"Bărbaţii au multe de recuperat la capitolul relaţii"
- Gáspár, o să încep dialogul nostru cu o curiozitate: sunt femeile şi bărbaţii diferiţi în felul în care traversează un divorţ?
- O să răspund pe ocolite. Dacă o femeie vine la terapie pentru că are o criză de cuplu, ştiu că sunt şanse mari ca relaţia să poate fi rezolvată, în timp ce dacă mă caută un bărbat din aceleaşi motive, în 99% din cazuri căsnicia e pe butuci.
- Şi cum îţi explici asta?
- Femeile au un simţ în plus, simt imediat când s-a pierdut conexiunea. Când nu mai pot ajunge la mintea şi sufletul partenerului, sunt dispuse să facă eforturi pentru a o recâştiga. În timp ce noi, bărbaţii, avem tendinţa să ignorăm semnalele de nemulţumire ale partenerei, ameninţările şi rugăminţile de a merge la consiliere. Minimalizăm problemele, nu le auzim, ni se pare că nu sunt probleme reale, că ne descurcăm singuri: "De ce să aruncăm banii pe fereastră ? Ce-o să-mi spună un psiholog altceva decât ştiu deja?". Suntem un pic mai limitaţi.
- O spune un bărbat...
- Îmi asum asta. E clar că noi, bărbaţii, avem foarte multe de recuperat la capitolul relaţii. Din cauză că nu suntem în contact cu propriile emoţii, nu reuşim să fim în contact nici cu emoţiile partenerelor noastre. Când un bărbat îmi intră în cabinet în plin divorţ şi îl întreb ce simte, îmi răspunde cu ce i se întâmplă. Apoi îl întreb din nou ce simte şi el îmi spune ce crede că ar trebui să facă. Şi abia la a treia încercare reuşeşte să-şi dea seama ce simte cu adevărat, dacă e furie, e ruşine, e tristeţe sau altceva. Lucrurile astea ni se trag din păcate din educaţie, din faptul că băieţii sunt antrenaţi de mici să nu ţină cont de ce simt. Dacă se împiedică şi îi doare, li se spune "Hai, ridică-te, nu e nimic, nu te smiorcăi ca o fată, numai fetele plâng!" Un băieţel care simte frică sau ruşine e stigmatizat, etichetat că nu e destul de bărbat. Dacă eşti încurajat de mic să nu-ţi auzi durerea fizică, mai târziu nu o vei auzi nici pe cea emoţională. Şi nici pe a celor din jur. Iar când partenera îşi va deschide sufletul spunând că are o problemă la serviciu sau în altă parte, nu vei fi capabil să o asculţi, o vei repezi : "Ce e cu prostiile astea, nu mai exagera, de ce te laşi aşa afectată ?"
- Oricum, în faţa unei femei care plânge cei mai mulţi bărbaţi sunt complet neputincioşi.
- De altfel, diferenţele astea se văd în multe alte aspecte. Femeile divorţează de multe ori pentru că îşi doresc un nou început, o altă relaţie, cu mai multă afecţiune şi conectare. Un bărbat va anunţa că vrea să divorţeze doar dacă situaţia devine insuportabilă, dacă şi-a găsit pe cineva sau dacă şi-a găsit o altă formă de stabilitate în altă parte. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt mai raţionali, pentru motivele emoţionale, pe care ei le numesc "nimicuri", nu vor renunţa la stabilitate şi statut. Plus că ei intuiesc că, spre deosebire de femei, cărora le creşte cota când sunt singure, un bărbat căsătorit e mai interesant decât unul naufragiat, singur, trist şi cu stimă de sine scăzută.
- Un lucru e cert, de suferit suferă ambele părţi. Se pare însă că o fac diferit, nu?
- Femeile îşi sună rudele, prietenele, încep să ventileze, cer ajutor, caută sprijin. În timp ce bărbaţii se închid în ei, ridică armurile până la gât şi intră într-un soi de muţenie. Când îi întreb pe bărbaţii aflaţi în divorţ care vin în cabinet cine ştie de criza lor de cuplu, cel mai adesea aflu că nimeni. Nici prietenul cel mai bun, nici părinţii, nici colegii. Bărbaţii au tendinţa să ducă durerea de unii singuri.
- De ce nu povestesc bărbaţii prin ceea ce trec?
- Pentru că le e foarte ruşine. Ruşinea îi face pe bărbaţi să ţină totul sub capac, de teama ca ceilalţi să nu-i respingă. Ruşinea e una din cele mai greu de dus emoţii umane. Şi femeile o simt, dar ele au obiceiul sănătos să pună în cuvinte ce li s-a întâmplat, şi în momentul ăla ruşinea dispare. Ruşinea nu suportă să fie pusă în cuvinte. Apoi, bărbaţii nu vorbesc şi pentru că iau divorţul ca pe o slăbiciune personală, ca pe un stigmat, simt că ei nu sunt destul de buni. Din păcate, ni s-a inoculat ideea asta că orice despărţire e un eşec. Or, nu e deloc aşa.
"Trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea"
- Tocmai felul în care înfruntă şi procesează această durere face ca pentru unii divorţul să fie reinventare, iar pentru alţii doar supravieţuire. Pierderea unei relaţii pentru creierul nostru e un fel de moarte psihologică. Ceea ce doare foarte tare la o despărţire e că retrăim din nou trădarea, abandonul sau respingerea pe care am trăit-o în relaţie cu părinţii noştri. Pentru cei ale căror rupturi au început în copilărie, care de-a lungul unei vieţi au avut mai multe pierderi, durerea asta va fi mult mai puternică, mai copleşitoare, mai dezechilibrantă. Noi, oamenii, ne naştem cu nevoia de a exista în relaţie. De aceea, când ne izbim de o pierdere sau de un abandon, când o valenţă e ruptă într-o parte, avem tendinţa firească să legăm alta în altă parte, să ne agăţăm de altceva. Ne e foarte frică să înfruntăm durerea asta şi ne refugiem în ce avem la îndemână: implicare excesivă în muncă, implicare prea mare în sport, consum de alcool sau droguri, sex ocazional sau cumpărături făcute compulsiv. Dacă fugi de durere, ajungi direct în braţele dependenţei.
- Din păcate, sfaturile "binevoitorilor" după un divorţ se învârt tot pe-aici: "Nu sta în casă!", "Hai la o băută!", "Ieşi cu prietenii!", "Caută-ţi pe cineva!". Sunt ele chiar atât de greşite?
- Lucrurile astea nu fac decât să prelungească suferinţa şi perioada de recuperare. Din păcate, trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea. Vrem să scăpăm repede de ea, să reparăm ca şi cum n-ar fi fost. Nu mai avem exerciţiul de a căuta în orice durere emoţională un sens, un înţeles, nu mai vedem lecţia de învăţat. Or, ca să răspund la întrebarea ta anterioară, doar dacă avem curajul să confruntăm această suferinţă şi să o trăim, putem renaşte, ne putem reinventa şi putem avea parte de o altă relaţie fericită.
- Să înfrunţi durerea înseamnă în primul rând să-ţi creezi un spaţiu pentru a te conecta în siguranţă la propriile emoţii. Asta înseamnă să te ocupi de tine, să nu alegi să-ţi duci energia în altă parte, nici în muncă, nici în distracţii forţate. Să-ţi iei concediu o săptămână sau două, să-ţi duci copiii la bunici, dacă e cazul, să-ţi găseşti un terapeut şi să te conectezi la ceea ce simţi, să laşi durerea să iasă. Şi apoi, treptat, să încerci să înţelegi din ce vine toată această suferinţă. E furie faţă de cel care te-a trădat? E anxietate şi teamă în faţa singurătăţii? E tristeţe? E sentimentul de vinovăţie că nu ai făcut mai mult? E ruşine în relaţia cu ceilalţi, la gândul că te vor judeca? Te simţi rănit ? Te simţi inferior? Ţi-e milă de tine însuţi? Simţi dorinţa de răzbunare? Eşti gelos? Emoţiile noastre pot fi foarte variate şi fiecare din ele trebuie abordată pe rând, punând-o în cuvinte. Dacă nu cu un psiholog, măcar cu un prieten bun şi inteligent. Dacă amâni confruntarea acum, mai târziu, toate aceste lucruri se vor răzbuna. Durerea ignorată are marele talent să iasă la suprafaţă mereu.
"Poziţionarea în rolul victimei e extrem de nocivă"
- Cu alte cuvinte, dintr-un divorţ ies bine cei curajoşi.
- Se reinventează cei care nu se consideră nişte victime, cei cu atitudine realistă, dispuşi să accepte că au greşit şi ei, că n-au făcut tot ce se putea face, dar care au suficientă încredere în ei, în relaţii şi în Dumnezeu, încât să ştie că viaţa îi va recompensa mai departe cu o altă relaţie bună. Trec mult mai uşor peste o despărţire oamenii care sunt convinşi că lucrurile se întâmplă cu un sens, că nicio întâlnire nu a fost degeaba, cei care au o relaţie specială şi sănătoasă cu divinitatea. Oamenii care ies cu bine dintr-un divorţ sunt cei care, mental, au scris o poveste despre ce li s-a întâmplat şi de ce a fost nevoie să se întâlnească, care au înţeles ce le-a adus bun relaţia, ce au învăţat fiecare despre ei înşişi, care sunt rănile lor emoţionale, unde au crescut şi de ce e mult mai bine să plece mai departe separat. Ieşirea sănătoasă dintr-un divorţ înseamnă să scrii sfârşitul.
- Din păcate, cel mai adesea, cel care pleacă are de înfruntat şi acuzele tuturor.
- Da, pentru că în general simpatia şi empatia se duc către cel care "şi-a luat-o", nu către cel care "a dat-o". Dar realitatea mi-a arătat că şi cel care decide să iasă suferă foarte mult. Uităm că nimeni nu pleacă dintr-o relaţie de bunăvoie. Cel care alege să plece dă dovadă de mult curaj, pentru că îşi asumă faptul că lucrurile nu merg bine. Există această credinţă absolut toxică la nivelul inconştientului colectiv că, dacă o relaţie n-a durat toată viaţa, sigur n-a fost iubire adevărată. Dar nu există nicio dovadă că o iubire care a durat 7 luni e mai puţin valoroasă ca una care a durat 60 de ani. Poziţionarea în rolul victimei este o formă de autosabotaj extrem de nocivă.
- De ce?
- Pentru că te împiedică să mergi mai departe. Dacă refuzi să te pui şi pe tine sub semnul întrebării, cultivând o atitudine de tipul "Da, dar eu am făcut ce trebuia, ştiu că am mai greşit şi eu, dar eu m-am sacrificat pentru relaţie şi nimic din ce am greşit eu nu e atât de grav încât să fi meritat asta!" înseamnă că refuzi să-ţi asumi partea de vină. Înseamnă că inconştient îţi doreşti ca apropiaţilor să li se facă milă de tine, să-l aduci pe cel care a plecat înapoi sau să obţii anumite avantaje, să câştigi de partea ta mai multă empatie. Or, trebuie să dăm dovadă de maturitate psihologică şi să acceptăm că am avut şi noi o contribuţie la colaps. Cât timp rămâi în postura de victimă a celuilalt şi a sorţii, nu te poţi reconecta la puterile şi resursele tale. Nu te poţi aduna să mergi mai departe. Abia când eşti capabil să spui "Da, e foarte dureros ce mi se întâmplă, mi-aş fi dorit să nu se întâmple niciodată, însă nu vreau să fiu o victimă în povestea asta", abia atunci poţi construi, te poţi reinventa, îţi poţi acorda din nou şansa la iubire.
"Copiii au nevoie de o mamă şi un tată fericiţi"
- Dincolo de furie, de durere, de tristeţea de care am vorbit, mai e şi dorul. Ce faci cu iubirea care rămâne, când nu mai poţi continua alături de persoana pe care o iubeşti?
- Pot să spun ce ar fi mai bine să nu faci: nu-l suna cu disperare, nu-l copleşi cu sentimentele tale, nu-i umple căsuţa de mail-uri, nu-l urmări obsesiv pe reţelele de socializare. Mai degrabă, urează-i în gând să fie fericit. Compune-ţi un soi de rugăciune, de mantră în care să-i doreşti ca universul să-i aducă tot ce e mai bun, iar tu asumă-ţi responsabilitatea de a avea grijă de propria persoană cât mai bine. Iubirea nu dispare niciodată. Odată ce te-ai îndrăgostit de un om, odată ce ai împărtăşit nişte momente frumoase cu el, acea persoană va avea un loc special în inima ta pentru toată viaţa. Însă iubirea se poate transforma şi ea din iubire romantică în iubire prietenească, în afecţiune, respect şi drag de omul cu care ai trăit.
- Crezi în prietenia dintre doi oameni care au fost căsătoriţi?
- Nenumăratele exemple din cabinetul meu îmi dovedesc că ea e posibilă, mai ales acolo unde există şi o miză, unde cei doi au împreună copii. Un foarte bun exemplu din lumea mondenă sunt actriţa Gwyneth Paltrow şi fostul ei soţ, Chris Martin, solistul de la Coldplay, care au devenit mult mai buni prieteni decât erau pe vremea când erau împreună. Ei au fost printre primii la nivel internaţional care au recunoscut că au beneficiat de consiliere de cuplu şi care au ales un divorţ conştient de dragul copiilor.
"Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung"
- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată fericiţi, la care să aibă acces, o mamă şi un tată care să fie bine în pielea lor, nu neapărat de o mamă şi un tată care să locuiască împreună. Eu am crescut într-o familie în care ai mei s-au despărţit şi reîmpăcat de mai multe ori. Cred că, dacă tata nu ar fi murit, dansul ăsta al separării şi împăcării ar fi durat la nesfârşit. Mama ne-a împovărat tot timpul spunându-ne: "M-am recăsătorit pentru voi!". Dar cel mai grav nu e asta, ci faptul că, datorită acelor alegeri pe care mama le-a făcut atunci, ea nu a mai fost niciodată fericită. Şi asta mă doare al naibii de mult. Adulţii uită adesea că unul din cele mai importante lucruri pentru un copil e să-şi vadă părinţii fericiţi. Numai aşa se poate simţi liber. Nefericirea unui părinte e o povară, o durere uriaşă pe care o porţi cu tine toată viaţa. Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung. De cele mai multe ori, copiii nu sunt decât o scuză pentru laşitatea şi frica părinţilor de a-şi înfrunta problemele.
- Gáspár, ce facem după ce partea mai dureroasă a crizei a trecut? Cum mergem mai departe?
- Transformând durerea pierderii în altceva şi făcând loc pentru nou în vieţile noastre. Sunt oameni care se înscriu la cursuri de dans, alţii care se apucă de sport, care se reconvertesc profesional sau se reapucă de studii. Am o pacientă care abia după divorţ şi-a adunat curajul să facă un împrumut la bancă şi să-şi cumpere un apartament. Până atunci, i se păruse de neconceput. Unii decid să-şi dea examenul de şofat, alţii aleg să călătorească, să facă toate acele lucruri pentru care nu şi-au găsit timp. Ultima mea despărţire s-a încheiat prin faptul că am scris o carte şi asta m-a ajutat foarte mult. Imediat după divorţ, primele gânduri ale celor care vin la terapie sunt sumbre "Niciodată n-o să mai pot iubi la fel!", "N-o să mai găsesc o femeie la fel de deşteaptă ca ea", "Unde mai dau eu de cineva la fel de bun la pat?". Dar experienţa mi-a arătat şi că rănile se vindecă întotdeauna şi că aceiaşi oameni ajung să cunoască iar dragostea şi să fie din nou fericiţi.
- Spuneai că tu însuţi ai trecut recent printr-o separare. Tu cum duci despărţirile? E mai uşor pentru un psiholog care înţelege totul?
- Omul Gáspár György şi terapeutul Gáspár György sunt persoane diferite. Faptul că sunt un terapeut bun nu înseamnă că sunt şi un partener foarte bun. Şi eu sunt parte dintr-un proces în care vindec lucruri la mine, şi eu pot fi la fel de neputincios, fricile şi vinovăţiile despre care vorbesc le-am simţit pe pielea mea. Acum doi ani, când m-am despărţit, mi-a fost la fel de greu ca oricui altcuiva, dar deşi mecanismul meu de apărare, ca al multor bărbaţi, e să mă retrag şi să mă izolez, n-am mai făcut greşeala asta. Am vorbit cât am putut de des despre ce trăiam, m-am lăsat ajutat şi de terapeuţi, şi de prieteni şi am depăşit cu bine momentul. Ce pot să spun e că a fost prima mea relaţie care s-a încheiat într-o manieră civilizată. Atunci am realizat că o despărţire nu e un eşec. Cred, de altfel, că iubirea noastră a fost la fel de sinceră ca a altor oameni care trăiesc alături o viaţă întreagă şi mor împreună. Doar că a durat mai puţin.
- Există şi părţi bune într-un divorţ? Tu, unul, ce ai căştigat din toate despărţirile tale?
- M-am câştigat pe mine. După fiecare despărţire, m-am conectat un pic mai bine la cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Din fiecare relaţie am ieşit altfel decât am intrat. E drept, cu sufletul un pic mai ciuruit, dar mai luminos şi mai împăcat, capabil să iubesc mai bine şi mai mult. Sensul existenţei noastre pe pământ e să învăţăm să trăim unii cu alţii şi să iubim. Cine poate spune că suntem în stare să o facem într-o relaţie, în două sau în cinci?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
