Formula AS în județul Vâlcea: La Schitul Bradu - visul cu stele al Maicii Arsenia

Cristian Curte
- Aproape de Băile Olănești, aninat de coastele Munților Căpățânii, se află un schit la care ajungi anevoie. Truda pelerinului este însă răs­plă­tită de liniștea locului, de pacea și frumusețea bătrânei bisericuțe ridicată acum două sute de ani și de cele zece maici care umplu lumea de rugăciuni -

Au cărat ei înșiși pe cărările codrilor dim­prejur pietrele și cărămizile din care au durat lăcașul, urcând anevoie povârni­șurile repezi, pe ploaie, zloată sau arșiță, fără să își cate de odihnă. Așa s-au plămădit biserica și clo­pot­nița - jumătate făpturi de piatră, jumătate de duh, făcute nu numai cu brațele, ci și cu ochii minții înălțați în rugăciune. Pentru ei, monahii nu și-au ridicat nicio chilie, rămânând sălășluiți în codri, ca niște sălbăticiuni, prin bordeie săpate în pământ sau peșteri. Aveau nevoie doar de cerul de dea­supra și de liturghia pe care o săvâr­șeau duminică de dumi­nică, în bisericuța mică, asemeni unui cuib de piatră. Hri­soa­vele au păstrat și anul în care au să­vâr­șit-o, 1784, și numele lor - ieromo­na­hul Sava, dimpre­ună cu preotul Grigore. Părintele Sava, de loc din Gorj, fusese egumen al Mânăstirii Iezer, aflată peste munte, loc iubit de si­haștri și ascuns cără­rilor omenești. Și tot hrisoavele grăiesc că atunci când a venit aici, sub Râpa Bra­dului, părintele Sava a găsit o bisericuță de lemn durată din ve­chime, poate de pust­­ni­cii din împrejurimi, care apare în docu­men­te la anul 1766. Erau vremuri aspre, când domnii erau schimbați de Țarigrad mai iute decât niște vătafi de moșie. Țara gemea sub birurile lor, făcute să îndes­tu­leze Înalta Poartă și Fanarul, așa că mona­hii nu mai puteau găsi un reazem nici la voievozi, ca odinioară, nici la boieri. Și ca și cum această nă­pastă nu ar fi fost în­dea­juns, Muntenia era răvășită de răz­boaiele mus­ca­lilor cu otomanii. Obștea că­lugă­reas­că înfiripată de părintele Sava nu a putut ține piept unor astfel de timpuri vi­trege, așa că, la scurtă vreme după moar­tea lui se va fi risipit prin codri. La mijlocul veacului al XIX-lea, o iarnă grea a surpat acoperișul schitului, de acum pustiit. Când acade­mi­cianul Virgil Drăghiceanu, secre­tarul Co­mi­siunii Monumentelor Istorice, i-a căl­cat pragul, în toamna anului 1909, a găsit tot locul în ruină. Un singur egumen ră­măsese să grijească de ctitoria părintelui Sava: "Nu pot trece cu vederea halul de mizerie în care se află singura chilioară în care stă egumenul; grinzile s-au rupt de la mijloc, iar el își mută din loc în loc patul, după po­ziția surpărilor, spre a nu fi omorât în timpul nopții".
Însă o mânăstire durată așa cum a fost Schitul de la Râpa Bradului, din piatră și din duh, nu se întoarce cu una, cu două. Cărată piatră cu piatră pe spinările călugărilor, ea trece de orice vitregii prin ocrotire dumnezeiască. Chiar dacă zidurile i se mai coș­covesc, chiar dacă ajunge să se pustiască, inima ei de duh, nevăzută, rămâne vie și cheamă, când vre­murile sunt prielnice, alți slujitori, iar firul vieții călugărești se reînnoadă.

Un drum cât o potecă

Ca să ajungi la Schitul Bradu trebuie să pleci din Băile Olănești și să lași repede asfaltul în urma ta. Un drum galben se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure. Lumina se întreză­rește doar. Șerpuiești încet, în penumbră. Din loc în loc, steiuri de piatră îți ațin calea până când o coastă pieptișă te scoate la lumina albă a zilei. Privirea ți se deschide, ești înconjurat doar de albastru și de verde, căci cerul de primăvară a coborât pe pământ. Când și când, din pajiștile întinse răsare o casă. Multe sunt bătrâne, ologite de vremuri, întristate de plecarea oamenilor care le-au locuit. Ești în satul Tisa, pe o gură de rai, dar de aici înspre munte, dru­mul poate fi arareori străbătut cu mașina. Ai de ur­cat la pas coasta muntelui, pe care pădurea încearcă să se cațere împreună cu tine. Oboseala care te cu­prinde e odihnită de frumusețe. Pe mâna stângă scli­pește, încă albă de zăpezile iernii, lama vârfului Buila, sub care trăiesc monahii de la Pătrunsa. Aerul e din ce în ce mai tare, liniștea mai adâncă. Când so­coți că ești singur pe lume, în cale îți apare încă un pâlc de case vechi. E Gurguiata, e cătunul care a împrejmuit odinioară Schitul Bradu. Țăranii de aici, ca și cei din Tisa, au fost atrași de călugări, așa cum s-a întâmplat cu multe așezări românești. Dacă veți colinda țara, mai ales pe drumuri de munte, veți în­tâlni sate care se numesc până astăzi Schitul sau Pust­nicul sau Mânăstirea, semn că, odini­oa­ră, au fost durate lângă un sălaș călugăresc. Rânduiala era așa - un monah lua calea mun­­telui și se sihăstrea. Dacă atingea desă­vâr­și­rea, la el urcau din ce în ce mai mulți uce­nici. Unii erau monahi și durau în jurul lui un schit, alții erau mireni și își făceau câteva case. Apoi schitul și satul mer­geau împreună prin vitregia vremurilor, legați nu numai du­hovnicește, ci și trupește. Așa s-a întâm­plat și cu țăranii din Gurguiata, care până astăzi sunt jumate sihaștri, jumate mi­reni. În lume ajung doar cu piciorul, cale de câteva cea­suri, pe care le petrec îngreunați de poveri. De jos (totdeauna lumea e jos, iar satul lor sus!), își aduc doar ceea ce mâinile lor nu pot meșteri. În răstimp stau numai aici, sub cer, învecinați cu măicuțele de la care au învățat dragostea de rugăciune și de singu­rătate.
Las în urmă cătunul și trec poarta schi­tu­lui. Lăcașul, purtat piatră cu piatră pe mun­te de părintele Sava, e chiar la intrare. Un chivot mic și alb, prins în verdele adânc al pădurilor dimprejur. E liniște. O liniște care aproape te ia pe sus și te-ajută să poți face parte din tot ceea ce te înconjoară. Poar­ta bisericuței e strâmtă. Trebuie să te smerești ca să intri în inima de piatră a schi­tului. Pic­tura e veche, au trecut peste ea două veacuri. Zugravul de subțire de odini­oară a așternut pe pereți chipuri de sfinți blânzi, cu gesturi cuminți, de țărani. Catape­teasma, de piatră și ea, acoperă un altar mi­cuț, în care preotul stă ca într-un cuib al lui Dumnezeu. Totul e atât de aproape, lumea zugrăvită pe pereți e atât de domoală, încât simți că aici, la Schi­tul Bradu, Dum­nezeu lasă măreția cerurilor și vine să se odih­nească lângă tine, și te în­deamnă să vor­bești cu El. Nu vrea să îi asculți po­runcile, ci să te odihnească de truda și păcatele lumii.

Stăpâna liniștii: Maica Arsenia

"Înalt Prea Sfințite Părinte Episcop Gherasim, eu vreau să merg la Schitul Bradu". "Păi de ce, măi­cuță, că nu e nimeni acolo!". "Apăi, toma d-aia!". Schimbul acesta de vorbe a avut loc în anul 1996, când maica Arsenia Maxim a urcat împreună cu alte trei maici, "pensionare toate", și s-au sălăș­luit între ruine. Așa s-a reînnodat viața călugărească la Schitul Bradu. Clopotnița și bise­rica erau coșco­vite încă de la începutul anilor 1900, când Virgil Dră­ghiceanu îl găsise în viață pe ulti­mul egumen. De atunci și până la venirea maicilor, niciun călugăr nu mai trăise în singurătatea de sub Râpa Bradului. Dar maica stareță Arsenia Maxim iubește și liniștea, și singurătatea. Lângă ea, am și eu impresia că tim­pul a stat în loc. Maica are 85 de ani și este de loc "de prin partea Galaților", dintr-un sat aflat în apro­piere de Tecuci. Vorbește domol, adâncită înlăuntru. Din când în când, cu bota de care se reazămă, își de­se­nează pe pământ anii copilăriei, când stătea ciucită lângă cuptor, în serile lungi de iarnă, în care unchiul Gherontie, călugăr la Mânăstirea Frăsinei, le istorisea din viețile și isprăvile minunate ale sfin­ților. "Parcă mă văd pe timpul acela și mă bucur de amintirile mele! Un­chiu' ne spunea că viața mi­re­nească e zbuciumată, iar cea călugărească e ca a stelelor de pe cer. Așa am ajuns să îmi doresc să trăiesc lângă stele, de­parte de zbucium. Iar când am venit în mânăs­tire, în nopțile senine, stăteam și mă uitam la cerul plin de stele și mă gândeam că visul mi s-a îm­plinit. Trăiam printre ele...".
Maica Arsenia a plecat la mânăstire în 1951. I-a scris unchiului ei care i-a răspuns, întrebând-o unde își dorește să viețuiască - la munte sau la șes. Trăise până atunci la câmpie, așa că a ales muntele - Schitul Iezer din Vâl­cea. "Erau ani grei, dar eu nu simțeam greu­tatea lor, că eram o copilă. La Iezer nu aveam drum, doar o potecă pe care mergeam până ieșeam la sat, unde aveam pământul pe care îl lucram. Când am fost călugărită, în 1958, episcopul Iosif a venit la noi călare, pe râu, că altfel nu putea să ajungă. Mânăstirea Iezer a fost locul cel mai fericit pentru mine. Nu vă pot spune în cuvinte frumusețea mânăstirii și a maicilor, care erau foarte duhovnicești și foarte apropiate de noi, fetele tinere, care veneam să ne călugărim".

Armata în negru

Era călugărită de un an când, în 1959, comuniștii au vrut să distrugă "armata în negru a Patriarhului Iustinian", care trăia liberă în mânăstiri și îi învăța și pe mireni că sufletele nu pot fi înlănțuite de nimeni. Așa a apărut un decret criminal, care a golit toate schiturile și mânăstirile țării. Maica Arsenia a fost dată afară de la Mâ­năstirea Iezer, împreună cu toate suratele ei tinere. În obște au mai fost îngăduite de regim doar maicile bătrâne. Nu avea unde să se ducă, așa că s-a întors acasă. "La ai mei, m-am simțit străină... Mă duceam la biserica din sat, duminica, dar nu era ca la mânăstire, unde simțeam tot timpul că sunt ocrotită în rugăciunea sfintei liturghii. Așa că m-am întors la Iezer și am trăit ascunsă". Maicile aveau un semnal. Când vedeau că se apropie de mânăstire un milițian sau un securist, surorile tinere erau avertizate și se ascundeau, până când dușmanul ple­ca. Așa au trăit și s-au întărit în rugă­ciune. Acasă, măicuța nu s-a mai în­tors niciodată. Acasă era doar la mâ­năstire. Însă nu a putut rămâne la Iezer, în cuibul în care își plămădise primii ani de mo­nahism. A fost silită să plece la Mânăstirea Turnu, unde a robotit 20 de ani. Când a ieșit la pen­sie, dorul a întors-o în munte. "Eu știam bisericuța de la Schitul Bradu încă de pe când eram la Iezer. Între cele două mânăstiri sunt trei kilo­metri de mers prin pădure. Așa că am mers și l-am rugat pe episcopul de atunci, Gherasim Cristea, să mă lase să vin aici".

Cum să îți găsești pacea inimii

- Nu v-a fost teamă că o să vă fie greu să trăiți în singurătate? Nu aveați nici măcar apă la mâ­năstire. Patru măicuțe bătrânele, singure în vârf de munte!

- Nu, că eram tinere pe atunci! Aveam toate 60 de ani! (râde) Iar apă era, aveam o fântână! Eu nu mi-am pus în minte că-mi va fi greu și nici nu mi-a fost, pentru că eram obișnuită cu muntele acesta. Mi s-a întâmplat într-o zi, când urcam încărcată pe drum, să mă simt foarte obosită. Și atunci mi-am spus că nu voi mai spune niciodată că îmi e greu. Pentru că tot omul, dacă spune că viața îi e grea, atunci așa îi și este, dar dacă spune că e ușoară și crede cu tărie în asta, atunci așa îi va fi, pentru că îi sare în ajutor Dumnezeu. Domnul vede că tu vrei să faci ceva cu viața ta și atunci chiar ți-o ușurează. Și să înveți să te dăruiești. Când te dăruiești, atunci și Dumnezeu îți dăruiește. Noi am venit în 1996, când aici era doar o casă huruită, plină de găuri, și am stat toate patru într-o singură cameră. Cam după o lună, a venit cineva de la episcopie să ne spună că nu ne pot ajuta cu nimic. Atunci le-am scris o scrisoare în care le-am spus că nici nu avem nevoie, pentru că aveam pensii. (râde) Apoi au venit alături de noi și alte fete mai tinere. Unele dintre ele s-au sihăstrit pe aici, prin munți. Acum, slavă Domnului, suntem zece în obște.

"Credința e o foarte mare putere"

- Mi-ați vorbit de credință. Credeți că ea ne poate apăra și de relele pe care le întâlnim în lume?

- Credința te apără de orice rău. În viața Sfântului Teodosie de la Lavra Pecerskaia scrie că boierii ruși, atunci când plecau la luptă, îi rugau pe călugări să le împrumute rasele lor. Și îmbrăcau aceste rase pe sub armuri, fiind în­credințați că sunt pline de har și că harul acela care se îmbiba prin rugăciune în hainele mona­hilor îi va apăra de săbiile și săgețile dușma­nilor. Iar Dumnezeu chiar îi apăra pentru cre­dința lor. Cu rasele călugărilor și cu credință în Hristos au ieșit victorioși în multe războaie. Credința e o foarte mare putere. Sfinții făceau lucrări foarte mari, numai prin credință. Vinde­cau numai prin semnul Sfintei Cruci sau cu pu­țin ulei de la candelă. De ce le spune mereu Iisus în evanghelii bolnavilor - "Credința ta te-a mântuit!"?

- Măicuță Arsenia, ce ați învățat mai de preț în anii de monahism?

- Că făcătorii de pace sunt oameni feri­ciți! Cea mai mare bucurie a mea ar fi să fie pace peste tot pământul. Să fie oamenii împăcați unii cu alții și cu Dumnezeu. Pacea inimii e o lucrare mare a lui Dumne­zeu. La pace ajungi dacă rabzi, dacă nu te răzbuni, dacă taci atunci când ești hulit. Să zici, dacă cineva te încearcă - "Fratele meu greșește acum, eu voi greși mâine". Și îl ierți. Când te cerți e un zgomot în tine continuu, dar când ai pace, atunci e multă liniște în inimă. Sigur că la asta nu ajungi decât cu rugăciune. Nu se poate să ajungi la pace cu tine și cu lumea fără rugăciune. Și dacă nu ești destul de puternic să faci pace cu tine și cu ceilalți, atunci măcar să pui început păcii. Iar asta nu se poate dacă nu te desparți de ceartă și ură. Spui doar în inima ta - "Doamne, miluiește-l!" pe cel cu care vrei să te cerți. Tre­buie să fii smerit ca să ajungi la pace. Îmi aduc aminte că Hristos i-a spus Sfântului Simeon că nu îi dă­ruiește harul pentru că a dormit pe jos sau pentru că a postit, ci pentru că era smerit cu adevărat. Nu e ușor să ajungi la această smerenie, pen­tru că trebuie să nu te socotești cineva, să nu bagi în seamă laudele care ți se aduc și să faci voia celor­lalți, ca să îi odihnești.

- Sfinția voastră v-ați găsit pacea?

- Apăi, dacă vreau să o găsăsc, o găsăsc (zâm­bește).