Cu doba, la colindat

Cândva, satul Sohodol din judeţul Hunedoara era pe vale, nu în vârful dealului, unde stă acum.

De năs­cut, cantorul bisericii s-a născut acolo, jos, la moara familiei, dar a copilărit în "cornul de potcoavă" al dea­lului. "Şaizeci" de case, toate de cărămidă, acoperite cu ţiglă şi înconjurate de şuri mari, pline de fân. Semne ale prosperităţii, iar unde este prosperitate, unde sunt vaci, oi, cai şi jun­cani fără număr, acolo este şi voie bună. Când venea Cră­ciunul, satul ex­ploda de cântece, sunet de dobe, strigări şi chiuituri. Bezna nopţii de Ajun era stră­punsă de lăm­paşe minereşti, de felinare cu gaz, de lumânări din ceară de albine. Când poves­teşte de acele vremuri, cantorul Aurel Nistorescu sus­pină şi priveşte fix pe fereastră, de parcă ar dori să cheme timpul înapoi. Îşi lasă mâna dreap­­tă pe genunchi, a abandon, şi încearcă să nu se bâl­bâie. Are voce înaltă, rodată în strană, pe lângă părintele Vlad. "Ştiam patruzeci şi ceva de colinzi... Moşu meu a fost gospodar de pomi, făcea vinars mult, şi ne chema la «învăţătură» în fiecare seară. Era musai să-i cântăm toate «stelele», şi el ne dirija şi ne îngâna a aducere aminte. În Ajun, năvăleau voinicii din Dobra, treizăci de băieţi, în frunte cu o dobă din piele de câine, cu fluieraşii după ei, care spărgeau ferestrele cu cloncătul lor sălbatic. Nu mai durmea piatră pe piatră în sătucul nost. Umblau cu stri­gături, ciuhai, hă! Tineretul şi mu­ierile se băgau în urma lor, pe unde era o curte mai largă, se apucau de joc. Mai dintâi făceau colinda, apoi mâncau pecine de porc, câr­naţi şi colac, făcut anume pentru dobă. Vinarsul era ne­lipsit, aşa că, după masă, jocul era musai. Jucau ca la nun­tă, de se aduna toată suflarea din vecini. La un timp, dubaşii ne lăsau şi pe noi, urătorii de stea, să intrăm în rol. Şi-atunci, băiete, ne puneam noi pe cântat, de lă­crimau sufletele ma­melor noastre şi ne sorbeau din priviri fetele mai de-o vârstă cu noi, mai plăpânzele. Îi ziceam, tremurându-ne vocea, «Colinda lui Crăciun», ia, cam aşa: «Sus la curtea lui Crăciun, oi, leru-i Doamne.../ Lui Crăciun celui bătrânu/ Faină lumină se vede, oi, leru-i Doamne/ Nu-i lumină, cum să fie?/ Doară naşte Fiul sfântu, oi, leru-i Doamne/ Fiul sfânt pe iost pă­mân­tu/ Neaua ninge de mi-L d'unge/ Ploaia plouă de-a-L scăl­datu, oi, leru-i Doamne/ Vântu bate a-L legănatu...». Aşa cântam şi umblam trei zile. Când venea sorocul să zicem amin şi hai acasă, ne lăsam în vale, la morile alea, unde ăi mai mari se puneau, băiete, pe băut şi pe petrecut, că morarii, vezi, erau mai înstăriţi, mai cu dare de mână. Le plă­cea mai mult la moara lu' Paştele, unde vinarsul era tare şi de prune, nu de mere, ca la alţii. Moşul le adu­cea ciubărul plin, din care îşi luau cu polonicul, care cât vrea, până cădeau pe lângă soba încinsă. Şi care cum se trezea, o apuca spre casă, cu gândul că la anu a fi şi mai bine, şi mai veselos".