Și asta nu pentru că, sociolog fiind, își alege ca teme fenomene sociale de azi, de la noi, ci fiindcă știe să dea, cu mijloace literare, efectul de real, de autentic, să orchestreze limbaje specifice, să-și dozeze umorul și ironia cu observații percutante și scene ce rezumă semnificativ lumea românească. Noul lui roman e diferit de ceea ce a scris până acum: mai profund ca tematică și mai original ca structură. Încrucișarea destinelor unor personaje cu evenimentele și mentalitatea epocii în care trăiesc e depășită dintr-o perspectivă când "științifică", teoretic abstractă, când de la firul ierbii, cea de a doua anulând-o pe prima prin imprevizibilul omenescului ce nu poate fi schematizat. Personajul narator, Sebastian A. Aanei, corporatist specializat în analiza riscurilor, își părăsește temporar lumea computerizată în care se gândește statistic și pleacă într-un concediu de "recuperare sau explorare identitară". Cum această vacanță prevăzută în contract e considerată ea însăși "un proiect", sistemul, prin calcul al compatibilității, îi indică un anumit sat de munte. Ajuns acolo, experimentează noțiunea obscură de identitate, în sensul autopercepției dar și al felului cum îl percep sătenii cu care încearcă să relaționeze pe un parcurs plin de contrarietăți. În lumea din care vine Sebastian, realitatea e rescrisă mereu pe bază de sondaje și statistici în care omul e doar o unitate teoretică, "un cap de locuitor" anonim, fără personalitate și biografie. Găzduit în acea comunitate rurală, străinul începe să o exploreze științific, observând din afară, cu metodele sociologului, antropologului, demografului lumea offline. Pe parcursul cercetării însă, oamenii din sat încetează de a mai fi pentru el unități statistice, devin treptat persoane concrete, cu sentimente, credințe, povești unice, cu o naturalețe a manifestărilor venită din vechime. Corporatistul începe să înțeleagă că el însuși nu e un număr ci o individualitate complexă și năzuiește la crearea unei noi epistemologii care să ia în calcul omul viu, cu pulsiunile, fricile, imaginația și speranțele lui. Sistemul care l-a format nu doar profesional i se pare acum mutilant și primejdios: "Am avut sentimentul înspăimântător al concluziilor predefinite, codate în ADN-ul acestui mod de gândire, mereu în favoarea sistemului care crește monstruos și devorează. Atunci am meditat pentru prima oară la pâlpâiri. Am văzut aici licărirea unei salvări". Metoda lui personalizată - reveria analitică - are drept cheie aceste pâlpâiri care "nu înlocuiesc o cauză, ci scurtcircuitează un complex de cauze", te fac să întrevezi lumi alternative. Pentru Sebastian, o astfel de lume e satul cu existența ritmată de munci și griji sezoniere, cu superstiții și ritualuri primitive, cu oameni care își știu de generații poveștile. Împingând poarta spre ei, corporatistul supertehnologizat se lovește de obstacole greu de trecut, de la cel al limbajului și obiceiurilor, la suspiciunea față de străini, care ar veni totdeauna cu interese necurate. După ce află detalii despre gazdă, despre gospodarii din vecini, despre primarul Polovăț, ciobanul Romeo, vrăjitoarea Vanghelita, despre luptele pentru putere din sat, Sebastian își dorește să facă și el parte din povestea lor comună. Pariază pentru asta pe empatie, un sentiment - relație. Din păcate finalul romanului e previzibil. Dan Lungu știe însă cum să folosească amânări, echivocuri, răsturnări de situații, să alterneze comicul cu meditația gravă, să provoace reacții cititorului (fie și insistând pe amănunte scârboase), să-l facă să întrevadă în spatele portretelor, teoriilor și scenelor peisajul social în derivă al României de azi.