* Dan Lungu, "Pâlpâiri", roman, Edi­tura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 264 p.

Adriana Bittel
Dan Lungu e un scriitor de succes, fără con­ce­siile pe care le implică de obicei romanul comercial.

Și asta nu pentru că, sociolog fiind, își alege ca teme fenomene sociale de azi, de la noi, ci fiindcă știe să dea, cu mijloace literare, efectul de real, de autentic, să orchestreze limbaje specifice, să-și dozeze umo­rul și ironia cu observații percutante și scene ce re­zu­mă semnificativ lumea românească. Noul lui ro­man e diferit de ceea ce a scris până acum: mai profund ca tematică și mai original ca structură. În­crucișarea destinelor unor personaje cu eveni­men­tele și mentalitatea epocii în care trăiesc e depășită dintr-o perspectivă când "științifică", teoretic abs­trac­tă, când de la firul ierbii, cea de a doua anulând-o pe prima prin imprevizibilul omenescului ce nu poate fi schematizat. Personajul narator, Se­bastian A. Aanei, corporatist specializat în analiza riscurilor, își părăsește temporar lumea computerizată în care se gândește statistic și pleacă într-un concediu de "recuperare sau explorare identitară". Cum această vacanță prevăzută în contract e considerată ea însăși "un proiect", sistemul, prin calcul al compatibilității, îi indică un anumit sat de munte. Ajuns acolo, experimentează noțiunea obscură de identitate, în sensul autopercepției dar și al felului cum îl percep sătenii cu care încearcă să relaționeze pe un parcurs plin de contrarietăți. În lumea din care vine Se­bas­tian, realitatea e rescrisă mereu pe bază de sondaje și statistici în care omul e doar o unitate teoretică, "un cap de locui­tor" ano­nim, fără personalitate și biografie. Găzduit în acea comunitate rurală, străinul începe să o exploreze ști­ințific, observând din afară, cu metodele sociologului, antropologului, demogra­fu­lui lumea offline. Pe parcursul cercetării însă, oamenii din sat încetează de a mai fi pentru el unități sta­tistice, devin treptat persoane concrete, cu senti­mente, credințe, povești unice, cu o naturalețe a ma­nifestărilor venită din vechime. Corporatistul începe să înțeleagă că el însuși nu e un număr ci o indivi­dua­litate complexă și năzuiește la crearea unei noi epistemologii care să ia în calcul omul viu, cu pul­siunile, fricile, imaginația și speranțele lui. Sistemul care l-a format nu doar profesional i se pare acum mu­tilant și primejdios: "Am avut sentimentul înspăi­mân­tător al concluziilor predefinite, codate în ADN-ul acestui mod de gândire, mereu în favoarea sistemului care crește monstruos și devorează. Atunci am meditat pentru prima oară la pâlpâiri. Am văzut aici licărirea unei salvări". Metoda lui per­so­nalizată - reveria analitică - are drept cheie aceste pâl­pâiri care "nu înlocuiesc o cauză, ci scurtcircui­tează un complex de cauze", te fac să întrevezi lumi alternative. Pentru Sebastian, o astfel de lume e satul cu existența ritmată de munci și griji sezoniere, cu superstiții și ritualuri primitive, cu oameni care își știu de generații poveștile. Împingând poarta spre ei, corporatistul supertehnologizat se lovește de obsta­cole greu de trecut, de la cel al limbajului și obice­iurilor, la suspiciunea față de străini, care ar veni totdeauna cu interese necurate. După ce află detalii despre gazdă, despre gospodarii din vecini, despre primarul Polovăț, ciobanul Romeo, vrăjitoarea Van­ghelita, despre luptele pentru putere din sat, Se­bastian își dorește să facă și el parte din povestea lor comună. Pariază pentru asta pe empatie, un sen­timent - relație. Din păcate finalul romanului e pre­vizibil. Dan Lungu știe însă cum să folosească amâ­nări, echivocuri, răsturnări de situații, să alterneze comicul cu meditația gravă, să provoace reacții cititorului (fie și insistând pe amănunte scârboase), să-l facă să întrevadă în spatele portretelor, teoriilor și scenelor peisajul social în derivă al României de azi.