Părintele DINU POMPILIU - Biserica "Şerban Vodă" din Bucureşti

"Când încheiem anul vechi, se cuvine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-a revărsat asupra noastră şi să-l rugăm să ne poarte de grijă şi în anul care urmează"

Părintele Dinu Pompiliu, parohul bisericii Şerban Vodă, este unul dintre cei mai iu­biţi preoţi ai Capitalei. Energic, întreprin­zător, mereu atent la ne­voile enoriaşilor, sfinţia sa se îm­parte pe mai multe "fron­turi", con­struieşte, deo­po­trivă, zi­duri şi oa­meni, hră­neşte trupuri şi su­flete. Are o predică pre­cum mie­rea, care te unge pe inimă. Şi slujeşte şi cu ardoare! Are titlul de doc­tor în teologie, dar ştie să se adreseze fie­cărui creştin pe limba sa. Scrie cărţi şi participă la emi­siuni de ra­dio şi de te­le­viziune, or­ga­nizează con­fe­­rinţe şi dez­bateri culturale şi, în para­lel, dă de mân­care săraci­lor. Deşi este mereu aglomerat de ur­gen­ţe, îşi face timp pen­tru toţi şi pentru toa­te.
Într-o zi de la finalul anului trecut, am avut bucuria unui dialog cu părintele Dinu Pompiliu, pe un su­biect pe care nu l-am mai abordat: cum întâm­pină creştinii Anul Nou. Sau cum s-ar cuveni să o fa­că. Iată sfaturile sfinţiei sale!

"De Anul Nou, să ne gândim cum corectăm ce-am scris în Cartea Vieţii"

- Biserica nu sărbătoreşte Anul Nou laic, pe 1 ianuarie, ci anul nou bisericesc, la 1 septembrie. Totuşi, mulţi credincioşi se află în biserică în noaptea dintre ani, la slujba dedicată Sfântului Vasile cel Mare. Pe de altă parte, duşi sau neduşi la biserică, toţi avem nevoie, din când în când, să punem un bun început. Iar dacă alegem data de 1 ianuarie, e şi mai bine. Începem anul cu Dum­nezeu...

- Să ştiţi că noi, la parohia Şerban Vodă, serbăm Anul Nou în biserică. Pentru că e un moment al bilanţului - ce am realizat, cu ce am rămas restanţi, atât în plan practic, dar mai ales în plan duhovnicesc -, precum şi un moment de înnoire a spe­ranţei. Şi de bucurie. Când încheiem anul vechi, se cu­vine să-i mulţumim lui Dum­nezeu pentru binefa­cerile pe care le-a revărsat asupra noastră şi să-l rugăm să ne poarte de grijă şi în anul care urmează, să ne înveţe cum să scriem în Cartea Vieţii numai lucruri bune. De altfel, Mân­tuitorul ne-a în­văţat să mul­ţumim Domnului pentru toate, întotdeauna. Pe urmele lui Hristos, la fel ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel. Deci, ni­mic mai potrivit decât să ne începem Anul Nou în biserică. E un prilej de a ne gândi la ce am făcut bun şi ce am greşit, să ne promitem, în faţa lui Dumnezeu, că nu vom repeta păcatele şi că vom ţine poruncile Lui. Dumne­zeu ne dă ani, ca să avem timp să în­dreptăm ce-am scris greşit în Cartea Vieţii, pe care El o va deschide la sfârşitul veacu­rilor şi ne va judeca după ea. Şi dacă vom fi scris fapte bune, atunci vii vom fi pentru totdeauna, iar dacă nu, ne va fi şters numele. Auziţi? E cutre­mu­rător!

"La noi, biserica e arhiplină în noaptea de Anul Nou"

- Este obligatoriu ca pentru ru­găciunea de mulţumire să venim în biserică la cumpăna dintre ani, ori e de ajuns să spunem un "Tatăl nos­tru", oriunde ne-am afla?

- Eu îi îndemn pe credincioşi să vină la biserică. Iar la noi este deja o tradiţie, biserica e arhiplină în noap­tea de Anul Nou. Şi după slujbă ple­căm cu toţii pe la casele noastre, la o masă cu cei apropiaţi, cu nădejdea că în anul ce vine, vom schimba ceva în bine în viaţa noastră. Şi sun­tem optimişti, căci dacă Dum­nezeu ne-a mai dat un an, ni l-a dat ca să facem mai mult bine pe lumea aceas­ta, să eliminăm răul din viaţa noastră şi să devenim bineplăcuţi Tatălui, Fiului şi Sfân­tului Duh.

- Puteţi recomanda o ru­găciune anume pentru acest moment?

- După cum ştim din ve­chime, românul începe orice cu o rugăciune, de obicei cu "Tatăl nostru", dar toate rugăciunile aşa-numit începătoare sunt po­trivite pentru a pune un bun în­ce­put noului an. Asta pentru cei care, dintr-un motiv sau altul, nu vin la biserică. Iar pentru cei care vin la biserică în noaptea dintre ani, începem cu Acatistul Sfântului Vasile cel Mare, pen­tru că noaptea se citeşte acesta, iar prima zi din an îi este dedi­cată acestui mare Părinte al Bi­sericii.

"Poţi fi curat ca îngerii, dacă nu faci fapte bune, nu te mântuieşti"

- A te ruga poate părea sim­plu, dar ştim că nu e, pentru că gândurile te muncesc şi te abat de la rugăciune. Ce sfat le daţi credincioşilor, pen­tru a se putea aduna mai bine în rugăciune şi pentru a face rugăciunea mai roditoare?

- Ne putem opri la rugăciune, dar ea nu este singura cale de mântuire. Sunt mai multe căile pe care le putem urma, pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Prima este calea mărturisirii. Dacă îţi spovedeşti păcatul, Dumnezeu ţi-l iartă, iar sufletul tău este curat. Sunt atâtea exemple cu cei care şi-au mărturisit păcatele şi li s-au iertat şi cu cei care nu şi le-au mărturisit şi nu le-au fost iertate. Apoi, este calea smereniei. Dacă eşti smerit cu inima, Dum­nezeu îţi iartă păcatele şi iarăşi eşti curat. Gândiţi-vă la pilda Vameşului şi Fariseului. Câte lucruri bune făcuse Fariseul şi se lăuda cu ele, şi nu i-a plă­cut lui Dumnezeu, şi cum s-a smerit Vameşul, şi acesta i-a plăcut lui Dumnezeu. Omului mândru, Dum­nezeu îi stă împotrivă. Altă cale este rugăciu­nea neîncetată. Nu poţi face rugăciune multă? Spune-o doar pe cea desăvârşită, care este "Tatăl nostru". Şi dacă şi asta e prea grea pentru tine, spu­ne măcar "Doamne, miluieşte", şi este o faptă plă­cută lui Dumnezeu. Şi mai bine ar fi să ai rugăciu­nea cu lacrimi. Căinţa, care se manifestă prin văr­sarea la­crimilor, te poate mântui. Să ne plângem cu amar păcatele, să ni le plângem din adâncul sufle­tului! Pe urmă, calea milosteniei. Milosteniile ajung până la cer. Gurile pe care le hrăneşti vor striga la cer în vremea judecăţii: "Doamne, fie-ţi milă de el, că şi lui i-a fost milă de noi!". Poţi fi curat ca îngerii, dacă nu faci fapte bune, nu te mântuieşti. Iar milos­tenia făcută din toată inima poate răscum­păra păca­tele. Ferice de cei care folosesc toate aceste căi pen­tru a fi bineplăcuţi Domnului! Pe toţi vă îndemn, deci, să le urmaţi, căci veţi fi mântuiţi.

"Europa este sub spectrul nenorocirii, pentru că s-a lepădat de Hristos"

- Vremurile în care trăim sunt tulburi, iar ca duhovnic, cu siguranţă, primiţi toate frământările, temerile şi neputinţele credincioşilor, aşa încât vă întreb: cum îi susţineţi sufleteşte, cum îi întăriţi să rămână fideli învăţăturii ortodoxe şi lui Hristos, trecând peste toate necazurile?

- Noi, creştinii, suntem optimişti prin excelenţă. De ce? Pentru că ştim că Dumnezeu nu ne lasă niciodată la necaz. Chiar dacă am avut un an greu, Cel care conduce lumea spre ţinta sa finală este Dum­nezeu şi El nu vrea să ne piardă, ci să ne câş­tige, deci ne va ajuta să mergem mai departe şi ne va rândui şi bucurii. Mulţi se gândesc cu spaimă la noul an, aşteptându-se la răutăţi şi mai mari - căci, ştim, diavolul nu se odihneşte şi vrea să distrugă creaţia lui Dumnezeu -, dar dacă suntem conştienţi că totul este în mâna lui Dumnezeu, nu avem de ce ne teme. Să se înfricoşeze numai aceia care s-au înstrăinat de Hristos. Iată ce se întâmplă în Europa, câte dezastre, crime, atentate... Asta este numai pentru că oamenii l-au scos pe Dumnezeu din viaţa lor, nu mai sunt creştini, prigonesc Biserica Lui... Europa este sub spectrul nenorocirii, pentru că s-a lepădat de Hristos. Să-i mulţumim, deci, Domnului, pentru că ne dă puterea credinţei, căci prin ea vom fi izbăviţi din toate. Să nu ne îndoim şi să împlinim poruncile Lui. Şi nimic nu ne va doborî.

- Ne-ar ajuta mult să ne facem prieteni printre sfinţi, în această luptă permanentă cu frica, nesi­guranţa şi răul. Ştiu, din mărturii pe care le-aţi făcut public, că aveţi mare evlavie la anumiţi sfinţi. Le spuneţi şi cititorilor noştri care vă sunt cei mai la îndemână, să spun aşa, la vreme de nevoie, ca şi la ceas de bucurie?

- Întotdeauna i-am cinstit pe toţi sfinţii, dar cel mai aproape de inima mea este Sfântul Pavel, pen­tru că este gura lui Hristos. Nimeni parcă n-a trăit mai mult taina credinţei ca Sfântul Pavel şi nimeni n-a formulat mai frumos şi mai adânc adevărurile de credinţă. Apoi, sunt în rugă­ciunile mele perma­nente Sfinţii Trei Ierarhi - Vasile, Grigorie şi Ioan -, bunul Sfânt Nicolae şi Sfântul Paisie de la Neamţ, das­călul ru­găciunii, care şi ocroteşte biserica noastră. Cu toţii sunt mo­dele de urmat pentru cei care vor să ca­pete cununa cea ce­rească, mân­tuirea. Însă, deasupra tuturor aces­tora, la vreme de res­triş­te sau de bucurie, este Împă­răteasa Lu­mii, Măicuţa Domnului. Fără mij­­locirea ei, cred că nu pu­team face nimic. Ca o mamă m-a ţinut mereu în braţele ei, mi-a în­drep­tat paşii şi mi-a deschis uşile... Şi puţinul bine pe care l-am făcut i-l datorez.

"Cea mai mare criză prin care trecem este criza iubirii"

- Sunteţi unul dintre preoţii cu o bogată activitate misionară, culturală şi filantropică. Săriţi acolo unde auziţi cel mai mic strigăt de ajutor. Din expe­rien­ţa sfinţiei voastre, ce credeţi că-i lipseşte mai mult românu­lui, azi?

- Dragostea. Dragostea de aproapele. Dacă ar fi mai multă iubire în lume, n-ar mai fi atâţia bătrâni flămânzi, când multora dintre noi ne prisoseşte mân­carea. Dacă ar fi mai multă dragoste, n-ar mai fi atâţia copii abandonaţi. Dacă am respecta legea de aur a iubirii, n-ar mai fi atâtea păcate grele pe pământ. Cea mai mare criză prin care trecem este criza de iubire. Toate celelalte izvorăsc din ea. Nu avem nevoie de o iubire care să ne ducă la patimi, ci de iubirea la care ne îndeamnă Hristos: "Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu! Mai mare dragoste decât aceas­ta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi". Iar noi suntem prietenii Domnului, câtă vreme îi urmăm poruncile. Dintre care, prima este cea a dragostei. Iată de ce cred că fiecare dintre noi am putea să ne promitem, pentru anul ce vine, să iubim mai mult.

- Un an nou aduce spe­ranţă, dar cum să facem să o păstrăm?

- Omul care îl are pe Dum­nezeu prieten, acela ştie ce să facă şi acela nu pierde nici spe­ranţa, nici dragostea, nici cre­dinţa. Căci Hristos ne-a spus: "Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce v-am poruncit Eu!". Şi dacă suntem prieteni cu El, vom descoperi chipul Lui ne­mu­ritor în semenii noştri. Aşa vom dobândi şi pacea sufleteas­că, şi forţa de a merge mai de­parte, şi dragostea faţă de a­proa­pele...

"Pelerinajul este, după părerea mea, o şcoală a Duhului Sfânt"

- La final, părinte, nu pot să nu vă pun o întrebare legată de o pasiune a sfinţiei voastre: pelerinajul. Ştiindu-vă un pelerin încercat şi un ghid de excepţie, aş vrea să aflu de ce ar trebui să meargă creştinul, măcar o dată în viaţă, în anumite locuri sfinte?

- Pelerinajul este, după părerea mea, o şcoală a Duhului Sfânt. Într-un pelerinaj, omul redescoperă sfinţii, îl descoperă pe Dumnezeu, dar îşi află şi frumuseţea din el în­suşi. Pentru că, mergând într-un loc sfânt, înveţi istorie, lucruri care ţin de morala creştină, acumulezi cu­noştinţe catehetice... Un om în pele­rinaj nu este în plimbare, nu doar că merge cu maşina sau cu altceva dintr-un loc în altul, ci pătrunde dincolo de ce vede. De aceea, cei care conduc pelerinajele au o mare misiune, de a-i atinge la inimă pe pelerini, nu doar de a le arăta calea. Un pelerinaj este un bun prilej de a scoate "odoarele" şi "merindea" din cămările Bisericii şi, ca un bun gospodar, să le pui pe masă pentru drumeţi, ca să-i hrăneşti sufleteşte. În esenţă, toţi suntem într-un lung pelerinaj. Şi Biserica. Toţi călătorim către Ie­ru­sa­limul cel Ceresc.