Formula AS în judeţul Vâlcea: La Schitul Bradu - visul cu stele al Maicii Arsenia

- Aproape de Băile Olăneşti, aninat de coastele Munţilor Căpăţânii, se află un schit la care ajungi anevoie. Truda pelerinului este însă răs­plă­tită de liniştea locului, de pacea şi frumuseţea bătrânei bisericuţe ridicată acum două sute de ani şi de cele zece maici care umplu lumea de rugăciuni -

Au cărat ei înşişi pe cărările codrilor dim­prejur pietrele şi cărămizile din care au durat lăcaşul, urcând anevoie povârni­şurile repezi, pe ploaie, zloată sau arşiţă, fără să îşi cate de odihnă. Aşa s-au plămădit biserica şi clo­pot­niţa - jumătate făpturi de piatră, jumătate de duh, făcute nu numai cu braţele, ci şi cu ochii minţii înălţaţi în rugăciune. Pentru ei, monahii nu şi-au ridicat nicio chilie, rămânând sălăşluiţi în codri, ca nişte sălbăticiuni, prin bordeie săpate în pământ sau peşteri. Aveau nevoie doar de cerul de dea­supra şi de liturghia pe care o săvâr­şeau duminică de dumi­nică, în bisericuţa mică, asemeni unui cuib de piatră. Hri­soa­vele au păstrat şi anul în care au să­vâr­şit-o, 1784, şi numele lor - ieromo­na­hul Sava, dimpre­ună cu preotul Grigore. Părintele Sava, de loc din Gorj, fusese egumen al Mânăstirii Iezer, aflată peste munte, loc iubit de si­haştri şi ascuns cără­rilor omeneşti. Şi tot hrisoavele grăiesc că atunci când a venit aici, sub Râpa Bra­dului, părintele Sava a găsit o bisericuţă de lemn durată din ve­chime, poate de pust­­ni­cii din împrejurimi, care apare în docu­men­te la anul 1766. Erau vremuri aspre, când domnii erau schimbaţi de Ţarigrad mai iute decât nişte vătafi de moşie. Ţara gemea sub birurile lor, făcute să îndes­tu­leze Înalta Poartă şi Fanarul, aşa că mona­hii nu mai puteau găsi un reazem nici la voievozi, ca odinioară, nici la boieri. Şi ca şi cum această nă­pastă nu ar fi fost în­dea­juns, Muntenia era răvăşită de răz­boaiele mus­ca­lilor cu otomanii. Obştea că­lugă­reas­că înfiripată de părintele Sava nu a putut ţine piept unor astfel de timpuri vi­trege, aşa că, la scurtă vreme după moar­tea lui se va fi risipit prin codri. La mijlocul veacului al XIX-lea, o iarnă grea a surpat acoperişul schitului, de acum pustiit. Când acade­mi­cianul Virgil Drăghiceanu, secre­tarul Co­mi­siunii Monumentelor Istorice, i-a căl­cat pragul, în toamna anului 1909, a găsit tot locul în ruină. Un singur egumen ră­măsese să grijească de ctitoria părintelui Sava: "Nu pot trece cu vederea halul de mizerie în care se află singura chilioară în care stă egumenul; grinzile s-au rupt de la mijloc, iar el îşi mută din loc în loc patul, după po­ziţia surpărilor, spre a nu fi omorât în timpul nopţii".
Însă o mânăstire durată aşa cum a fost Schitul de la Râpa Bradului, din piatră şi din duh, nu se întoarce cu una, cu două. Cărată piatră cu piatră pe spinările călugărilor, ea trece de orice vitregii prin ocrotire dumnezeiască. Chiar dacă zidurile i se mai coş­covesc, chiar dacă ajunge să se pustiască, inima ei de duh, nevăzută, rămâne vie şi cheamă, când vre­murile sunt prielnice, alţi slujitori, iar firul vieţii călugăreşti se reînnoadă.

Un drum cât o potecă

Ca să ajungi la Schitul Bradu trebuie să pleci din Băile Olăneşti şi să laşi repede asfaltul în urma ta. Un drum galben se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure. Lumina se întreză­reşte doar. Şerpuieşti încet, în penumbră. Din loc în loc, steiuri de piatră îţi aţin calea până când o coastă pieptişă te scoate la lumina albă a zilei. Privirea ţi se deschide, eşti înconjurat doar de albastru şi de verde, căci cerul de primăvară a coborât pe pământ. Când şi când, din pajiştile întinse răsare o casă. Multe sunt bătrâne, ologite de vremuri, întristate de plecarea oamenilor care le-au locuit. Eşti în satul Tisa, pe o gură de rai, dar de aici înspre munte, dru­mul poate fi arareori străbătut cu maşina. Ai de ur­cat la pas coasta muntelui, pe care pădurea încearcă să se caţere împreună cu tine. Oboseala care te cu­prinde e odihnită de frumuseţe. Pe mâna stângă scli­peşte, încă albă de zăpezile iernii, lama vârfului Buila, sub care trăiesc monahii de la Pătrunsa. Aerul e din ce în ce mai tare, liniştea mai adâncă. Când so­coţi că eşti singur pe lume, în cale îţi apare încă un pâlc de case vechi. E Gurguiata, e cătunul care a împrejmuit odinioară Schitul Bradu. Ţăranii de aici, ca şi cei din Tisa, au fost atraşi de călugări, aşa cum s-a întâmplat cu multe aşezări româneşti. Dacă veţi colinda ţara, mai ales pe drumuri de munte, veţi în­tâlni sate care se numesc până astăzi Schitul sau Pust­nicul sau Mânăstirea, semn că, odini­oa­ră, au fost durate lângă un sălaş călugăresc. Rânduiala era aşa - un monah lua calea mun­­telui şi se sihăstrea. Dacă atingea desă­vâr­şi­rea, la el urcau din ce în ce mai mulţi uce­nici. Unii erau monahi şi durau în jurul lui un schit, alţii erau mireni şi îşi făceau câteva case. Apoi schitul şi satul mer­geau împreună prin vitregia vremurilor, legaţi nu numai du­hovniceşte, ci şi trupeşte. Aşa s-a întâm­plat şi cu ţăranii din Gurguiata, care până astăzi sunt jumate sihaştri, jumate mi­reni. În lume ajung doar cu piciorul, cale de câteva cea­suri, pe care le petrec îngreunaţi de poveri. De jos (totdeauna lumea e jos, iar satul lor sus!), îşi aduc doar ceea ce mâinile lor nu pot meşteri. În răstimp stau numai aici, sub cer, învecinaţi cu măicuţele de la care au învăţat dragostea de rugăciune şi de singu­rătate.
Las în urmă cătunul şi trec poarta schi­tu­lui. Lăcaşul, purtat piatră cu piatră pe mun­te de părintele Sava, e chiar la intrare. Un chivot mic şi alb, prins în verdele adânc al pădurilor dimprejur. E linişte. O linişte care aproape te ia pe sus şi te-ajută să poţi face parte din tot ceea ce te înconjoară. Poar­ta bisericuţei e strâmtă. Trebuie să te smereşti ca să intri în inima de piatră a schi­tului. Pic­tura e veche, au trecut peste ea două veacuri. Zugravul de subţire de odini­oară a aşternut pe pereţi chipuri de sfinţi blânzi, cu gesturi cuminţi, de ţărani. Catape­teasma, de piatră şi ea, acoperă un altar mi­cuţ, în care preotul stă ca într-un cuib al lui Dumnezeu. Totul e atât de aproape, lumea zugrăvită pe pereţi e atât de domoală, încât simţi că aici, la Schi­tul Bradu, Dum­nezeu lasă măreţia cerurilor şi vine să se odih­nească lângă tine, şi te în­deamnă să vor­beşti cu El. Nu vrea să îi asculţi po­runcile, ci să te odihnească de truda şi păcatele lumii.

Stăpâna liniştii: Maica Arsenia

"Înalt Prea Sfinţite Părinte Episcop Gherasim, eu vreau să merg la Schitul Bradu". "Păi de ce, măi­cuţă, că nu e nimeni acolo!". "Apăi, toma d-aia!". Schimbul acesta de vorbe a avut loc în anul 1996, când maica Arsenia Maxim a urcat împreună cu alte trei maici, "pensionare toate", şi s-au sălăş­luit între ruine. Aşa s-a reînnodat viaţa călugărească la Schitul Bradu. Clopotniţa şi bise­rica erau coşco­vite încă de la începutul anilor 1900, când Virgil Dră­ghiceanu îl găsise în viaţă pe ulti­mul egumen. De atunci şi până la venirea maicilor, niciun călugăr nu mai trăise în singurătatea de sub Râpa Bradului. Dar maica stareţă Arsenia Maxim iubeşte şi liniştea, şi singurătatea. Lângă ea, am şi eu impresia că tim­pul a stat în loc. Maica are 85 de ani şi este de loc "de prin partea Galaţilor", dintr-un sat aflat în apro­piere de Tecuci. Vorbeşte domol, adâncită înlăuntru. Din când în când, cu bota de care se reazămă, îşi de­se­nează pe pământ anii copilăriei, când stătea ciucită lângă cuptor, în serile lungi de iarnă, în care unchiul Gherontie, călugăr la Mânăstirea Frăsinei, le istorisea din vieţile şi isprăvile minunate ale sfin­ţilor. "Parcă mă văd pe timpul acela şi mă bucur de amintirile mele! Un­chiu' ne spunea că viaţa mi­re­nească e zbuciumată, iar cea călugărească e ca a stelelor de pe cer. Aşa am ajuns să îmi doresc să trăiesc lângă stele, de­parte de zbucium. Iar când am venit în mânăs­tire, în nopţile senine, stăteam şi mă uitam la cerul plin de stele şi mă gândeam că visul mi s-a îm­plinit. Trăiam printre ele...".
Maica Arsenia a plecat la mânăstire în 1951. I-a scris unchiului ei care i-a răspuns, întrebând-o unde îşi doreşte să vieţuiască - la munte sau la şes. Trăise până atunci la câmpie, aşa că a ales muntele - Schitul Iezer din Vâl­cea. "Erau ani grei, dar eu nu simţeam greu­tatea lor, că eram o copilă. La Iezer nu aveam drum, doar o potecă pe care mergeam până ieşeam la sat, unde aveam pământul pe care îl lucram. Când am fost călugărită, în 1958, episcopul Iosif a venit la noi călare, pe râu, că altfel nu putea să ajungă. Mânăstirea Iezer a fost locul cel mai fericit pentru mine. Nu vă pot spune în cuvinte frumuseţea mânăstirii şi a maicilor, care erau foarte duhovniceşti şi foarte apropiate de noi, fetele tinere, care veneam să ne călugărim".

Armata în negru

Era călugărită de un an când, în 1959, comuniştii au vrut să distrugă "armata în negru a Patriarhului Iustinian", care trăia liberă în mânăstiri şi îi învăţa şi pe mireni că sufletele nu pot fi înlănţuite de nimeni. Aşa a apărut un decret criminal, care a golit toate schiturile şi mânăstirile ţării. Maica Arsenia a fost dată afară de la Mâ­năstirea Iezer, împreună cu toate suratele ei tinere. În obşte au mai fost îngăduite de regim doar maicile bătrâne. Nu avea unde să se ducă, aşa că s-a întors acasă. "La ai mei, m-am simţit străină... Mă duceam la biserica din sat, duminica, dar nu era ca la mânăstire, unde simţeam tot timpul că sunt ocrotită în rugăciunea sfintei liturghii. Aşa că m-am întors la Iezer şi am trăit ascunsă". Maicile aveau un semnal. Când vedeau că se apropie de mânăstire un miliţian sau un securist, surorile tinere erau avertizate şi se ascundeau, până când duşmanul ple­ca. Aşa au trăit şi s-au întărit în rugă­ciune. Acasă, măicuţa nu s-a mai în­tors niciodată. Acasă era doar la mâ­năstire. Însă nu a putut rămâne la Iezer, în cuibul în care îşi plămădise primii ani de mo­nahism. A fost silită să plece la Mânăstirea Turnu, unde a robotit 20 de ani. Când a ieşit la pen­sie, dorul a întors-o în munte. "Eu ştiam bisericuţa de la Schitul Bradu încă de pe când eram la Iezer. Între cele două mânăstiri sunt trei kilo­metri de mers prin pădure. Aşa că am mers şi l-am rugat pe episcopul de atunci, Gherasim Cristea, să mă lase să vin aici".

Cum să îţi găseşti pacea inimii

- Nu v-a fost teamă că o să vă fie greu să trăiţi în singurătate? Nu aveaţi nici măcar apă la mâ­năstire. Patru măicuţe bătrânele, singure în vârf de munte!

- Nu, că eram tinere pe atunci! Aveam toate 60 de ani! (râde) Iar apă era, aveam o fântână! Eu nu mi-am pus în minte că-mi va fi greu şi nici nu mi-a fost, pentru că eram obişnuită cu muntele acesta. Mi s-a întâmplat într-o zi, când urcam încărcată pe drum, să mă simt foarte obosită. Şi atunci mi-am spus că nu voi mai spune niciodată că îmi e greu. Pentru că tot omul, dacă spune că viaţa îi e grea, atunci aşa îi şi este, dar dacă spune că e uşoară şi crede cu tărie în asta, atunci aşa îi va fi, pentru că îi sare în ajutor Dumnezeu. Domnul vede că tu vrei să faci ceva cu viaţa ta şi atunci chiar ţi-o uşurează. Şi să înveţi să te dăruieşti. Când te dăruieşti, atunci şi Dumnezeu îţi dăruieşte. Noi am venit în 1996, când aici era doar o casă huruită, plină de găuri, şi am stat toate patru într-o singură cameră. Cam după o lună, a venit cineva de la episcopie să ne spună că nu ne pot ajuta cu nimic. Atunci le-am scris o scrisoare în care le-am spus că nici nu avem nevoie, pentru că aveam pensii. (râde) Apoi au venit alături de noi şi alte fete mai tinere. Unele dintre ele s-au sihăstrit pe aici, prin munţi. Acum, slavă Domnului, suntem zece în obşte.

"Credinţa e o foarte mare putere"

- Mi-aţi vorbit de credinţă. Credeţi că ea ne poate apăra şi de relele pe care le întâlnim în lume?

- Credinţa te apără de orice rău. În viaţa Sfântului Teodosie de la Lavra Pecerskaia scrie că boierii ruşi, atunci când plecau la luptă, îi rugau pe călugări să le împrumute rasele lor. Şi îmbrăcau aceste rase pe sub armuri, fiind în­credinţaţi că sunt pline de har şi că harul acela care se îmbiba prin rugăciune în hainele mona­hilor îi va apăra de săbiile şi săgeţile duşma­nilor. Iar Dumnezeu chiar îi apăra pentru cre­dinţa lor. Cu rasele călugărilor şi cu credinţă în Hristos au ieşit victorioşi în multe războaie. Credinţa e o foarte mare putere. Sfinţii făceau lucrări foarte mari, numai prin credinţă. Vinde­cau numai prin semnul Sfintei Cruci sau cu pu­ţin ulei de la candelă. De ce le spune mereu Iisus în evanghelii bolnavilor - "Credinţa ta te-a mântuit!"?

- Măicuţă Arsenia, ce aţi învăţat mai de preţ în anii de monahism?

- Că făcătorii de pace sunt oameni feri­ciţi! Cea mai mare bucurie a mea ar fi să fie pace peste tot pământul. Să fie oamenii împăcaţi unii cu alţii şi cu Dumnezeu. Pacea inimii e o lucrare mare a lui Dumne­zeu. La pace ajungi dacă rabzi, dacă nu te răzbuni, dacă taci atunci când eşti hulit. Să zici, dacă cineva te încearcă - "Fratele meu greşeşte acum, eu voi greşi mâine". Şi îl ierţi. Când te cerţi e un zgomot în tine continuu, dar când ai pace, atunci e multă linişte în inimă. Sigur că la asta nu ajungi decât cu rugăciune. Nu se poate să ajungi la pace cu tine şi cu lumea fără rugăciune. Şi dacă nu eşti destul de puternic să faci pace cu tine şi cu ceilalţi, atunci măcar să pui început păcii. Iar asta nu se poate dacă nu te desparţi de ceartă şi ură.Spui doar în inima ta - "Doamne, miluieşte-l!" pe cel cu care vrei să te cerţi. Tre­buie să fii smerit ca să ajungi la pace. Îmi aduc aminte că Hristos i-a spus Sfântului Simeon că nu îi dă­ruieşte harul pentru că a dormit pe jos sau pentru că a postit, ci pentru că era smerit cu adevărat. Nu e uşor să ajungi la această smerenie, pen­tru că trebuie să nu te socoteşti cineva, să nu bagi în seamă laudele care ţi se aduc şi să faci voia celor­lalţi, ca să îi odihneşti.

- Sfinţia voastră v-aţi găsit pacea?

- Apăi, dacă vreau să o găsăsc, o găsăsc (zâm­beşte).