Descoperiri care schimbă istoria

- Trei exemple fascinante -

Iubitorii de istorie au observat, cu siguranţă, că în ultimii ani, graţie noilor tehnologii dis­ponibile, această frumoasă ştiinţă a cunoscut un avânt remarcabil. Uneori poate prea remarcabil, încât tot ce luam până acum de bun, ca fapt dovedit şi bine bătut în cuie, a ajuns să fie pus sub semnul întrebării şi înlocuit cu prezumţii cu totul şi cu totul noi. Un inventar complet al tuturor acestor "re­vo­lu­ţii" cunoscute de istorie în ultimele câteva decenii este desigur imposibil de făcut aici. Vom da, în schimb, trei exemple fasci­nante, care ne vor face ne­greşit să privim istoria ome­nirii cu alţi ochi.

1. ADN-ul uman conţine gene de om Neanderthalian

Până în urmă cu nouă ani, vo­cile care susţineau că între omul mo­dern şi cel de Ne­an­derthal au exis­­tat, oca­zional, raporturi de na­tură se­xuală ce au con­dus la hibridizare, erau doar izolate. Cel mai vo­cal susţinător al ipotezei a fost Erik Trinkaus, de la Univer­sitatea din Washington. Prin­tre argu­mentele in­vocate de el se nu­măra şi craniul unei fe­mei de acum circa 35.000 de ani, des­co­perit chiar în Ro­mânia, în Peştera Muierii din judeţul Gorj. Erik Trinkaus credea des­pre craniul "PM1" (al trei­lea ca vechime din Europa) că reprezintă un exemplu al acestei hibri­dizării, având atât trăsături ale omului mo­dern (Ho­mo Sapiens), cât şi carac­teristici ne­anderthaliene (Homo Neanderthalensis). Dar Trink­haus şi cei asemenea lui, care credeau în ipoteza hibri­dizării, se aflau în minoritate. Teoria general acceptată era că omul modern, provenit din Africa, i-a înlocuit, pur şi simplu, pe Neander­thalienii, care, uşor-uşor, au dispărut cu desăvârşire, una dintre cauze fiind limitarea resurselor naturale, ca urmare a schimbă­rilor climatice.
Dar graţie noilor studii genetice, în 2010 lu­cru­rile s-au schimbat complet. Acestea au demons­trat nu numai că între omul modern şi neanderthalieni au avut loc încrucişări, ci că acestea s-au produs atât de frecvent, încât 1% - 4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia (nu şi din Africa) provin de la omul de Neanderthal. Mai pe româneşte, fiecare din­tre noi este, în medie, cam 2% neanderthalian.

Nici urâţel, nici prostuţ
Din fericire, studiile au mai arătat ceva: Homo Neanderthalensis, considerat până de curând tare urâţel şi prostuţ, era mult mai inteligent şi mai creativ decât se credea. Mai mult, el beneficia şi de unele însuşiri pe care ni le-a transmis genetic şi nouă, oamenilor moderni. Moştenirea omului de Nean­derthal este, bunăoară, marcată de cheratină, o pro­teină fibroasă care conferă rezistenţă pielii, părului şi unghiilor şi permite o mai bună pro­tec­ţie în regiu­nile mai reci. Tot de la nean­derthalieni avem şi o imunitate mai bună. Moş­tenirea ADN de la Ho­mo Neanderthalensis se re­găseşte, toto­dată, în gene cu rol în dezvoltarea creierului şi a limba­ju­lui. Din punct de vedere fi­zic, unii dintre noi am preluat, pe linie gene­ti­că, de la străbunii nean­derthalieni părul lins, obrajii roşii şi pistruii.

Şi mai avem şi-alte rude!
Dar Homo Neanderthalensis nu este sin­gu­rul nostru văr a cărui moştenire o purtăm în ge­ne. Un alt exemplu de acest tip sunt aşa-numiţii de­ni­sovani, care s-ar fi desprins evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de ani. După cum o demonstrează analizele genetice publicate cu în­ce­pere din 2010, denisovanii şi-au croit drum spre insu­lele din sud-estul Asiei, până în Australia şi No­ua Guinee, unde s-au încrucişat cu populaţiile locale de Homo sapiens. Curioşi să afle în ce măsură poartă oamenii din aceste zone geo­­gra­fice gene denisovane, cercetătorii au aflat că până la 5% din ADN-ul popu­laţiei melaneziane din Papua Noua Guinee, al abo­rigenilor din Australia şi al unor populaţii indigene din Filipine are această origine.


2. Iahve a avut o soţie?

Începând din anii '70, o serie de descoperiri ar­heologice care sugerau că Iahve, Dumnezeul cel as­pru din Vechiul Testament, avea iniţial o soţie, au cu­tremurat lumea ştiinţifică. Problema a fost în­toarsă pe toate feţele de specialişti şi, deşi aceştia sunt încă de­parte de a fi ajuns la un consens, tot mai mulţi cer­cetători înclină în prezent să considere că această va­riantă nu e deloc improbabilă. Care au fost desco­pe­ririle ar­heologice care au pus comu­ni­tatea ştiinţifică pe jar? Totul a început la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai, de unde cercetătorii au scos la lumină inscripţii da­tate undeva în sec. IX-VIII î. Hr., făcute cu cerneală pe cioburile unor vase mari, în care apărea formula "Iahve şi Aşerah Lui". Altă inscrip­ţie, descoperită la Khirbet el-Kom, lângă Hebron, cuprinde formula "Bine­cuvântat fie Uri­yahu, de către Iahve şi de Aşerah a Sa; el l-a salvat de duş­manii săi!".
Unii specialişti, precum Mark S. Smith sau Andre Lemaire, au considerat că "aşerah" din inscrip­ţii nu se referă nicidecum la o zeiţă isra­elită, ci doar la un obiect de cult, un arbore stili­zat sau loc de închinare, prin care erau co­mu­nicate binecuvântările lui Iahve. Alţi cer­cetători, precum William G. Dever şi Judith Hadley, in­sistă că inscripţiile des­coperite la Kuntillet Ajrud nu vorbesc despre nimeni alta de­cât nevasta divină a lui Iahve. "Majoritatea cercetătorilor bi­blici din întreaga lume ac­ceptă drept con­vin­gătoare dovezile că Dumnezeu a avut o soţie", declara, într-un documentar al BBC din 2011, Francesca Sta­vra­kopoulou, lector princi­pal la Universitatea din Exeter, spe­cializată în studii bibli­ce ebraice.

Cum s-a ales Iahve cu o soţie?
După cum a explicat Herbert Niehr, de la Uni­versitatea din Tübingen, evreii au fost politeişti până cel puţin în 586 î.H., după care lucrurile au început să se schimbe, ei devenind preponderent monoteişti, din secolul al II-lea î.H. Se pare că, iniţial, credinţele religioase ale israeliţilor antici se asemănau cu cele ale altor culturi locale din zona Canaanului. Zeul suprem al Creaţiei era El, care se afla în fruntea tuturor celorlalte divinităţi, precum Baal, Moloh şi Iahve. Aşerah era o zeiţă a fertilităţii şi, în unele tradiţii, era considerată soţia lui El şi mama majori­tăţii celorlalţi zei. Treptat, zeul Iahve i-a luat însă locul lui El, ca zeu central, şi aşa se face că Aşerah s-a trezit căsătorită cu cineva care-i era, odinioară, fiu.

"Divorţul" de Aşerah şi căderea zeiţei în uitare
Potrivit anumitor intrepretări, după ce a devenit principala divinitate a Regatului Israel şi a Iudeei, atât curtea regală, cât şi reprezentanţii templului au început să-l promoveze pe Iahve drept Dum­ne­zeul întregului cosmos, posedând toate calităţile atribuite anterior altor zei şi zeiţe. În secolul al VI-lea î.H., la finalul exilului ba­bilonean, s-a ajuns până la punctul în care în­săşi existenţa altor zei a fost negată, iar Iahve a fost proclamat creator al uni­ver­sului şi ade­văratul Dumnezeu al întregii lumi.
Conform unui documentar american recent, dedicat subiectului, de ascensiunea lui Iahve nu ar fi fost străine nici motivaţii de natură mai degrabă politică. Preoţii lui Iahve au făcut în mod constant tot ce le stătea în putinţă pentru a creşte puterea şi in­fluenţa divinităţii pe care o slujeau, în scopul de a-şi spori, implicit, propria putere şi influenţă. După ce au reuşit să scape de divinităţile ri­vale (cu tot cu preoţii lor), au mai rămas cu o singură problemă: soţia lui Iahve. Perse­ve­rând, neobosiţi, în strădania lor, preoţii lui Iahve au reuşit să o înlăture, în cele din urmă, şi pe aceasta, religia a devenit monoteistă iar ei s-au putut bucura în tihnă de monopolul de­plin asupra ei.
Potrivit Enciclopediei Britanice, după se­colul al III-lea Î.H., evreii au renunţat şi la folosirea numelui Iahve, înlocuindu-l în sinagogă cu "Dom­nul" (Adonai).

Cum au reuşit preoţii să scape de Aşerah
Pe lângă controversatele teorii descrise mai sus cu privire la presupusa calitate de soţie a lui Iahve, exis­tă şi alte câteva, mai nuanţate. Una dintre ele afirmă, de pildă, că este posibil ca Aşerah să fi fost asociată cu regina principală din Regatul Iudeei şi din Israel. Iar atunci când monarhia a dispărut, dis­pariţia completă a zeiţei ar fi putut interveni, practic, de la sine.
O altă teorie face distincţia între religia oficială, ca­­re-i aparţinea elitei, şi "religia populară", a ma­selor, în Israelul antic. Ideea poate fi mai bine înţeleasă dacă facem o comparaţie cu modul în care s-a răspândit creştinismul: deşi această religie monoteistă a devenit religia oficială a unor regate, unele părţi ale populaţiei, în special cele din pătura de jos, au continuat secole de-a rândul să se închine, în paralel, şi unor zeităţi păgâne, folosind artefacte şi scriind inscripţii dedicate acestora.

3. Primul templu din lume

Incredibila descoperire de la Göbekli Tepe
În sud-estul Turciei, aproape de graniţa cu Siria, se află "dealul burtos" - mai pe turceşte, Göbekli Tepe. Cercetătorii i-au dat târcoale încă de prin anii '60, dar abia în 1996 au început aici săpăturile care i-au obligat, în final, pe specialişti, să regândească o serie întreagă de aspecte cruciale, vizând începu­turile civilizaţiei umane.
Arheologul german Klaus Schmidt a descoperit, de pildă, la Göbekli Tepe, cea mai veche structură re­ligioasă realizată vreodată de om. Este vorba de un templu alcătuit din stâlpi de piatră, în formă de "T", dispuşi în cel puţin 20 de structuri cir­culare, cu 6.000 de ani mai vechi decât Stone­henge şi cu 7.000 mai vechi decât pi­ramidele din Egipt. Mono­li­ţii, datând de acum circa 11.000 de ani, au înăl­ţimi cu­prinse între trei şi şa­se metri şi cântăresc câte 60 de to­ne. Spre deosebire de Stonehenge, unde nu vedem decât linii simple, monoliţii de la Göbekli Tepe ar putea reprezenta fiinţe umane sti­lizate, mai ales că la extre­mităţi sunt înfăţişate mâini şi picioare omeneşti. Pe stâlpi sunt sculptate însă şi alte imagini redate cu măiestrie, în­­făţişând vulpi, şerpi, mis­treţi, cocori, raţe sălbatice, precum şi animale mitolo­gice, stele şi planete. "Să des­­­coperi că nişte vânători-cu­legători de fructe au ri­dicat Göbekli Tepe e ca şi când ai afla că cineva a cons­truit un Boeing 747 în piv­niţă, cu un cuţi­taş", ex­plica Klaus Schmidt în 2011, pentru "National Geo­gra­phic".

Construit din zece în zece ani
Cel mai şocant aspect al descoperirii de la Göbekli Tepe nu este însă legat de faptul că monu­mentul a fost ridicat de oameni care nu cunoşteau nici măcar roata ori scrierea, ci acela că erau bieţi vânători şi culegători de fructe, nepracticând încă agri­cultura. Göbekli Tepe reprezintă, astfel, o infir­mare a teoriei potrivit căreia oamenii au devenit întâi sedentari, apoi s-au specializat în agricultură, s-au or­ganizat în aşezări complexe şi, în cele din urmă, s-au pus pe construit sanctuare. Dimpotrivă, desco­perirea celui mai vechi templu din lume pare să demonstreze că religia a fost cea care a deter­mi­nat, indirect, naşterea agriculturii. Pentru ca toţi acei oameni, mobilizaţi graţie unor credinţe religioase, să ridice un mo­nument de o asemenea anvergură, tre­buiau hrăniţi. Deci, domesticirea animalelor, dar şi cultivarea unor cereale trebuie să fi fost, potrivit unor intrepretări, o consecinţă a ceea ce se întâmpla în sanctuar. Ipoteza pare cu atât mai credibilă, cu cât construcţia a fost ridicată de-a lungul unei mari pe­rioa­de de timp, fiind realizată în diferite salturi: la câte­va zeci de ani, oamenii îngropau stâlpii tem­plului şi ridicau noi cercuri.

Unul dintre cele mai vechi sate din lume, descoperit tot în Turcia
Undeva, în centrul Turciei, se află un alt loc esen­ţial pentru istoria umanităţii: situl Aşikli Höyük, unul dintre primele din lume care surprinde momentul în care vânătorii-culegători au renunţat la viaţa no­ma­dă, stabilindu-se în aşezări permanente şi începând să domesticeasca animale şi să cultive plante. Rui­nele satului au fost descoperite în 1989 şi, de atunci, descoperirile arheologice făcute la faţa locului nu în­cetează să-i surprindă pe cercetători. Ei au aflat, de pildă, că locuitorii din Aşikli Höyük nu aveau o ie­rar­hie, fiind vorba de o comunitate egalitară. Cu al­­­te cuvinte, nu exista o clasă conducătoare, iar fe­me­ile nu aveau un statut inferior bărbaţilor. Altă des­co­pe­rire neaşteptată a fost aceea că oamenii îşi du­ceau tra­iul mai ales pe... acoperişuri, care erau foarte apro­­piate unele de altele. Morţii şi-i îngropau, în schimb, chiar sub propriile case, pentru a-i avea, în con­ti­nua­re, cât mai aproape pe cei dragi, trecuţi în nefiinţă.

Sedentari, dar bolnavi. Ca azi
Cel mai uluitor fapt constatat de cer­cetători este însă al­tul: trecerea la noul tip de viaţă se­dentar nu i-a făcut pe oa­menii din Aşikli Höyük mai sănătoşi şi mai viguroşi, aşa cum s-ar fi putut cre­de. Dimpotrivă. Du­pă cum a ex­plicat, într-un docu­men­tar re­cent, Mih­ri­ban Öz­başaran, de la Uni­versitatea din Istan­bul, care con­duce echi­pa de ar­heologi de la Aşikli Höyük, noua dietă şi noul stil de viaţă au condus, cel puţin în primă instanţă, la o mulţime de efecte ne­gative a­su­pra să­nă­tăţii oa­menilor. Com­­­parativ cu vâ­nă­tori-cule­gă­to­rii, să­te­nii care se apu­­caseră de agricul­tură erau sensibil mai scunzi şi aveau probleme den­tare accentuate - acest ultim fapt fiind pus pe seama can­ti­tăţii sporite de car­bo­hidraţi şi glucide consu­mate. În plus, ei sufereau de diferite afecţiuni, puse în legătură cu ane­voiasa muncă a pământului. Unul dintre ei, dat ca exemplu de arheologi, avea, de pildă, două ver­te­bre atât de tasate, încât se lipiseră cu totul una de alta.
Cum se face însă că, în aceste condiţii vădit ne­pri­elnice, oamenii care aleseseră calea sedenta­ris­mului şi a agriculturii au avut, în cele din urmă, câş­tig de cauză în faţa vânători-culegătorilor? Ex­pli­caţia a dat-o tot Mihriban Özbaşaran, care a ară­tat că diferenţa a fost făcută de frecvenţa naşterilor. Dacă vânători-cu­legătorii îşi permiteau, în medie, să facă un copil la distanţă de câte patru ani, întrucât nu-şi puteau du­ce traiul cu câte un prunc la sân şi cu un altul, care abia învăţa să umble, târât după ei, de mână, locui­torii unui sat precum Aşikli Höyük pu­teau face în medie câte un copil o dată la doi ani. Pe termen lung, acest fapt le-a dat oamenilor seden­tari un uriaş avan­taj evolutiv, care a compensat din plin neajunsurile provocate de revoluţionarul lor stil de viaţă.