CRISTINA STRUŢEANU - "Am preluat, vrând-nevrând, încărcătura de valori a unei lumi duse pe copcă"

"Am să-ţi spun ceva de tot hazul, dra­ga mea Otilia. Poate n-ar trebui să-ncep astfel. Nu mă pot abţine însă. Când se face în casă ga­ra­gaţă pe seama cărţii mele, "Clepsidra", şi se cam face, Matei (scriitorul Ma­tei Florian n.n.) îşi ia o voce profundă şi anunţă sentenţios: "Clep­siiiidra se în­toarce!", iar Filip (scrii­torul Filip Florian, n. red.) în­trea­bă... in­ge­nuu: "Adică, se răs­toarnă?". Dacă ai cre­de că băieţii mei mă necăjesc, te-ai înşela. Doar câteo­dată, rar. E vorba însă de-o anume atmos­feră. A familiei. "

"Clepsidra se întoarce!"

- Cristina, ai publicat de curând o carte despre familia ta, despre clanul din care te tragi. Titlul ales - "Clepsidra" - explică cel mai bi­ne faptul că te simţi o verigă, o punte între lumea "celor plecaţi" şi aceea a urmaşilor tăi, "cei veniţi". E greu acest rol?

- Am să-ţi spun ceva de tot hazul, dra­ga mea Otilia. Poate n-ar trebui să-ncep astfel. Nu mă pot abţine însă. Când se face în casă ga­ra­gaţă pe seama cărţii mele, "Clepsidra", şi se cam face, Matei (scriitorul Ma­tei Florian n.n.) îşi ia o voce profundă şi anunţă sentenţios: "Clep­siiiidra se în­toarce!", iar Filip (scrii­torul Filip Florian, n. red.) în­trea­bă... in­ge­nuu: "Adică, se răs­toarnă?". Dacă ai cre­de că băieţii mei mă necăjesc, te-ai înşela. Doar câteo­dată, rar. E vorba însă de-o anume atmos­feră. A familiei. A cla­nului, cum ai spus. At­mosferă de umor şi persiflare. O desfăşurare de "forţe". E aşa de când mă ştiu. De când eram mică şi asis­tam la ping-pong-urile tatei cu fraţii lui. Şi cu Maica, bunica, şi cu mama... Şi cum tocmai am auzit un numerolog spu­nând că a şaptea spiţă dintr-un neam fie îl reînvie, fie îl închide, căzusem pe gân­duri. Ei, primii mei doi fii, sunt a şaptea spiţă şi se pare c-au adus o reizbucnire de creativitate literară, o revigorare, o vitalitate nouă în familie. În ce priveşte Clepsidra, multă lume, mai precis doam­ne, mame, au zis că, în fond, toţi, toate sunt "clepsidre" ale neamului lor. Da, aşa este! Prin ele se scurge timpul. Dar, în cazul meu, cea născută-n '44, într-o ruptură de epoci, e mult mai mult. Preluasem, vrând-ne­vrând, încărcătura de valori a unei lumi duse violent pe copcă. "Povara" se purta anevoie, când totul se-mpotrivea şi te condamna... Am purtat-o târâş-grăpiş, cu încăpăţânare, în lumea "nouă", socialistă. Pare că am răzbit. Valorile de omenesc nu s-au estompat. N-au fost înăbuşite de pragmatism. Deloc, deloc. Iar eu mă bucur tare. Acum am, bizar, sentimentul că nu mi-am încheiat rolul şi rostul. Încerc să fac faţă, cât de cât, lumii virtuale, digitale. De parcă domnii, fiii mei scriitori, au intuit, glumind, ceva de-a se­rioa­selea. Nisipul a luat-o invers. Şi-a terminat la ţanc prima cursă, tocmai când iar se primeneşte lumea. E de bine? Nu-i de bine? Nu dau deloc cu pietre. Sunt doar tare curioasă. Pentru că astăzi s-a prăvălit scri­sul peste toţi. E o frenezie a comunicării de sine. Şi între necunoscuţi. Blo­guri, face­book-uri, site-uri îşi afirmă gândirile. Se citeşte mai puţin, pe măsură ce se scrie mai mult. Fascinant! Eu sunt, cumva, înconjurată de tineri. Vreau să-i şi înţeleg, nu numai să-i iubesc. Ei, urmaşii, mi-au reproşat că în cartea mea, Clep­sidra, accentul cade pe înaintaşi: tata şi fraţii lui, bunicul. Nu pe con­tinuatori: adică pe ei, cei trei fii ai mei (îl am şi pe Mircea, născut dintr-o altă căsătorie), şi nepotul Luca, băiatul lui Filip, ple­cat la studii în Germania. Alţi 3+1. M-am ferit să scriu despre ei, din jenă. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, îmi ziceam. Cum s-o fac eu?! Dar, crede-mă, chiar sunt grozavi, speciali. Şi Filip, şi Matei, şi Mircea, şi Luca. Doar că eu am a­les să-mi arăt admiraţia pen­­tru înaintaşi. Era fi­resc. Se cerea. Scar­lat Stru­ţeanu, pro­fe­sorul de elită, estetul şi criticul literar, adică bunicul. Mir­cea, tatăl meu, ingi­ne­­rul cel deosebit, culti­vat, latinist şi om de mun­te. Fra­tele lui, Ale­xan­dru, scriitor, cineast, un tip care "socializa" ca ni­meni altul. Celălalt fra­te, Ioan, doctor în me­di­cină, un diag­nos­tician fără pereche şi "bă­iat subţire". Na, am fă­cut-o! M-am mândrit cu ei. Şi nu mi-e ru­şi­ne... Asta-i. Şi pun nasu-n jos. M-ai silit să-i laud...

"Maica, Fulvia Slavici, era magnetul, ea i-a adunat la un loc pe toţi"

- Aşa cum reiese din amin­tirile tale, per­so­najul central al copilăriei a fost bunica, Fulvia, fiica lui Ioan Slavici. Fă-i un portret. Vorbeş­te-ne despre ce a transmis mai departe urma­şilor ei. Ce-ai învăţat de la ea şi te-a ajutat să treci mai uşor prin întâmplările de până acum?

- Ştiam c-o să-ntrebi despre Maica. Doar ei i-am închinat Clep­sidra şi e, cumva, miezul cărţii. Păi, vorbind de un clan, de un trib, de o familie cu rădăcini, musai dai de magnetul care i-a adunat la un loc pe toţi. Maica, Fulvia Slavici. Ea era bunica. Cea la care voiau să vină, buluc, toţi colegii mei de la fa­cultate, în loc să meargă la film... Împrăştia căldură şi poate nu toţi aveau prin casele lor. Umor nespus! Povestea întruna, făcând pe toate personajele, schimbându-şi vocea în fel şi chip. Râdea fără sunet. Se înroşea şi-i curgeau lacrimi de râs. Făcea cei mai minunaţi cartofi prăjiţi, fiindcă tigaia ei era neagră beton. Galaction o sfătuise s-o frece cu ziare. De unde detergent pe vremea aia? Punea coji de mere pe sobă şi totul devenea o aromă de basm. Ieşise dintr-un arbore puternic, un stejar - Ioan Slavici. Cu fermitatea şi dignitatea Ardealului şi Bana­tului dimpreună. Stegar al valorilor. Moralist profund. Curat la suflet, om sincer şi autentic. Într-un fel, Slavici risca să fie... plicticos, dacă observaţia fină, de prozator, nu-i bătea firea de dascăl. Se declara "pedagog" şi scrisese o grămadă de manuale. Literatura vie biruise însă.
Dintre cei şase copii ai săi, mi-a fost limpede că Fluvia îi semăna cel mai mult, iar el o prefera. "Femeie, nu te sfătoşi cu mine!", o punea la punct. Dar mititica se răţoia - "Nu sunt femeie, sunt fetiţă, iar dumneata, tată, ne tot spui să preţuim munca şi-n schimb, dai bani cerşetorilor...". "Cui şi-a pierdut dem­ni­tatea de om şi-ntinde mâna...", venea răs­punsul, dar Fulvioara o ţinea mereu pe-a ei. Şi cine ceda? Fireşte, cel în­ţe­lept. Odată, Tata Bătrânu (ultimul nume) a fost apostrofat de Maica Mare, la ieşirea dintr-un cimitir: "Bine, Slavici (aşa-i zicea!), unde-ţi sunt galoşii cei noi? Eşti noroit tot!". "Eleonoro, mi-a rămas unul în glod şi l-am pus alături şi pe ce­lălalt. Să găsească omu o pereche, ce să facă doar cu unul?!"...

"Scârţâitul penei de gâscă"

Când erau mici copiii, Maica Mare îi ţâştuia: "Liniştee! Tata LUCREAZĂ. N-auziţi?". Şi da, se auzea scârţâitul penei de gâscă, că Sla­vici aşa scria, cu pana, nu renunţase la deprin­derea asta din copilărie. Dar uşa de la birou se deschidea brusc: "Vorbiţi tare, vă rog! Că dacă şuşotiţi, îmi vine să trag cu urechea şi nu mă pot concentra!" Ce de poveşti nu-mi tot spunea Mai­ca despre copilăria ei! Cum Slavici era invitat la palat, la dejun privat cu regele Carol, cu care vorbea în germană chestiuni delicate uneori, politicale. Iar regele făcea semn să fie luate ta­câ­murile, că "puiul se mănâncă cu mâ­na". Bă­gase de seamă încurcătura oaspetelui "de pe Mu­răş", cum se numea Slavici singur. Cu tatăl meu, primul lui nepot pe genunchi, zisese: "Eleonoro, dacă n-am fi regat, aş spune despre copilul ăsta atât de grozav, că-i menit s-ajungă preşedinte de repu­bli­că! Atâta maturitate şi gândire limpede se-ntre­vede în el."
Cel mai mult îmi plăcea s-o ascult pe Maica is­torisind cum a luat-o Regina Maria-n braţe. iar ea a împins-o: "Tu... fumezi!", mă rog, poves­tea-i lun­gă şi de mare haz, că-n final Regina şi-a pus şoferul să facă ture cu mititica, în auto­mo­bilul cu nr. 2 (abia apăruseră maşinile la vremea aceea), în parcul pa­latului de la Măgurele, unde Maica Mare con­ducea Institutul Oteteleşanu, iar Slavici era pro­fesor. (Se spune că venise acolo şi Emi­nescu, ba că scrisese chiar şi o poezie: "La­cul".)

La adunat chiştoace

Dar vremurile bune se schimbaseră pe urmă cu vremuri rele şi în iarna din anii '50, Maica, fă­ră palton, doar cu o mesadă pe ea şi încinsă cu un cordon jumulit, căuta pe trotuare chiştoace de ţigări, pentru a le trimite la Canal fiului ei cel mic, aflat în închisoare... Era de-acum văduvă, doar la 50 de ani ş-un pic. Fără nicio pensie. Stătuse odată trei zile şi trei nopţi, iarna, în vânt, pe o haldă de pământ la poarta Canalului, că n-o primiseră la vorbitor. Iar altă dată, la o perche­ziţie, se prefăcuse bolnavă-n pat, cu obrajii leoarcă de emoţie şi teamă, pentru că fiul era as­cuns lângă ea, sub plapumă. Adunasem şi eu chiş­toace împreună cu Maica şi cu sora mea mai mică. Mai târziu, îmi stătuse alături la toate prostiile mele, dar şi la toate grijile şi greutăţile... Când Maica s-a dus, îmi spusese unchiul Didi, Alexandru Struţeanu, scriitorul: "Bă, Cristino, nimeni pe lume n-o să te mai iubească atât!".

"Maico, mi-am pierdut limba!"

- Cu siguranţă, atâta iubire a lăsat urme a­dânci. Ce-ai învăţat în mod special, de la ea?

- Ce-am învăţat de la Maica? Şi cum m-a ajutat asta în viaţă? Fără Maica, sigur aş fi fost mai puţin... om. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost FĂRĂ EA... Îmi amintesc momentul în care am că­zut pe geam şi ea a vrut să sară, să vadă cum mi-a fost, la cei trei, patru ani ai mei. Îi spusesem, plină de lacrimi şi muci, bâlbâit: "Maico, mi-am pierdut limba, ai găsit-o tu?!" Sau altă întâmplare când, purtând pălărie cu voaletă, a intrat marţial în can­ce­larie, la liceul unde mi se ceruse să vin cu părinţii... "Domnilor, scuzaţi, tova­răşi profesori, că, absolut, suntem tovarăşi... Tatăl meu, scriitorul... Mama mea, directoarea... Soţul meu, conferenţiarul univ... Eu, care-am studiat Literele, şi pe vremea mea, fetele nu prea urmau universităţi... Nepoata mea e foarte dotată şi, desigur, orele sunt plic­ticoase, necaptivante, dacă ea face năzbâtii în loc să le urmărească. Vă rog să vă revizuiţi..." Am ră­mas trăznită. Dar n-a avut nicio urmare nefastă vi­zita ei. Dimpotrivă. Odată, când cineva i-a aruncat la gunoi oala cu supă, a scos puiul, l-a mai clocotit, a dres altă supă şi mi-a dat să mănânc, când am venit acasă înfometată. Altă dată, a mers la facultatea celui ce voiam a-l lua de soţ la 18 ani, a mers la uzina unde lucra, a mers la părinţii lui şi văzând că lucrul totuşi s-a comis, m-a luat la ea, în mica ei căsuţă, pentru că mă îmbolnăvisem la socri... Şi-a pus un pătuc în antreul fără geam. În cealaltă cameră, locuia fratele tatei... O alta i-o rechiziţionaseră. Gătea peste cadă, pe o scândură. Chiriaşi, vreo cinci... Toţi buluc. Asta a fost Maica pe care am prins-o eu.

Fetiţa cu fundă roşie

- Amintirile copilăriei parcă renasc şi mai puternic în preajma Crăciunului. Cum arată sărbătorile de azi în familia ta cea bogată, cu trei bărbaţi şi-un ne­pot?

- Iată o întrebare la care oricine are elan să răspundă... Ştii, în pomul din fie­care an, zăresc, mai pitite, mai în colţuri, jucărele de când eram mică-mică... De peste 70 de ani! Şi nu pot să-mi ascund fiorul de înduioşare. Aş vrea, dar nu pot. Îl simt eu, îl simt ceilalţi, şi-atunci trag cu coada ochiului la bărbaţii din jur - fiii mei, să văd de nu li se pare ridicol. Şi nu li se pare. Le sunt re­cu­nos­cătoare pe tăcutelea. Că prilejuri de a mă lua peste picior, ohoho... Dar de Crăciun, câteodată, e Piua. Toţi sunt neaşteptat de tandri. Cântăm toată gloata colinde cu foc mare, care mai fals sau mai timid, până se-ncinge noaptea. Matei are o voce de aur, catifelată, aşa să ştii. Îmi vine să le fac - ssst!, celorlalţi. Dar n-o fac. În­tr-un an, când venise Mircea, mezinul, din tro­păiala lui prin Asia, i-am văzut lacrimi în ochi, deşi le ascundea. "Acasă, la ai lui, în familie...".
Vorbeam de mi­cile podoabe din Cră­ciunul copilăriei mele şi cum au că­lătorit până la Cră­ciunul copiilor mei, şi apoi al nepotului. Printre rămurele, se-mprăştie miros de brad în toată casa, acelaşi miros din toţi anii, stă o fetiţă din placaj, cu fundă ma­re, roşie, vorbind la telefon. Unul d-ăla care mai există doar la colecţionari, prin­tre piuliţe, fiare de căl­cat, gramo­foa­ne... Când am citit la Nicu Steinhardt că aşa vede el Raiul - o poiată unde zburdă pisicuţe şi căţeluşi cu funde, ca pe cu­tii­le de bomboane din vremea lui, am sărit: "Daa, da, ab­solut". Şi am fost uşurată. Ridicolul de acest fel e permis!
Când eram mică, veneau la noi, la pom, doam­ne bătrâne, de parcă descin­deau anume din casa Moşului Slavici. Surorile Maicăi, Tanti Lala, Tanti Lili, Tanti Keti, Tanti Fimi. Tronau. Ex­taziate, chiar aplaudau uneori, când mă "pro­duceam" cu o poezie sau un cântecel. Dintre darurile de care Dumnezeu m-a lipsit e ţinerea de minte. N-am. Dar vrei, totuşi, Otilia mea dragă, să-ţi spun poezioara de-atunci? Vrei? "Sanda spală la covată/ şi e tare supărată/ că fetiţa ei cea mică/ mundăneşte (râsete...) fără frică/ Na, na, uite-aşa/ Bat eu pe fetiţa mea/ (pa­uză dramatică, legănare, reverenţe) Oof, numai mamă să nu fii!".
Niciunul dintre noi nu vrea s-admită - şi nu ne-am vorbit - beculeţe în pom. Ci lumânărele, dar nu se mai găsesc. Sunt simboluri la care nu re­nunţăm... O fi sunând bombastic, dar... Trebuie să ni le mi­tocosim singuri, din colorate sau chiar albe, de la biserică. După foj­găiala şi chiuiturile de la desfacerea pachetelor şi pacheţelelor, după pa­ha­rul cu vin şi cozonac (sarmale, a doua zi...), su­flăm cu toţii (şi iar nu ne-am vorbit!) în lumâ­nări...
Iar Moşul, of, Moş Crăciun, ce boceală mi-a provocat, când i-am văzut masca. Deretica mama prin dulapuri şi m-am trezit cu masca pe masă, în nasul meu. Îmi făceam lecţiile. "Păi, tu încă nu ştii?", se mirase mama. Nu ştiam. Deşi-mi aduc aminte c-am împins odată, uşurel, mâna Moşului, când mi-o-ntinsese la pupat. Mirosea a tutun! Pe urmă, am făcut eu pe Moşul, când era mic nepotul meu Mihai. Nu ştiu cum s-a brodit de n-am găsit alt împricinat. Aveam căciulă, ga­loşi, un palton bărbătesc lung şi, fireşte, masca. Dar când tre­bă­luia cu darurile, l-am auzit pe Mi­hai şop­tin­du-şi: "Ai văzut ce glezne subţiri avea Moşul?!". De iu­ţeală, uitasem să-mi pun şi pan­ta­­loni...
În timp, s-a destrămat Moşul. Stăm pâlc, la gea­mul deschis, cu mâinile streaşină la ochi, făcând întrecere cine-l vede primul coborând de pe nori. Dar totdeauna strigă un cineva: "Heeei, a veniiit, iute, cu toţii la pom!...".

- E uşor sau greu să scrii "cot la cot", în casă cu doi prozatori, copiii tăi, Filip Florian şi Matei Florian? Cum sunt discuţiile voastre despre ceea ce scrieţi?

- Acum chiar m-ai încuiat! Marţ m-ai făcut! Cum aşa, cot la cot?! Nu, cot la cot niciodată, dar coate îşi dau: "Iete, ce-a găsit-o pe mama! S-a pus pe scris la 70 de ani!...". Şi dă-i comentarii... Aş mânia pe Dumnezeu de n-aş recunoaşte că Matei mi-a stat de strajă cu redactarea. Cel puţin la începuturi. Filip n-ar fi avut răbdarea asta. Dar, în ce-i priveşte, mare bucurie mi-au făcut fiii mei, că, de la bun început, mi-au arătat şi mi-au citit ce scriau ei. Preţuiau, se vede, ochiul meu, iar eu vedeam ce era de văzut, îi sprijineam şi-i ad­miram. Îmi citeau şi la telefon, şi din străi­nă­tate, când primeau câte o bursă... Da, asta m-a bucurat. Şi m-a bucurat şi că după publicarea cărţii mele Clepsidra, mă pot şi eu odihni de-acum. Am ce-i raporta Mai­căi la Întâlnire. Maica, marea poves­titoare, Fulvia Slavici, buni­ca mea.