RONA se mărită! E nuntă în cartier

- În clocotul activităţilor ei muzicale şi spirituale, Rona a avut timp să se îndrăgostească. Un sentiment temperat, deocamdată, printr-o logodnă castă, care o face să se simtă adolescentă -

O viaţă între valize

- Rona cea călătoare! Eşti mereu pe dru­muri, când în România, când în Franţa, spec­tacole peste tot, apariţii TV, tot timpul între­prinzi ceva, cu veselie şi poftă de viaţă. Ce mai pui la cale, dragă Rona?

- Călătoare, bine zici - anul 2018 a fost anul în care am trăit între valize. Acum sunt din nou în ţară, să înregistrez la Studioul Ines, melodii pen­tru un album nou. Este un album destul de sur­­prinzător, cu mu­­­zică electro-gos­pel, în­să un disc care par­că s-ar face de la sine, atât de bine simt că mer­ge. Com­­po­ziţiile, înre­gis­­tră­rile curg un­se, una după al­ta, cred că în ia­nuarie va fi gata. Vezi cum e viaţa as­ta de ar­tist? În sep­tembrie am lan­sat un al­bum la care am lu­crat doi ani şi ju­mătate, iar acum, i­deea a­ceas­ta nouă de muzică face ca munca să se des­fă­şoare într-o viteză pe care nu mi-am imaginat-o vreo­da­tă...

- De unde a­ceas­tă asociere des­tul de ciudată, în­tre muzica elec­tro­nică şi gospel, mu­zica religioasă a negrilor ame­ri­cani?

- Eu de foarte multă vreme aveam în minte un proiect gospel cu influenţe jazz, am şi introdus astfel de piese în concertele mele. Dar ceva parcă lipsea. La un moment dat, am fost într-un pele­ri­naj, pe care eu şi trupa mea îl facem regulat: avem concerte de evanghelizare pe toată coasta de sud a Franţei. Ei bine, la finalul unui spectacol, a venit o trupă care se numeşte Jesus Loves Elec­tric şi mi-a plăcut la nebunie. Aveau un spectacol simplu de tot, o scenă aproape goală, doar o cruce luminată în spate, în rest, muzică modernă, dar cu mesaj pozitiv. Mi-a plăcut mult. Aş fi vrut să ne cunoaştem mai bine, să colaborăm, pentru că ideile mele şi ale lor ar fi mers mână-n în mână. Dar eu eram extrem de ocupată cu alte proiecte şi nu am găsit timpul necesar. După alte drumuri, alte misiuni, alte concerte, alte pelerinaje (printre care şi la Roma, la Papă), întorcându-mă în sudul Franţei, am cunoscut un DJ care, surprinzător, avea exact acelaşi idei mu­zicale. Ceea ce visam şi compuneam eu cu ceea ce mixa şi compunea acest DJ erau într-o ar­monie perfectă. După ce am început să ne cu­noaştem, ne-am dat seama că aveam o mulţime de lucruri în comun, ba chiar am constatat că ru­găciunile noastre din ziua în care ne întâlnisem erau identice, că pe toate planurile ne doream să ne ajute Dumnezeu, exact la fel. Acest om este DJ HMJ, respectiv, Her­ve Camilleri, vi­ito­rul meu soţ. În a­cea primă zi am stat de la opt sea­ra până la două dimineaţa, cu ins­tru­mentele în faţă, şi la final, a­veam do­uă­spre­ze­ce piese noi, compuse îm­pre­ună.

- O poveste ca-n filme! Dar hai să o luăm pas cu pas: în primul rând, ca­re erau rugă­ciu­nile acelea co­mu­ne, pe care le-aţi înălţat în acea zi?

- Eu simţeam de ceva vreme o apă­sare, simţeam că aceşti zece ani de singurătate îmi ajun­seseră, că vocaţia de a trăi în celibat nu era de mine. Herve este divorţat tot de zece ani şi, de ase­me­nea, extrem de mă­cinat de sin­gu­ră­ta­te. Amândoi ne-am rugat să ne scoată pronia în cale un to­varăş de drum, fără să ştim că, de fapt, Dumnezeu ne ascultase de mult rugile şi ne adusese deja unul lângă celălalt. Nu a fost dragoste la prima vedere din partea mea. După câte am îndurat, acest lucru nu mi s-ar mai putea întâmpla vreo­dată. Aşadar, în ceea ce mă priveşte, am rămas cu totul uimită când el mi-a arătat ce muzică creează şi mi-am dat seama ce bine ne potrivim artistic. La Herve a stat cu totul altfel treaba. După acea noapte mu­zicală, el mi-a spus direct că mă iu­beşte şi că ar vrea să ne căsătorim. Eu m-am spe­riat niţel şi, evident, am încercat să-l liniştesc. Am fost con­vinsă că era doar o flamă artistică. Îmi era şi frică să simt altceva pentru el, mai ales pentru că eu, de la atâtea decepţii sentimentale, am avut ani şi ani inima frântă şi închisă. Închisă cu o poartă pe care o simt încă prezentă uneori, o poartă care îmi apără sufletul şi care se în­tredeschide doar foarte puţin. Dar zilele treceau şi, recunosc, de­veneam din ce în mai dată peste cap de prezenţa lui. Simţeam că mă îndrăgostesc, dar nu voiam să rămân la nivel de dragoste, voiam să-l iubesc. Şi el era ascuns la început, închis, îmbrăcat nu­mai în maro, de zici că era un călugăr. Atât de sin­gur şi de trist, că eu în primele zile am crezut că are ochii negri. Abia când am început să cân­tăm împreună, când i-a apărut pri­mul zâmbet, i-am văzut şi eu ochii: erau albaştri. Mi-a spus că dacă eu nu-l iubesc, el nu va mai iubi ni­cio­dată pe altcineva. Dar a acceptat să mă aştepte.

Logodna castă

- Şi când a venit momentul tău?

- Într-o zi, vara, pe o căldură incredibilă, când ne duceam la repetiţii. În acea zi toridă ne iese în cale o femeie africană, care ne roagă să o ajutăm, că rămăsese fără casă, fusese bătută, avea o mână ruptă. Ne-a rugat să-i găsim un loc unde să stea câteva săptămâni, ca să se pună pe pi­cioare. Plângea de mama focului. Nu am mai mers la studio în ziua aceea, am încercat să o ajutăm pe femeie prin intermediul unor fundaţii, nu s-a putut, până la urmă am luat-o acasă, cu toate catrafusele ei. A stat la mine câteva săp­tămâni, iar în această perioadă, inima mea a fost cucerită iremediabil de Herve. Când l-am văzut pe Herve cum se detaşează de toate, de muzica lui, chiar şi de mine, pentru a se dedica îngrijirii acestei biete femei, m-a topit de tot. Latura aceasta caritabilă a firii lui m-a făcut să-l iubesc şi să-i dau, în sfârşit, răspunsul aşteptat. De fapt, am făcut asta într-o seară când, disperat de aş­teptare, m-a furat şi m-a dus pe Peninsula Giens. A zis că vom sta acolo toată noaptea sau cât o fi nevoie ca să primească un răspuns la cererea lui în căsătorie. Acolo, în locul acela pustiu şi ro­mantic, i-am spus că-l iubesc şi că sunt de acord să ne căsătorim.

- Când va avea loc nunta?

- Anul care vine. Vrem să avem o căsătorie creş­tină, care, după cum se ştie, la catolici este foarte exigentă. Aşadar, încă suntem într-o logodnă castă. Ştiu, ştiu, lumea se miră că mai există aşa ceva. S-ar zice că este foar­te greu, dar să ştii că e minunat, pentru că des­coperim şi de­pănăm nişte forme ale iubirii pe care altfel le-am fi sărit şi nu am fi ştiut că există. Uneori simţim că suntem prieteni foarte buni, sau complici, sau companioni de drum sau co­legi de creaţie... Sunt mult mai multe faţete ale unei relaţii, pe care mulţi oameni în zilele noas­tre nu le expe­rimentează, tocmai pentru că sar aceste etape. Ideea este că oamenii nu realizează cât de im­por­tantă este logodna, cât de mult se adap­tează par­te­nerii unui cuplu unul cu celălalt în această pe­rioadă castă.

- Să fie logodna aceasta şi un fel de în­toar­cere la dragostea adolescentină, cu inocenţa şi romantismul ei?

- Bravo! Exact! Chiar acesta este sentimentul pe care-l avem: să suntem foarte tineri. Doi copii care se ţin de mână. Dar lucrul acesta pe care-l facem noi funcţionează doar când cuplul este atras de o căsătorie, nu doar de o relaţie. Func­ţio­­nează când "da"-ul este total, rostit din toţi ră­runchii, când este cu azi şi cu mâine. Până la ur­mă, logodna asta face: îţi ia cu mâna fricile legate de căsătorie. În acest timp petrecut împreună, fără să consumi dragostea în mod fizic, îţi dai sea­ma de firea celuilalt, cu bune şi cu rele, îţi dai seama că, deşi este acolo, nu ţi-a invadat încă toa­tă viaţa, nu ţi-a schimbat destinul. Acestea sunt sentimentele pe care le trăim noi doi acum: de cunoaştere, de romantism, de aşteptare plă­cută, de o nouă adolescenţă. Eu, în primul rând, mi-am dorit întotdeauna să găsesc un bărbat cre­dincios, alături de care să mă închin. Voiam, în acelaşi timp, să fie şi muzician, să putem îm­păr­ţi scena, ca să nu plec singură în turnee. Cineva care să ştie exact viaţa pe care o trăieşte un artist, ci­neva care să înţeleagă că a fi artist este o mi­siune, nu o carieră. Cineva "aerian". Cineva că­ruia să-i placă să danseze. Cineva care să aibă o formă de filosofie a vieţii, nu să fie pur şi simplu un trăirist. Cineva altruist, cu inima deschisă că­tre ceilalţi. Iată că la vârsta mea, după un mariaj eşuat, cu un ateu comunist, cu care parcă îmi construiam viaţa pe nisip mişcător, Dumnezeu m-a adus în faţa lui Herve, un bărbat care răs­pun­de tuturor rugăciunilor mele. Am înţeles acum că am valoare în ochii lui Dum­nezeu şi că aveam dreptul să cer ceva care îmi corespunde. Pe noi doi ne mai uneşte un lucru: suntem cumva doi pribegi. Eu, româncă plecată în Franţa, în că­u­tarea unui acasă definitiv, el, italian sicilian, ai că­rui părinţi au fugit în Algeria de frica lui Mussolini şi apoi s-au stabilit în Fran­ţa. Avem cum­va scris în ADN-ul nostru senti­mentul exilului.

- Crezi că sentimentul de înstrăinare al exilatului naşte dorinţa de a trăi printre oa­meni, de a ieşi din singurătate?

- Cu siguranţă. Chiar avem multe proiecte comune în care, prin muzică, dans, artă, încercăm să aducem oameni buni laolaltă. Uite, acelaşi episcop care are grijă de noi, ne bine­cuvântează în toate, ne-a dat şi o sală în care ţinem ceea ce deo­camdată numim "Christoteque" - o discotecă precum toa­te discotecile, dar în care muzica nouă şi modernă are tri­miteri creştine, în ca­re nu se bea alcool şi în care, la un mo­ment dat, ne şi ru­găm. Vin oameni în­tre şaisprezece şi şap­­tezeci de ani, este o veselie şi o fericire extraordinare în acele seri. Practic, este o al­ternativă la cluburile de noapte din zilele noastre, unde mesajele pieselor sunt de-a dreptul peri­culoase, melodii în care ţi se spune că eşti un nimeni, unele chiar îndeamnă la suicid. La noi, mesajul este întotdeauna pozitiv, nici nu trebuie să fie muzică de conotaţie religioasă sau gospel, trebuie doar să fie una care îndeamnă la pace, bucurie, dărnicie... Asta facem noi, iar oamenii vin, cântă, dansează, iar noi simţim că facem un lucru bun.

În ţară, refuz total!

- Rona, anul acesta, plin de bucurii şi sur­prize extraordinare pentru tine, a avut şi vreun moment de dezamăgire?

- Poate doar unele legate de proiectele pe care eu le-am propus autorităţilor din România, de Centenar. Aveam două pro­iecte foarte mari, la care muncisem enorm. Nu ştiu unde au ajuns, nu am primit niciun răspuns. Lipsa unui răspuns m-a de­za­mă­git mai tare decât ar fi făcut-o un refuz ar­gumentat. Am hotărât atunci să fac totul sin­gură. Pentru asta, aveam nevoie doar de o simplă recomandare a Ministrului Cul­turii care, nici ea, nu a venit niciodată. Am aşteptat două luni, şi până la urmă, mi-a aju­tat o recomandare dată de Mădălin Voi­cu. Am vrut să fac ceva enorm, dar pentru că nu am găsit sprijin, am fă­cut ceva mic, dar cu efect puternic. Până la urmă am gă­sit sprijin în Franţa, la un artist din Toulon, care are un club numit Télégraphe. Aici ţine tot felul de proiecte culturale, proiecte cu mesaj pentru întreaga lume. Ei bine, dacă Centrul româno-francez pentru care m-am zbătut - şi pen­tru care propusesem patru luni de activităţi ro­mâneşti non stop în Franţa - nu a primit su­portul autorităţilor române din Bucureşti, acum fac la Télégraphe tot felul de activităţi pentru răs­pândirea culturii româneşti. De exemplu, a­vem chiar zilele acestea o mare expoziţie cu vân­zare de rochii româneşti. Atât artizanale, cât şi ro­chii moderne, toate cu am­prentă românească şi ex­clusiv ale designerilor români. Am făcut şi lan­sat deja un Almanah cu mâncăruri româneşti. Vin oameni la seri culturale şi le ofer cursuri de dans, de hore, de sârbe, de tot ce vor. Sper chiar să vină nişte trupe de dans din România pentru aceste evenimente. Mai am un proiect care se numeşte Bal­kanik Boo­merang, unul artistic şi de re­ci­cla­re în ace­laşi timp: adun că­mă­şi­le pe care oamenii vor să le arunce, mai ales cele albe, le pic­tez, le im­prim cu aju­torul unei prietene ca­re are o presă spe­cia­lă şi astfel le dau o no­uă viaţă. Oa­me­nii vin la se­rile noas­tre cul­tu­rale, dan­sează, mă­­nân­că tra­di­ţional româ­neşte, iar că­ma­şa veche de pe ei de­vi­ne un act ar­tistic unic şi cu amprentă bal­canică. Ur­mează să pu­nem în scenă şi o piesă de tea­tru, după Tris­tan Tzara. Ce mai, pentru un abonament de douăzeci de eu­ro, se poate par­ticipa la ab­so­lut toate eve­ni­mentele, iar fran­cezii sunt entuziasmaţi, îmi spun că le-am re­deschis dragostea de tradiţii, raportul cu pă­mântul, cu istoria, în momentele acestea tulburi la ei, când aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Aşadar, eu sunt mulţumită de ceea ce fac, chiar dacă nu am găsit deloc susţinere în Româ­nia.

Vreau plictiseală!

- Rona, cum rezişti la un aşa ritm de viaţă?

- Sunt foarte obosită, acesta e adevărul. Ador tot ceea ce fac, dar sunt frântă. De pe 22 decem­brie până pe 6 ianuarie, vreau să dorm. Îmi doresc mai mult decât oricând să mă plic­ti­sesc. Anul acesta am cam exagerat cu toate pro­iectele, dar aşa a fost să fie şi m-am bucurat din toată ini­ma că mi-au ieşit. Dar acum vreau plic­ti­seală!!!

- O plictiseală activă, în care vor încolţi gânduri noi şi proiecte pentru anul viitor.

- Evident. Ha! Ha! În primul rând, anul viitor mă voi muta la Toulon. Am găsit o casă, tot la ma­lul mării, dar mult mai aproa­pe de oraş. Viaţa la ţară, care îmi ima­gi­nam că mi se po­triveşte, es­te, de fapt, obo­si­toare, din cauza tim­pu­lui pe ca­re-l pierd pe dru­muri. Dacă mă mut acolo, voi putea merge cu bicicleta ori­unde am treabă. La mare şi aerul ei bi­nefăcător nu re­nunţ, îmi place foarte mult şi, mai im­por­tant, de când ne-am mutat din Paris, Su­malya, fe­tiţa mea, nu mai are nicio problemă de sănăta­te. A crescut, a luat în greutate, e di­na­mi­că şi ex­trem de fe­ri­cită. Suferea de un astm pu­ternic, noi eram la me­dic de treizeci de ori pe an. Groaznic! Sfă­tu­iesc pe toată lumea cu copii să-i crească departe de oraşele mari, pentru că ni­mic nu se compară cu aerul curat. Cât despre pro­iectele artistice, lu­crez de şapte ani la o carte-con­fesiune care, iată, e aproape gata şi va fi lan­sată în primăvara lui 2019. A durat mult timp scri­erea acestei cărţi şi pentru că eram nesigură de forma pe care să i-o dau, nu de conţinut. Asta, până când am citit "Omul frumos", a lui Dan Pu­ric. Cartea aceasta a fost re­velaţia mea. Ci­tind-o, mi-am dat seama că felul în care îmi struc­turasem şi eu cartea nu era greşit, că se poa­te scrie direct, fără artificii, într-o de­zor­dine bine organizată. Cartea va apă­rea de Paşti, ală­turi de o colecţie de 100 de me­lodii de-ale me­le, dar şi de pictu­ri­le mele. Aces­ta ar fi ges­tul meu pentru Cente­nar, pa­che­tul dedicat ro­mânilor. În rest, fe­ricire, rugă­ciune, linişte, nuntă...