numai că eu am început să plâng cu sughițuri, de se zgâlțâia tot patul. Acum, când mi-aduc aminte de întâmplare, îmi vine să zâmbesc: de ce tocmai imaginile din Egipt m-au dat peste cap, când sunt atâtea lucruri mult mai importante pe care nu le voi mai face în veci de veci? Din ziua în care am ajuns la spital și mi-am aflat diagnosticul, nu plânsesem deloc. Doctorii chiar mă lăudau că sunt curajoasă și puternică și mă dădeau exemplu pacientelor mai în vârstă, care-și pierdeau încrederea și izbucneau în lacrimi, spunând că nu mai au putere să lupte. După care își reveneau, mânate de dorința de a trăi și luau de la capăt perfuziile, chimioterapia, vizitele medicilor și ale rudelor sau prietenilor, mâncarea fără niciun gust, singura pe care avem voie s-o primim, servită în același pat în care ne zvârcolim de durere și neputință. Cei care vin povestesc mai mereu lucruri de-acasă, din viața de dinainte: ce fac copiii, rudele, prietenii de familie, lucruri banale, dar care pe mine mă făceau de fiecare dată să plâng, chiar și atunci când musafirii nu erau ai mei și vorbeau despre oameni pe care nu-i cunoșteam. Pot spune că am devenit plângăcioasa salonului. Acum, când vorbesc, mă simt mai liniștită, mai liberă, de parcă nimic nu ar fi real. Dar starea asta de liniște nu durează. Când aud iar istorisiri despre viața normală, de afară, care merge mai departe și fără mine, realizez că totul se întâmplă cu adevărat, că destinul meu este pecetluit și nu pot face nimic ca să-l schimb. Și, din cât se pare, nici medicii. Atunci mă apucă iar disperarea! Sau furia. La început, când mi-au dat vestea că sunt bolnavă de cancer, am rămas mai întâi stană de piatră, iar doctorul se uita neîncrezător la mine să vadă dacă am înțeles. "Dar pe mine nu mă doare nimic! repetam. Doar puțin, oasele. Altfel sunt OK". Am plâns și m-am tăvălit, la propriu, abia când am ajuns acasă. Pe drum, mama mă întreba, ca un robot: "Ești bine? Ești bine?". Mi-amintesc că ea tremura și-și tot ștergea lacrimile pe furiș. Ba chiar a încercat să mă mângâie pe cap, cum nu mai făcuse de când eram mică, iar eu i-am dat brutal mâna la o parte. "E numai vina ta!", m-am pomenit că-i strig. "Numai tu ai vrut să venim la spital!". Apoi, tot drumul, niciuna n-a mai zis nimic. Mergeam una lângă alta pe trotuar și o auzeam cum își trage, din când în când, nasul, în timp ce cizmulițele îi scârțâiau în zăpadă. Începusem să merg din ce în ce mai repede, fiindcă simțeam că un nod mare și greu de plâns mi se pusese în gât și stătea să plesnească exact acolo, în mijlocul străzii. Iar ea tropăia ușurel lângă mine, în cizmulițele ei și-ncerca să țină pasul. Cred că înțelesese de ce mă grăbesc. Nici n-am intrat bine în scara blocului și am dat drumul lacrimilor. De fapt, au țâșnit cumva singure din mine, cu un vaier groaznic, ce parcă nici nu avea glasul meu. Semăna mai mult cu un urlet prelung. Îmi mai aduc aminte doar că mama m-a prins pe după umeri și m-a dus spre pat, unde am continuat să plâng și să urlu și să strig tot felul de lucruri: "Nu-i adevărat! De ce tocmai eu? Nu vreau! Nu e drept!". Și am ținut-o așa ore în șir, zvârcolindu-mă și țipând printre sughițuri, și chiar am dat o dată cu pumnul în perete, cât am putut de tare, de mi s-au zdrelit degetele. Aceea a fost și ziua în care mama s-a mutat la mine. Ca să aibă grijă de Mia, spune ea.
Bătrâna de lângă geam
Oare cum e să mori? am întrebat, mai mult pentru mine, dar cu glas tare, într-o dimineață. O infimieră deschisese fereastra și primăvara năvălise înăuntru, adiind peste cearșafuri și peste frunțile noastre. M-am gândit că, într-o zi apropiată, eu n-am să le mai văd. "Dar cum poți să-ntrebi una ca asta, măi mamaie?", s-a întors spre mine bătrâna din patul de la geam. "Eu mi-am trait traiu', mi-am mâncat mălaiu'! Dar tu, fată tineră, să-ți treacă prin cap una ca asta, e păcat de la Dumnezeu!". Preț de o clipă, chiar a părut real ce mi-a spus și am simțit, ca pe vremuri, că am toată viața înainte și am fost iar ușoară ca un fulg. Când voi ieși, la sfârșitul săptămânii, din spital, tanti Nasta îmi va lipsi cel mai mult. Dar voi veni să-i aduc ghiocei și plăcinte dintr-alea bune, cu mere, de care face mama. Pentru că mamaie, cum îi spunem toate din salon, ne-a făcut mai blândă șederea la Oncologie. Mereu ne vorbește de parcă abia de-acum am începe cu adevărat să trăim și știe cum să ne trage de limbă, să povestim una-alta din viața de dinainte, să dăm preț unor lucruri, doar în aparență banale, care, retrăite în zona condamnării la moarte în care ne aflăm, par niște întâmplări minunate, veritabile sărbători. Se povestește mult în spital, fiindcă nu prea putem să dormim. Unele se simt rău de la chimioterapie. Altele, dureri mari. Dar mai ales pentru că nu ne lasă gândurile. Și în special unul: "Dacă închid ochii acum, oare mă mai trezesc?". Mamaie doarme destul de bine însă și, uneori, chiar sforăie. Seamănă cumva cu bunica mea de la țară, care a murit tare bătrână și, cu toate că a avut o viață grea, n-am auzit-o niciodată să se plângă de ceva. Așa și bătrâna de la geam. Ia totul cum vine, fără să se revolte sau să-și pună prea multe întrebări. Pentru ea, moartea este ceva măreț și simplu în același timp. Ceva misterios, ce vine, te ia și te duce departe, într-un loc în care nu poate fi altfel decât bine. "Toate locurile-s bune, măi mamaie, dacă tu ești bun și împăcat. Și ia nu mai jeli, că doar n-a murit nimenea! Sau așa vrei să-ți duci viața, bocind? Ia de te uită la soarele ăla rumen și la mumă-ta, care moțăie nopțile pe scaun aci, de s-a uscat ca un vreasc!". Da. Oamenii pe care-i iubim. Ăsta e cel mai dureros capitol. Trebuie să fii foarte puternic să accepți că n-o să-i mai vezi, că n-o să-i mai mângâi. Îmi va fi foarte dor și de Mia, pisica mea. De felul în care se cuibărea lângă mine, pe pernă, și torcea. "Fă-ți bagajul", mi-a spus deunăzi bătrâna, auzind de la doctor că plec acasă. "Și închipuie-ți că pleci acolo, în țara aia unde ziceai tu". Până la urmă, de ce nu? Chiar voi pleca într-o călătorie, fie ea și fără întoarcere. Și cred că voi avea și eu o piramidă a mea, în care voi dăinui cu toate averile mele, pe care nici măcar moartea nu mi le poate lua: toți cei care îmi sunt dragi, toate amintirile frumoase, toate visurile pe care încă le am. Cum e să mori? Asta cu toții vom afla, mai devreme sau mai târziu. Fiecare o face și o simte, probabil, în felul său. Tot așa cum alege și să trăiască. Cu zbucium și lacrimi. Sau cu liniște și bucurie.
Ionela a fost diagnosticată cu cancer osos. Boala a fost depistată în fază terminală, după ce afectase mai multe organe, iar medicii nu au mai putut interveni chirurgical. A fost internată doar pentru un tratament paliativ și a părăsit spitalul pe semnătură. Nu a dorit să-i povestesc "viața de dinainte", cum o numește ea, fiindcă - spune Ionela - "evenimentele înșirate ca la știri nu au nicio însemnătate".
Important este ca cei ce citesc să știe că nu se mai gândește la moarte, că vrea să se bucure de cât îi mai este dat. Că-i mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare dimineață care îi luminează viața și i-o prelungește cu încă o zi. La urma-urmei, poate că dincolo va fi la fel de frumos. "În cer ca și pe pământ."
Reproduceri după picturi de LIVIU LĂZĂRESCU