De născut, cantorul bisericii s-a născut acolo, jos, la moara familiei, dar a copilărit în "cornul de potcoavă" al dealului. "Șaizeci" de case, toate de cărămidă, acoperite cu țiglă și înconjurate de șuri mari, pline de fân. Semne ale prosperității, iar unde este prosperitate, unde sunt vaci, oi, cai și juncani fără număr, acolo este și voie bună. Când venea Crăciunul, satul exploda de cântece, sunet de dobe, strigări și chiuituri. Bezna nopții de Ajun era străpunsă de lămpașe minerești, de felinare cu gaz, de lumânări din ceară de albine. Când povestește de acele vremuri, cantorul Aurel Nistorescu suspină și privește fix pe fereastră, de parcă ar dori să cheme timpul înapoi. Își lasă mâna dreaptă pe genunchi, a abandon, și încearcă să nu se bâlbâie. Are voce înaltă, rodată în strană, pe lângă părintele Vlad. "Știam patruzeci și ceva de colinzi... Moșu meu a fost gospodar de pomi, făcea vinars mult, și ne chema la «învățătură» în fiecare seară. Era musai să-i cântăm toate «stelele», și el ne dirija și ne îngâna a aducere aminte. În Ajun, năvăleau voinicii din Dobra, treizăci de băieți, în frunte cu o dobă din piele de câine, cu fluierașii după ei, care spărgeau ferestrele cu cloncătul lor sălbatic. Nu mai durmea piatră pe piatră în sătucul nost. Umblau cu strigături, ciuhai, hă! Tineretul și muierile se băgau în urma lor, pe unde era o curte mai largă, se apucau de joc. Mai dintâi făceau colinda, apoi mâncau pecine de porc, cârnați și colac, făcut anume pentru dobă. Vinarsul era nelipsit, așa că, după masă, jocul era musai. Jucau ca la nuntă, de se aduna toată suflarea din vecini. La un timp, dubașii ne lăsau și pe noi, urătorii de stea, să intrăm în rol. Și-atunci, băiete, ne puneam noi pe cântat, de lăcrimau sufletele mamelor noastre și ne sorbeau din priviri fetele mai de-o vârstă cu noi, mai plăpânzele. Îi ziceam, tremurându-ne vocea, «Colinda lui Crăciun», ia, cam așa: «Sus la curtea lui Crăciun, oi, leru-i Doamne.../ Lui Crăciun celui bătrânu/ Faină lumină se vede, oi, leru-i Doamne/ Nu-i lumină, cum să fie?/ Doară naște Fiul sfântu, oi, leru-i Doamne/ Fiul sfânt pe iost pământu/ Neaua ninge de mi-L d'unge/ Ploaia plouă de-a-L scăldatu, oi, leru-i Doamne/ Vântu bate a-L legănatu...». Așa cântam și umblam trei zile. Când venea sorocul să zicem amin și hai acasă, ne lăsam în vale, la morile alea, unde ăi mai mari se puneau, băiete, pe băut și pe petrecut, că morarii, vezi, erau mai înstăriți, mai cu dare de mână. Le plăcea mai mult la moara lu' Paștele, unde vinarsul era tare și de prune, nu de mere, ca la alții. Moșul le aducea ciubărul plin, din care își luau cu polonicul, care cât vrea, până cădeau pe lângă soba încinsă. Și care cum se trezea, o apuca spre casă, cu gândul că la anu a fi și mai bine, și mai veselos".