Dacă veți intra zilele acestea la Galeria de artă Senso, de pe bulevardul Unirii nr. 15, din București, veți păși, brusc, într-o lume de basm. Un basm de iarnă, în care întrupări făcute din zăpadă de porțelan te așteaptă stranii și cuminți, să-ți spună poveștile lor.
Expoziția de la Galeria Senso este un eveniment artistic major, ca fiecare apariție a ceramistei Daniela Făiniș în fața publicului. Căci de ani buni, ea s-a așezat cu tărie, ca o regină a porțelanului, între marii ceramiști ai lumii de azi. Are lucrări expuse în muzee și în galerii importante din România, Germania, SUA sau Belgia și lucrări premiate în Japonia, acolo unde arta porțelanului e la fel de veche și de onorată ca tradiția samurailor.
Merg uimit prin sala mare de expoziție, cu aceeași veche încântare, ce mă prinde în fața operelor Danielei Făiniș. Lumina curată, răsărită din porțelanurile ce lucesc misterioase, ca niște lampioane în ceață, mă urmărește peste tot. Duhuri de lumină lăptoasă îmi ies în față la tot pasul, făurite cu o stranie naturalețe, de parcă s-ar fi întrupat în porțelan de când lumea și au așteptat doar să fie descoperite de privitori. Visul de iarnă de la Galeria Senso e accentuat și de borangicul pe care Daniela Făiniș l-a întins aproape peste tot, cu larghețe, ca o nea neatinsă, în jurul făpturilor de porțelan. Expoziția te încântă și prin uluitoarea forță de invenție a Danielei Făiniș care, cu o mare știință a porțelanului, îi forțează la maxim limitele, făcându-te să pășești printre plăsmuirile ei ca printr-o insulă a comorilor. Ici zărești o plantă contorsionată în porțelan, lucind sidefie alături de alte misterioase întrupări vegetale. Lângă ele, o uriașă Floare a vieții pulsează, și ea, lumini, deasupra acestei ierni imperiale și albe.
Cocoșul pe grămada de galbeni
- Mă plimb de o oră prin visul tău de iarnă din porțelan. Materialul din care împărații Chinei își făceau ceștile pentru ceai a devenit, în mâinile tale, materie primă pentru artă. Cum a început fascinația porțelanului?
- Am ales porțelanul printr-o conjunctură. În facultate am avut privilegiul să fac practică la o fabrică de porțelan la Alba Iulia și m-am molipsit pe viață! Când am terminat institutul, puteam să-mi aleg să fiu profesor undeva, la o școală, sau să lucrez într-o fabrică. Și am ales fabrica. În fabrică ai tot ce îți trebuie. Ca în povestea cu cocoșul pe grămada de galbeni. O fabrică de porțelan e raiul pe pământ pentru un ceramist. Ai acces la tehnologie, la materiale, la arderi... Un mare noroc! Cu acel "morman de galbeni" al fabricii poți să treci dincolo de realitate, să visezi, să creezi. Există o poartă a miracolelor, dar nu toți răzbat prin ea.
- Tu ai reușit s-o deschizi...
- Da, dar am muncit nebunește. Îmi place să muncesc. Asta îmi este structura. Dragul de muncă l-am moștenit din familie. Bunica era așa. Și mama. Li se spunea în sat că sunt "rele de muncă". Tot timpul trebuiau să facă ceva. Așa sunt și eu. La mine, pauza de odihnă e foarte scurtă. O zi îmi ajunge, chiar dacă până la ea am muncit ani și ani. Și în fabrică, când m-am trezit cu atâta abundență de porțelan, am trăit ca o halucinată în căutările mele. Neavând stare, treceam cu ușurință dincolo de poarta miracolelor. Se întâmplă adesea să treci dincolo de real, atunci când muncești nebunește și nu renunți până când nu-ți atingi liniștea. Toată nebunia asta cu lucrul e greu de explicat și de înțeles. Este o patimă, o obsesie care se încătușează în ea. Cele mai rele perioade sunt cele în care dormi puțin, când nu mai ești atent la corpul tău și mergi înainte, în căutările tale artistice, indiferent ce-i în jur. Nu mai poți controla nimic. Te mână o energie ciudată. Altfel, cum să-ți explici atâtea nopți nedormite și zile de post total?
- Până la urmă ai fost răsplătită?
- Da, am fost. Când am început să-mi ridic lumea de porțelan. Căutările mele rodeau.
- În ultima vreme ai ales porțelanul alb, cu distincția lui regală. De ce?
- Foarte multe tehnici îți permite acest material alb, e greu să-l înlocuiești. Mai ales că eu fac și gravură și incizie și desen pe porțelan. Și-apoi, porțelanul alb îmi e aproape de suflet, i-am descifrat multe taine. Am reușit să-i stăpânesc transparența și sunetul.
Porțelanul din grădina japoneză
- Cum se naște porțelanul tău, de unde vine albul lui regal?
- Culoarea asta a porțelanului, faptul că ajunge așa, înseamnă tehnologie și inginerie. Facerea lui e o știință foarte exactă. Într-o fabrică de porțelan, fără stația pilot, care are și un chimist, un inginer calificat, nu poate să existe tehnologia asta. Porțelanul e în topul materialelor ceramice, pentru că în amestecul lui, ca să ajungi la puritatea albului său, intră mineralele cele mai elaborate și studiate. Între ele, caolinul, feldspatul și cuarțul. Nu-l găsești ca atare, în carieră. Și există multe tonuri de alb de porțelan. Și multe povești. Când am fost în Japonia, am vizitat fabrica de porțelan a d-lui Ogiso, și el mi-a spus: "Uite, la fratele meu, în grădină, noi păstrăm o pastă de porțelan foarte veche, îngropată în pământ de bunicul nostru". Mi-a dat și mie o lingură din pasta aceea și am făcut niște floricele. Era un porțelan foarte frumos, era untos și sticlos. Dar mie mi-a plăcut mai mult porțelanul cel nou, de 400 de dolari, din care mi-au și dat voie să lucrez. Era făcut de chimiștii fabricii, cu tot felul de minerale în el. Părea ca o piatră prețioasă. Am făcut și din el câteva flori și mi s-au părut bijuterii. Acolo unde materialul era mai gros, rămânea opac, iar în locurile lui subțiri, era transparent. Și avea și un sunet extraordinar, de clopoțel! După ce m-am întors acasă, în România, am avut chef să-mi fac o ceașcă de ceremonie a ceaiului. M-am dus în fabrica de ceramică din Cluj și am rugat un inginer să-mi facă un material asemănător celui din Japonia.
- De unde îți procuri porțelanul?
- Dacă aș fi în Franța, aș alege porțelanul de Limoges. Ar fi frumos, dar eu am lucrat cu ce am nimerit. "Limogesul" eu mi-l iau de la o firmă din Sighișoara, care îl ia de la o fabrică din Ungaria, care îl ia, probabil, din Franța. Pastă sau pulbere. Eu le spun doar ce vreau: porțelan moale sau porțelan tare, că dacă dai în el cu un metal, sar scântei, așa e de dur. Rețetele sunt secrete. Fiecare fabrică are rețeta ei proprie. La Cluj, stația pilot arăta ca un laborator NASA. Oricum, azi, în România, avem un deficit mare de tot. Nu găsești porțelan pe toate drumurile, pentru că nimeni nu mai e interesat de el. Dacă la sculptură mai găsești o piatră, un lemn, în ceramică depinzi de cuptor. Să nu mai zic că fabricile de porțelan s-au desființat sau sunt privatizate și nu mai primesc artiștii să lucreze în ele. Și au mai apărut și imprimantele 3D în porțelan, care încearcă să înlocuiască artistul. Vremurile se schimbă cu o viteză uluitoare. E tot mai greu să visezi.
Un țurțure uriaș
- Lucrările tale din porțelan seamănă cu gheața și cu zăpada. Iarna e anotimpul tău preferat?
- Albul porțelanului meu înseamnă puritate. Asemeni primului fulg de nea. Asemeni întinderilor de omăt din anii copilăriei. Iarnă cu soare. Dar să-ți spun ce s-a întâmplat ieri, la ședința de lucru, cu graficianul care alcătuiește catalogul expoziției. Am vrut să fac și eu câteva fotografii pentru mine, în curtea atelierului. Era o zi cu soare și cu zăpadă. S-a întâmplat ceva fabulos. Soarele a făcut porțelanul să scânteieze, l-a transformat într-o bucată de gheață, un țurțure uriaș. Cerul și strălucirea zăpezii trec pe porțelan, odată cu razele soarelui. Și tot albul porțelanului capătă irizări de azur. E ireal! Dar fiindcă m-ai întrebat care e anotimpul meu preferat, o să-ți povestesc o întâmplare stranie. Făceam, nu de mult, niște lucrări mari, în fabrica de la Cluj, și eram singură. Îmi turnasem o placă groasă de porțelan și m-am apucat să lucrez pe ea. Stând pe jos, pictam cu parafină. Efortul e foarte mare, ca să poți acoperi toată suprafața desenului. Și-mi aduc aminte cum pe suprafața asta foarte mare, am dat, la un moment dat, de un bob. Nu mi-am dat seama dacă e bob de strugure, de afine ori de la alt fruct. Câteva secunde bune, m-am oprit din lucru și nu-mi venea să cred că nu-mi aduc aminte ce anotimp e afară și ce fruct e acela. Mă uitam pe geam, era seară și întuneric. Nu-mi dădeam seama dacă copacii au sau nu frunze. Înlocuisem anotimpul de-afară cu anotimpul meu. Dar să-ți răspund la întrebare: să știi că îmi place și iarna. Așa cum sunt, cu articulațiile făcute praf și trupul ăsta măcinat și zdruncinat de atâta efort fizic, îmi face plăcere să ies în frig și să dau zăpada. Și-mi face mare plăcere să ies în grădină, mai ales când a nins, ca acuma, proaspăt. Îmi place liniștea zăpezii, albul imaculat, în care să stau, pur și simplu, și să nu vorbesc, să nu clipesc, cu ochii țintiți pe zăpadă.
- Ești îndrăgostită fără leac de porțelan și de alb, Daniela...
- Să știi că atunci când munca mi-a fost recompensată cu premii, eu n-am avut bucurii mari. Doar liniște și pace, de parcă aș fi dormit foarte bine. La mine, bucuria lucrului pe care îl fac e legată de cei pe care îi iubesc. Lor le dedic în minte izbânda. Mă gândesc la părinții mei, că zbor singură și le aduc bucurii. Am rădăcinile astea puternice din familie. De acolo îmi vine energia, din neamul ăsta de țărani din Delta Motrului. Toți cu credință în Dumnezeu și cu ritualuri. Pentru ei, sărbătorile de Crăciun, de Paști, posturile, erau respectate cu sfințenie. Bunica avea o lingură de lemn pentru miercurea și vinerea, când se gătea numai cu ulei. Toate rânduielile erau clare. Le-am moștenit și eu și nu am bucurie mai mare decât să le întorc darurile înapoi.
Fereastra cu îngeri
Dacă îngădui, ți-aș mai spune o poveste ciudată, care n-are legătură cu porțelanul, ci cu lumea cu mult mai veche, de dinaintea lui. Îmi aduc aminte de plecarea fratelui mamei mele la ceruri. Este o poveste magică, poate, pe care nu pot s-o uit. Era de Sfinții Constantin și Elena. Pe tatăl meu îl chema Constantin, și pe fratele mamei la fel. Le promisesem că merg acasă, la țară. La zilele festive încerc să fiu alături de familie. Mama îmi spusese demult: "Vezi că unchiul tău e bolnav. Vrea să te vadă înainte de a muri. Nu cumva să nu vii". Dar în vria problemelor de la oraș, am tot amânat, așa că am plecat doar atunci, de Sfinții Constantin și Elena. Am ajuns târziu, și mama, cum m-a văzut, mi-a spus că trebuie să trec pe la unchiul meu, care vrea neapărat să mă vadă. I-am spus mamei că mi-e rău de la drum și că nu pot în clipa aceea. Să-i spună că trec dimineață. "Tot ne spune că pleacă și vrea să te vadă înainte de a muri". "Plecarea" asta o știm toți, dar niciodată când cineva îți spune că se pregătește să plece la ceruri, nu îl iei în seamă. Nimeni nu-și fixează singur data plecării. Și a doua zi dimineața ne-am pus la masă, când telefonul a început să sune insistent. N-am răspuns, dar m-am ridicat de la masă, așa, de la sine, cu graba că trebuie să plec să-l văd. Și m-am pus în mașină, ca să urc în deal, la unchiul. Îi luasem niște prăjituri, de Constantin și Elena, chiar dacă mama pregătea tot. Când am ajuns sus, în deal, unchiul mă aștepta în tinda casei. Îl scoseseră oamenii care aveau grijă de el pe un scaun. Și zicea: "În sfârșit, ai venit! În sfârșit, că nu mai puteam să stau după tine". L-am pupat și i-am zis că i-am adus niște prăjituri. El spunea: "Lasă asta!" Dar eu insistam: "Hai, mănâncă cu noi!" Și i-am dat eu, cu lingurița, forțat. A mâncat puțin, după care mi-a zis să stau în fața lui și mi-a spus: "Dă-te puțin mai încolo, că trebuie să te potrivești cu fereastra asta prin care văd. Mișcă-te un pic să te pot vedea". Și tot mă poziționa în fața lui, ca să găsească "fereastra" aia și să mă zărească. "Acuma te văd" - mi-a zis. "Ce bine îmi pare! Nu vroiam să trec dincolo, fără să te mai văd". Ne-am îmbrățișat, el a spus că pleacă și că-i pare foarte bine că s-a deschis fereastra aia din fața lui. M-am emoționat foarte tare. Despre ce fereastră vorbea? L-am îmbrățișat și-am plecat. Am ajuns acasă la mama, am mai stat foarte puțin de vorbă cu ea, și-am plecat către București. În drum spre casă, am fost foarte neliniștită și tot timpul îmi venea să plâng. Mă tot gândeam ce-a vrut unchiul să spună cu fereastra aia a lui. "Dă-te puțin mai încolo, mai la dreapta, să te văd". Oare așa plecăm din viață, închizând după noi o fereastră? Ne desparte doar o bucată de sticlă de lumea de dincolo? Un perete de porțelan? Mama ne tot suna pe drum: "Unde sunteți? Când ajungeți, să mă sunați". Am sunat-o. Mi-a zis că unchiul plecase la ceruri, dar nu oricum. Se ceruse în casă, s-a întins pe pat și i-a zis: "Gata. Bine că a rămas fereastra deschisă să-mi văd nepoata. Mor liniștit." A murit, dar fereastra aia e tot acolo. Acum e plină de îngeri din porțelan. După întâmplarea pe care ți-am povestit-o, am început să fac ferestre cu îngeri, strălucind de lumina porțelanului alb. O netezire de drum? Cine știe!