- De ce în ultima vreme divorţează atâta lume e o întrebare grea, la care sociologii şi psihologii par să nu poată ajunge la un răspuns comun. Dvs. ce credeţi? Prin cabinetul dvs. trec sute de oameni care se zbat să evite divorţul. De ce nu mai pot convieţui femeile cu bărbaţii, sub acelaşi acoperiş?
- Cifrele legate de graficul divorţurilor sunt destul de nesigure. Ele cresc dar şi scad. Există perioade destul de lungi de stabilitate. În ce priveşte cauza lor, eu o leg, în primul rând, de emanciparea femeilor, de faptul că ocupă poziţii profesionale şi sociale care îi depăşesc, adeseori, pe bărbaţi. Stăpâne pe banii şi pe succesul lor, femeile nu mai fac compromisurile pe care le făceau bunicile noastre. Ele depindeau de bărbaţi. O femeie casnică, dependentă de soţul ei, nu are spaţiu de "joc". O altă cauză sunt mişcările feministe, tot mai puternice, de exemplu în SUA, unde au organizat o veritabilă inchiziţie împotriva bărbaţilor "păcătoşi". Succesul obţinut (după opinia mea, e multă refulare la mijloc) le face să aspire la putere politică şi la funcţii în stat. Mişcările astea circulă mai repede decât vântul, se răspândesc pretutindeni în lume şi "molipsesc". Sentimentul de superioritate se ia. Un fel de "sâni puşi" şi "buze false", dar de data asta ca atitudine. Supuşenia şi blândeţea de altădată au dispărut (cu excepţii, desigur). Femeia "modernă" ridică vocea şi-şi pune mâna în brâu. Un adevărat dezastru pentru bărbaţi, care se pomenesc că trăiesc în casă cu un concurent, deloc dispus să le ierte micile sau marile slăbiciuni. Şi-ar mai fi şi internetul, care-ţi dă senzaţia falsă că-ţi poţi găsi oricând o pereche mai bună decât aceea pe care o ai. În loc de dramă, divorţul e resimţit ca o eliberare. Acceptat rapid şi cu brutalitate.
- Se poate ajunge, totuşi, la un divorţ pe cale amiabilă?
- Căror aspecte ar trebui să li se acorde o atenţie specială?
- Faptului că şi celălalt soţ (soţie) e în aceeaşi situaţie. Că recunosc amândoi impasul. Dar dacă el sau ea se simte trădat sau nedreptăţit şi are sentimentul că e supus unei umilinţe create de abandon e dificil să te desparţi pe cale amiabilă. Nu poţi spune pe nepusă masă: "Am pe altcineva şi plec". Asta este o barbarie care se întâmplă destul de des.
- Mulţi foşti soţi îşi doresc să rămână prieteni. Poate funcţiona asta cu adevărat?
- Doar atunci când amândoi au ieşit complet din relaţia în care au fost. Când unul din parteneri îşi reface rapid viaţa, iar celălalt rămâne captiv în singurătate, în locul prieteniei se naşte frustrarea. Într-un cuplu există o stare de spirit: un sentiment de siguranţă, de securitate, un cerc comun de prieteni şi, adesea, o familie. Odată cu despărţirea, toate acestea dispar. Mulţi au sentimentul că au căzut într-un abis. Şi, atunci, nu suportă să-l vadă pe celălalt fericit. Chiar dacă nu-l mai iubeşte, asta îi aminteşte de vremurile trecute şi se gândeşte ce frumos ar fi să se uite din nou, împreună, duminică seara, la serialul preferat. Mulţi divorţaţi se şi înfurie, pentru că au investit în ceva ce, până la urmă, nu a funcţionat.
- Există o scară a tratativelor, după divorţ?
- Teme concrete, precum cine pleacă din casă, la cine rămân copiii şi cum se va proceda cu banii, ar trebui clarificate imediat. Dacă aceste chestiuni rămân neclare, ele pot isca scântei. Cearta devine inevitabilă şi se vor spune, cu uşurinţă, lucruri jignitoare, care transformă divorţul în război.
- Există o primă concluzie la care ar trebui să ajungă foştii soţi?
- Da. Şi ea este importantă pentru viitorul raporturilor dintre cei doi. Trebuie clarificat faptul că familia, aşa cum a fost, a ajuns la capăt de drum. Vreme de un an, sentimentele vizând familia ar trebui stimulate cât mai puţin posibil. Mulţi se gândesc că o duminică petrecută împreună face divorţul mai uşor pentru toată lumea. Dar asta nu conduce decât la prelungirea durerii. Recomandarea mea este ca mai întâi să ne despărţim şi abia pe urmă să vedem ce mai este posibil în această relaţie.
- Ce e de făcut când unul din parteneri nu acceptă divorţul?
- În această situaţie, doar limpezimea minţii şi stăpânirea de sine ne este de ajutor. Cel care nu-şi doreşte despărţirea începe, adesea, să testeze mai multe posibilităţi. Ba se dă slab şi spune: "Doar nu mă poţi lăsa singur pe lume". Ba ameninţă: "Vrei divorţ? Ia-ţi adio de la copii!". Apoi se preface înţelegător şi vrea să găsească soluţii la probleme pentru a tergiversa divorţul la nesfârşit. De aceea e important să rămâi consecvent. "Vreau să mă despart şi voi duce asta până la capăt". Întâlnesc numeroase cupluri în care unul dintre parteneri spune că a fost bine că celălalt a rămas ferm pe poziţie. La început, lipsa apropierii te termină, dar aşa este mai uşor să îţi construieşti o nouă viaţă.
- După despărţire mulţi îşi etichetează fostul partener ca fiind instabil sau egoist, "dus cu pluta" sau narcisist. Morala creştină ne spune că ar trebui să iertăm...
- Ce paşi trebuie făcuţi pentru ca furia şi dezamăgirea să nu dăinuie de-a pururi?
- Singurul "pas" în care eu cred este timpul. Frustrarea celui părăsit nu trece uşor. Poate lua, adesea, forme de furie şi chiar de violenţă. Furia este bună, pentru că este eliberatoare. În cazul când dvs. sunteţi cel care a părăsit, respectaţi-o. Nu încercaţi să apelaţi la tratative, pentru că terenul este minat. Aşteptaţi. Lucrurile se vor calma într-o zi şi dialogul se va putea relua. Şi, dacă se poate, nu faceţi caz de noua dvs. fericire găsită rapid. Fiţi smerit, asta îl va ajuta pe cel trădat să se vindece mai uşor.
- Smerenia este un cuvânt folosit în biserică. Oare prezenţa unui duhovnic ar putea amâna deznodământul divorţului?
- Prezenţa unui duhovnic te poate ajuta să-ţi regăseşti liniştea sufletească. Rugăciunea are această putere. Nu cred însă că o iubire întreruptă se poate vindeca la biserică. Adevărat: oamenii cu adevărat credincioşi ajung mai greu la divorţ, ceea ce nu înseamnă că divorţul este o sarcină a bisericii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
