RONA se mărită! E nuntă în cartier

- În clocotul activităților ei muzicale și spirituale, Rona a avut timp să se îndrăgostească. Un sentiment temperat, deocamdată, printr-o logodnă castă, care o face să se simtă adolescentă -

O viață între valize

- Rona cea călătoare! Ești mereu pe dru­muri, când în România, când în Franța, spec­tacole peste tot, apariții TV, tot timpul între­prinzi ceva, cu veselie și poftă de viață. Ce mai pui la cale, dragă Rona?

- Călătoare, bine zici - anul 2018 a fost anul în care am trăit între valize. Acum sunt din nou în țară, să înregistrez la Studioul Ines, melodii pen­tru un album nou. Este un album destul de sur­­prinzător, cu mu­­­zică electro-gos­pel, în­să un disc care par­că s-ar face de la sine, atât de bine simt că mer­ge. Com­­po­zițiile, înre­gis­­tră­rile curg un­se, una după al­ta, cred că în ia­nuarie va fi gata. Vezi cum e viața as­ta de ar­tist? În sep­tembrie am lan­sat un al­bum la care am lu­crat doi ani și ju­mătate, iar acum, i­deea a­ceas­ta nouă de muzică face ca munca să se des­fă­șoare într-o viteză pe care nu mi-am imaginat-o vreo­da­tă...

- De unde a­ceas­tă asociere des­tul de ciudată, în­tre muzica elec­tro­nică și gospel, mu­zica religioasă a negrilor ame­ri­cani?

- Eu de foarte multă vreme aveam în minte un proiect gospel cu influențe jazz, am și introdus astfel de piese în concertele mele. Dar ceva parcă lipsea. La un moment dat, am fost într-un pele­ri­naj, pe care eu și trupa mea îl facem regulat: avem concerte de evanghelizare pe toată coasta de sud a Franței. Ei bine, la finalul unui spectacol, a venit o trupă care se numește Jesus Loves Elec­tric și mi-a plăcut la nebunie. Aveau un spectacol simplu de tot, o scenă aproape goală, doar o cruce luminată în spate, în rest, muzică modernă, dar cu mesaj pozitiv. Mi-a plăcut mult. Aș fi vrut să ne cunoaștem mai bine, să colaborăm, pentru că ideile mele și ale lor ar fi mers mână-n în mână. Dar eu eram extrem de ocupată cu alte proiecte și nu am găsit timpul necesar. După alte drumuri, alte misiuni, alte concerte, alte pelerinaje (printre care și la Roma, la Papă), întorcându-mă în sudul Franței, am cunoscut un DJ care, surprinzător, avea exact același idei mu­zicale. Ceea ce visam și compuneam eu cu ceea ce mixa și compunea acest DJ erau într-o ar­monie perfectă. După ce am început să ne cu­noaștem, ne-am dat seama că aveam o mulțime de lucruri în comun, ba chiar am constatat că ru­găciunile noastre din ziua în care ne întâlnisem erau identice, că pe toate planurile ne doream să ne ajute Dumnezeu, exact la fel. Acest om este DJ HMJ, respectiv, Her­ve Camilleri, vi­ito­rul meu soț. În a­cea primă zi am stat de la opt sea­ra până la două dimineața, cu ins­tru­mentele în față, și la final, a­veam do­uă­spre­ze­ce piese noi, compuse îm­pre­ună.

- O poveste ca-n filme! Dar hai să o luăm pas cu pas: în primul rând, ca­re erau rugă­ciu­nile acelea co­mu­ne, pe care le-ați înălțat în acea zi?

- Eu simțeam de ceva vreme o apă­sare, simțeam că acești zece ani de singurătate îmi ajun­seseră, că vocația de a trăi în celibat nu era de mine. Herve este divorțat tot de zece ani și, de ase­me­nea, extrem de mă­cinat de sin­gu­ră­ta­te. Amândoi ne-am rugat să ne scoată pronia în cale un to­varăș de drum, fără să știm că, de fapt, Dumnezeu ne ascultase de mult rugile și ne adusese deja unul lângă celălalt. Nu a fost dragoste la prima vedere din partea mea. După câte am îndurat, acest lucru nu mi s-ar mai putea întâmpla vreo­dată. Așadar, în ceea ce mă privește, am rămas cu totul uimită când el mi-a arătat ce muzică creează și mi-am dat seama ce bine ne potrivim artistic. La Herve a stat cu totul altfel treaba. După acea noapte mu­zicală, el mi-a spus direct că mă iu­bește și că ar vrea să ne căsătorim. Eu m-am spe­riat nițel și, evident, am încercat să-l liniștesc. Am fost con­vinsă că era doar o flamă artistică. Îmi era și frică să simt altceva pentru el, mai ales pentru că eu, de la atâtea decepții sentimentale, am avut ani și ani inima frântă și închisă. Închisă cu o poartă pe care o simt încă prezentă uneori, o poartă care îmi apără sufletul și care se în­tredeschide doar foarte puțin. Dar zilele treceau și, recunosc, de­veneam din ce în mai dată peste cap de prezența lui. Simțeam că mă îndrăgostesc, dar nu voiam să rămân la nivel de dragoste, voiam să-l iubesc. Și el era ascuns la început, închis, îmbrăcat nu­mai în maro, de zici că era un călugăr. Atât de sin­gur și de trist, că eu în primele zile am crezut că are ochii negri. Abia când am început să cân­tăm împreună, când i-a apărut pri­mul zâmbet, i-am văzut și eu ochii: erau albaștri. Mi-a spus că dacă eu nu-l iubesc, el nu va mai iubi ni­cio­dată pe altcineva. Dar a acceptat să mă aștepte.

Logodna castă

- Și când a venit momentul tău?

- Într-o zi, vara, pe o căldură incredibilă, când ne duceam la repetiții. În acea zi toridă ne iese în cale o femeie africană, care ne roagă să o ajutăm, că rămăsese fără casă, fusese bătută, avea o mână ruptă. Ne-a rugat să-i găsim un loc unde să stea câteva săptămâni, ca să se pună pe pi­cioare. Plângea de mama focului. Nu am mai mers la studio în ziua aceea, am încercat să o ajutăm pe femeie prin intermediul unor fundații, nu s-a putut, până la urmă am luat-o acasă, cu toate catrafusele ei. A stat la mine câteva săp­tămâni, iar în această perioadă, inima mea a fost cucerită iremediabil de Herve. Când l-am văzut pe Herve cum se detașează de toate, de muzica lui, chiar și de mine, pentru a se dedica îngrijirii acestei biete femei, m-a topit de tot. Latura aceasta caritabilă a firii lui m-a făcut să-l iubesc și să-i dau, în sfârșit, răspunsul așteptat. De fapt, am făcut asta într-o seară când, disperat de aș­teptare, m-a furat și m-a dus pe Peninsula Giens. A zis că vom sta acolo toată noaptea sau cât o fi nevoie ca să primească un răspuns la cererea lui în căsătorie. Acolo, în locul acela pustiu și ro­mantic, i-am spus că-l iubesc și că sunt de acord să ne căsătorim.

- Când va avea loc nunta?

- Anul care vine. Vrem să avem o căsătorie creș­tină, care, după cum se știe, la catolici este foarte exigentă. Așadar, încă suntem într-o logodnă castă. Știu, știu, lumea se miră că mai există așa ceva. S-ar zice că este foar­te greu, dar să știi că e minunat, pentru că des­coperim și de­pănăm niște forme ale iubirii pe care altfel le-am fi sărit și nu am fi știut că există. Uneori simțim că suntem prieteni foarte buni, sau complici, sau companioni de drum sau co­legi de creație... Sunt mult mai multe fațete ale unei relații, pe care mulți oameni în zilele noas­tre nu le expe­rimentează, tocmai pentru că sar aceste etape. Ideea este că oamenii nu realizează cât de im­por­tantă este logodna, cât de mult se adap­tează par­te­nerii unui cuplu unul cu celălalt în această pe­rioadă castă.

- Să fie logodna aceasta și un fel de în­toar­cere la dragostea adolescentină, cu inocența și romantismul ei?

- Bravo! Exact! Chiar acesta este sentimentul pe care-l avem: să suntem foarte tineri. Doi copii care se țin de mână. Dar lucrul acesta pe care-l facem noi funcționează doar când cuplul este atras de o căsătorie, nu doar de o relație. Func­țio­­nează când "da"-ul este total, rostit din toți ră­runchii, când este cu azi și cu mâine. Până la ur­mă, logodna asta face: îți ia cu mâna fricile legate de căsătorie. În acest timp petrecut împreună, fără să consumi dragostea în mod fizic, îți dai sea­ma de firea celuilalt, cu bune și cu rele, îți dai seama că, deși este acolo, nu ți-a invadat încă toa­tă viața, nu ți-a schimbat destinul. Acestea sunt sentimentele pe care le trăim noi doi acum: de cunoaștere, de romantism, de așteptare plă­cută, de o nouă adolescență. Eu, în primul rând, mi-am dorit întotdeauna să găsesc un bărbat cre­dincios, alături de care să mă închin. Voiam, în același timp, să fie și muzician, să putem îm­păr­ți scena, ca să nu plec singură în turnee. Cineva care să știe exact viața pe care o trăiește un artist, ci­neva care să înțeleagă că a fi artist este o mi­siune, nu o carieră. Cineva "aerian". Cineva că­ruia să-i placă să danseze. Cineva care să aibă o formă de filosofie a vieții, nu să fie pur și simplu un trăirist. Cineva altruist, cu inima deschisă că­tre ceilalți. Iată că la vârsta mea, după un mariaj eșuat, cu un ateu comunist, cu care parcă îmi construiam viața pe nisip mișcător, Dumnezeu m-a adus în fața lui Herve, un bărbat care răs­pun­de tuturor rugăciunilor mele. Am înțeles acum că am valoare în ochii lui Dum­nezeu și că aveam dreptul să cer ceva care îmi corespunde. Pe noi doi ne mai unește un lucru: suntem cumva doi pribegi. Eu, româncă plecată în Franța, în că­u­tarea unui acasă definitiv, el, italian sicilian, ai că­rui părinți au fugit în Algeria de frica lui Mussolini și apoi s-au stabilit în Fran­ța. Avem cum­va scris în ADN-ul nostru senti­mentul exilului.

- Crezi că sentimentul de înstrăinare al exilatului naște dorința de a trăi printre oa­meni, de a ieși din singurătate?

- Cu siguranță. Chiar avem multe proiecte comune în care, prin muzică, dans, artă, încercăm să aducem oameni buni laolaltă. Uite, același episcop care are grijă de noi, ne bine­cuvântează în toate, ne-a dat și o sală în care ținem ceea ce deo­camdată numim "Christoteque" - o discotecă precum toa­te discotecile, dar în care muzica nouă și modernă are tri­miteri creștine, în ca­re nu se bea alcool și în care, la un mo­ment dat, ne și ru­găm. Vin oameni în­tre șaisprezece și șap­­tezeci de ani, este o veselie și o fericire extraordinare în acele seri. Practic, este o al­ternativă la cluburile de noapte din zilele noastre, unde mesajele pieselor sunt de-a dreptul peri­culoase, melodii în care ți se spune că ești un nimeni, unele chiar îndeamnă la suicid. La noi, mesajul este întotdeauna pozitiv, nici nu trebuie să fie muzică de conotație religioasă sau gospel, trebuie doar să fie una care îndeamnă la pace, bucurie, dărnicie... Asta facem noi, iar oamenii vin, cântă, dansează, iar noi simțim că facem un lucru bun.

În țară, refuz total!

- Rona, anul acesta, plin de bucurii și sur­prize extraordinare pentru tine, a avut și vreun moment de dezamăgire?

- Poate doar unele legate de proiectele pe care eu le-am propus autorităților din România, de Centenar. Aveam două pro­iecte foarte mari, la care muncisem enorm. Nu știu unde au ajuns, nu am primit niciun răspuns. Lipsa unui răspuns m-a de­za­mă­git mai tare decât ar fi făcut-o un refuz ar­gumentat. Am hotărât atunci să fac totul sin­gură. Pentru asta, aveam nevoie doar de o simplă recomandare a Ministrului Cul­turii care, nici ea, nu a venit niciodată. Am așteptat două luni, și până la urmă, mi-a aju­tat o recomandare dată de Mădălin Voi­cu. Am vrut să fac ceva enorm, dar pentru că nu am găsit sprijin, am fă­cut ceva mic, dar cu efect puternic. Până la urmă am gă­sit sprijin în Franța, la un artist din Toulon, care are un club numit Télégraphe. Aici ține tot felul de proiecte culturale, proiecte cu mesaj pentru întreaga lume. Ei bine, dacă Centrul româno-francez pentru care m-am zbătut - și pen­tru care propusesem patru luni de activități ro­mânești non stop în Franța - nu a primit su­portul autorităților române din București, acum fac la Télégraphe tot felul de activități pentru răs­pândirea culturii românești. De exemplu, a­vem chiar zilele acestea o mare expoziție cu vân­zare de rochii românești. Atât artizanale, cât și ro­chii moderne, toate cu am­prentă românească și ex­clusiv ale designerilor români. Am făcut și lan­sat deja un Almanah cu mâncăruri românești. Vin oameni la seri culturale și le ofer cursuri de dans, de hore, de sârbe, de tot ce vor. Sper chiar să vină niște trupe de dans din România pentru aceste evenimente. Mai am un proiect care se numește Bal­kanik Boo­merang, unul artistic și de re­ci­cla­re în ace­lași timp: adun că­mă­și­le pe care oamenii vor să le arunce, mai ales cele albe, le pic­tez, le im­prim cu aju­torul unei prietene ca­re are o presă spe­cia­lă și astfel le dau o no­uă viață. Oa­me­nii vin la se­rile noas­tre cul­tu­rale, dan­sează, mă­­nân­că tra­di­țional româ­nește, iar că­ma­șa veche de pe ei de­vi­ne un act ar­tistic unic și cu amprentă bal­canică. Ur­mează să pu­nem în scenă și o piesă de tea­tru, după Tris­tan Tzara. Ce mai, pentru un abonament de douăzeci de eu­ro, se poate par­ticipa la ab­so­lut toate eve­ni­mentele, iar fran­cezii sunt entuziasmați, îmi spun că le-am re­deschis dragostea de tradiții, raportul cu pă­mântul, cu istoria, în momentele acestea tulburi la ei, când aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Așadar, eu sunt mulțumită de ceea ce fac, chiar dacă nu am găsit deloc susținere în Româ­nia.

Vreau plictiseală!

- Rona, cum reziști la un așa ritm de viață?

- Sunt foarte obosită, acesta e adevărul. Ador tot ceea ce fac, dar sunt frântă. De pe 22 decem­brie până pe 6 ianuarie, vreau să dorm. Îmi doresc mai mult decât oricând să mă plic­ti­sesc. Anul acesta am cam exagerat cu toate pro­iectele, dar așa a fost să fie și m-am bucurat din toată ini­ma că mi-au ieșit. Dar acum vreau plic­ti­seală!!!

- O plictiseală activă, în care vor încolți gânduri noi și proiecte pentru anul viitor.

- Evident. Ha! Ha! În primul rând, anul viitor mă voi muta la Toulon. Am găsit o casă, tot la ma­lul mării, dar mult mai aproa­pe de oraș. Viața la țară, care îmi ima­gi­nam că mi se po­trivește, es­te, de fapt, obo­si­toare, din cauza tim­pu­lui pe ca­re-l pierd pe dru­muri. Dacă mă mut acolo, voi putea merge cu bicicleta ori­unde am treabă. La mare și aerul ei bi­nefăcător nu re­nunț, îmi place foarte mult și, mai im­por­tant, de când ne-am mutat din Paris, Su­malya, fe­tița mea, nu mai are nicio problemă de sănăta­te. A crescut, a luat în greutate, e di­na­mi­că și ex­trem de fe­ri­cită. Suferea de un astm pu­ternic, noi eram la me­dic de treizeci de ori pe an. Groaznic! Sfă­tu­iesc pe toată lumea cu copii să-i crească departe de orașele mari, pentru că ni­mic nu se compară cu aerul curat. Cât despre pro­iectele artistice, lu­crez de șapte ani la o carte-con­fesiune care, iată, e aproape gata și va fi lan­sată în primăvara lui 2019. A durat mult timp scri­erea acestei cărți și pentru că eram nesigură de forma pe care să i-o dau, nu de conținut. Asta, până când am citit "Omul frumos", a lui Dan Pu­ric. Cartea aceasta a fost re­velația mea. Ci­tind-o, mi-am dat seama că felul în care îmi struc­turasem și eu cartea nu era greșit, că se poa­te scrie direct, fără artificii, într-o de­zor­dine bine organizată. Cartea va apă­rea de Paști, ală­turi de o colecție de 100 de me­lodii de-ale me­le, dar și de pictu­ri­le mele. Aces­ta ar fi ges­tul meu pentru Cente­nar, pa­che­tul dedicat ro­mânilor. În rest, fe­ricire, rugă­ciune, liniște, nuntă...