Amintirile copilăriei noastre ţin ascunse în ele, ca pe o comoară, vremurile în care Crăciunul era îngropat în zăpezi. Zăpada îngropa toată firea, cu mult timp înaintea Crăciunului. Albul ei, care potopea orizontul, începea să şteargă nu doar negreaţa lumii, ci şi posomoreala adunată în suflete vreme de un an. Şi peste lume se lăsa liniştea. Primii fulgi vesteau pacea care urma să se răspândească în inimi prin venirea lui Iisus pe pământ. Colindele, spovedania, postul erau tot atâtea trepte pe care păşeam pentru a intra în peştera din Betleem, de mână cu îngerii. Şi odată intraţi uitam de griji, de răutăţi, şi de rău.
Împreună cu părintele Adrian Beldianu, parohul bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, am încercat să refacem acest drum al luminii, astăzi tot mai mult dat uitării. Drumul către ieslea pruncului Iisus din inimile noastre.
Liturghia pruncilor
- Părinte Beldianu, vă număraţi şi sfinţia voastră printre nostalgicii care tânjesc după Crăciunul de altădată, îngropat în zăpezi şi colinde?
- Da, simt Crăciunul diferit faţă de cum îl simţeam în copilărie. Pe atunci Crăciunul însemna bucuria vestirii Naşterii Domnului, pentru că mergeam la colindat, iar colindul nu era, ca acum, un prilej de a te distra sau de a primi bani. Nici nu se dădeau bani ca acum, primeai doar covrigi. Aveam o datorie sfântă - să umblăm din curte în curte, nu pe unde doream, sau pe unde am fi crezut că vom fi primiţi mai bine. Nu. Toată lumea îţi deschidea poarta, iar datoria noastră, a colindătorilor, era să trecem pe la toţi. Ne împărţeam pe cete şi colindam tot satul! Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Ne pregăteam din timp trăistuţe, împletite din lână de mamele noastre, şi toiege ca de păstori, şi apoi plecam. De colindat se colinda numai în noaptea de dinaintea nopţii sfinte, pe 24 decembrie. Începeam cam pe la trei dimineaţa. Cerul era întotdeauna foarte senin, nu îmi amintesc nicio noapte la colindat pe ninsoare sau pe ceaţă. Era ger şi era întotdeauna zăpadă, parcă aud şi acum scârţâitul ei sub bocanci. Fiindcă era senin, stelele erau foarte mari şi clipeau puternic, iar luna era întotdeauna în crai nou. Niciodată nu am fost la colindat pe lună plină. Şi am rămas de atunci în inimă cu o stare anume - simţeam cerul foarte aproape de pământ, pentru că universul întreg e părtaş la această sărbătoare. Se creează un tot, cerul se uneşte cu pământul şi prăznuieşte Naşterea lui Hristos. Iar noi eram pregătiţi să simţim această unire, pentru că rânduiala colindului la noi în sat (Moreni, la poalele Bucegilor) era să mergem fără să punem gura pe covrigii primiţi şi fără să bem apă, pentru că dimineaţa, la ora şapte, când terminam de colindat, toţi copiii ne primeneam şi mergeam la liturghie ca să ne împărtăşim. Era liturghia noastră, a pruncilor, şi răbdam de foame sau sete câteva ceasuri pentru ea, dar era tare frumos.
Clopotele cerului
Iarnă grea
- Pregătirile pentru Crăciun începeau cu mult timp înainte. Tot satul robotea pentru ca ultimele două zile să fie închinate doar colindatului şi slujbelor. Atunci toată forfota se potolea. Se gătau ultimele clocote ale mâncărurilor, anume pregătite, ca dimineaţă, când veneam de la Liturghie, să ne aşezăm la masă şi bucuria sărbătorii să fie deplină. Tot în ajun primeam cu icoana. Nu o aduceau preoţii, ci cântăreţii bisericii, oameni aleşi, care trăiau ca monahii şi făceau parte din Oastea Domnului. Veneau în grupuri, noi îi numeam "crăciunari", îi primeam şi le dăruiam din tot ce aveam.
Apoi, în noaptea sfântă, îmi amintesc bine cum luam în piept nămeţii, de mână cu Maia, aşa îi spuneam bunicii, ca să mergem la biserică. Ne trezeam cam pe la ora unu dimineaţa, ne primeneam, şi ne îmbrăcam întotdeauna cu straie noi, pentru că, vedeţi, era această tendinţă de a arăta că te înnoieşti şi trupeşte, şi sufleteşte. Hăinuţele acelea exprimau, de fapt, ceea ce se întâmpla în adânc. Ne trezeam în plină noapte, pentru că la noi liturghia Crăciunului se săvârşea la ora două dimineaţa, la fel ca de Paşte. Satul nostru era în strânsă legătură cu Mânăstirea Peştera din Bucegi, ai cărei călugări aveau tipicul Sfântului Munte şi de la ei am luat şi noi această rânduială. Ora două nu e întâmplătoare, pentru că atunci, la două noaptea, potrivit tradiţiei, a înviat Hristos şi de aceea, tot la această oră, în ceruri, începe liturghia îngerilor. Îmi aduc aminte că într-un an, somnul a fost greu şi nu ne-am trezit. Atunci s-a întâmplat una dintre cele mai mari minuni ale vieţii mele. Am auzit-o pe maia din camera ei spunând: "Vai, s-au pornit clopotele cerului!". M-am dus repede să văd ce s-a petrecut. La biserică încă nu începuse liturghia, clopotele satului nu apucaseră încă să sune. Era o linişte desăvârşită, iar bunica mi-a făcut semn cu mâna să tac. Apoi, tot în linişte, mi-a arătat să pun urechea la fereastră, şi să ascult, că în ceruri a început Liturghia şi clopotele universului vestesc deja Naşterea Domnului. Când mi-am lipit urechea de geamul îngheţat le-am auzit! Era un sunet tulburător, pe care l-am mai ascultat o singură dată în viaţa mea, acum, la bătrâneţe. Fiecare stea în parte cânta, asemenea unui dangăt de clopot, de la cele mai profunde, şi până la sunetul cristalin al clopoţeilor de argint, folosiţi de copilaşi. Am stat aşa, uluit, cu urechea lipită de fereastră, ascultând simfonia universului. Poate că pentru viaţa cuvioasă şi curată a bunicii mele, Dumnezeu a îngăduit să se deschidă cerurile şi să auzim această mare muzică a stelelor. Sigur, poate că nu am fost singurii în noaptea aceea care am auzit lucrul acesta... Peste ani, ajungând la seminar şi studiind, am citit într-una din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, că fiecare corp ceresc îl laudă pe Dumnezeu. V-am spus că de Naşterea Domnului, cerul şi pământul se unesc...
La ieslea Domnului
Ţara aşteaptă Crăciunul
- Astăzi, multe s-au schimbat. Am trecut prin 34 de ani de preoţie, e aproape o viaţă de om. Acum, cea mai mare bucurie a mea de Crăciun e liturghia. Vedeţi, noi de fapt nu comemorăm Naşterea lui Hristos, noi o recapitulăm, adică o retrăim. Sfânta Liturghie e o trimitere în timp, trăieşti astăzi ceea ce s-a întâmplat odinioară. Iar eu, în momentele acelea, sunt atât de bucuros... Ajung în peştera din Betleem! Dar nu în Betleemul de azi, ci în Betleemul de atunci. Mă întorc la peşteră şi am viziunea lui Iosif, aşa cum spune Evanghelia apocrifă, care pleacă, trimis de Sfânta Fecioară, să caute o moaşă care s-o ajute la naşterea pruncului. Preacurata nu avea nevoie de moaşă, pentru că naşterea lui Iisus a fost miraculoasă, cum trece raza soarelui prin geam, spune Sf. Grigorie Teologul, fără chinuri şi dureri şi fără să îi strice fecioria. Dar Prea Curata l-a trimis pe Iosif după moaşă, fiindcă el s-a îndoit de minunea Întrupării şi a crezut că, cine ştie, poate Fecioara s-a pângărit. De aceea l-a scos din peşteră, pentru că era nevrednic. Şi deodată, deasupra lumii s-a arătat steaua, cerul s-a umplut de lumină, iar peştera strălucea de parcă răsărise în ea soarele. Atunci lumea întreagă a stat în loc, timpul a încremenit, iar păstorii priveau înmărmuriţi cum cântau îngerii.
Iar după ce s-a petrecut miracolul Naşterii Domnului, toată făptura îşi vine înapoi în fire, Iosif se coboară în Betleem să caute o moaşă, o găseşte, cum spune tradiţia, pe acea Raşela, care era din neamul lor. Ea vine, dar îl află pe Iisus născut, înfăşat în iesle, iar pe Sfânta Fecioară liniştită şi bucuroasă, de parcă nu ar fi trecut prin chinurile facerii. Tradiţia ne spune că Raşela s-a tulburat şi nu a crezut-o pe Maica Domnului şi a vrut să o atingă, dar i s-a uscat mâna pe loc. Atunci Fecioara Maria i-a pus Pruncul în braţe, iar mâna i s-a tămăduit de îndată, şi a rugat-o să nu spună nimănui nimic din ce a văzut.
Liturghia de Crăciun mă face părtaş la toate acestea, iar când se termină şi ies din Sfântul Altar la familia duhovnicească a bisericii noastre, chiar simt că mă cobor din rai. Sunt plin de bucurie, plin de pace, se aşează o dragoste dumnezeiască în mine, pe care aş vrea s-o păstrez - şi o păstrez, ea rămâne, nu mi-o mai ia nimeni. Dar simt totuşi o diferenţă, simt sfârşitul liturghiei ca pe o coborâre din cer.
"Iisus stă în capul drumului şi aşteaptă să ne întoarcem"
- Eu cred că după acel decembrie 1989, noi am adunat din toate colţurile lumii, tot felul de obiceiuri, din dorinţa de a gusta noul. Am crezut că ele ne vor potoli toate neajunsurile, toate lipsurile din anii regimului comunist. Nu ni le-au potolit. Vă vorbeam mai devreme de bucuria sărbătorilor de atunci, care aveau mult mai puţine bucate pe masă, dar erau bucate bune, pentru că erau de la noi din curte şi pentru că le pregăteam cu dragoste. Acum predomină dorinţa de a avea cât mai mult, şi extravaganţa de a cheltui cât mai mult. Spre deosebire de atunci, acum se aruncă, din păcate, foarte mult, nu mănâncă resturile nici câinii de pe străzi. Această îmbelşugare încearcă să Îl scoată pe Hristos din Crăciun. Doar că Hristos nu se lipseşte de noi sub nicio formă, pentru că dragostea cu care El vine la noi, dragostea cu care se naşte an de an în inimile noastre este aceeaşi de la începuturi. Iisus permanent ne cuprinde, permanent ne cucereşte, El nu o să renunţe niciodată la noi, noi suntem cei care renunţăm la El. Îmi este vie permanent în minte (ca părinte duhovnicesc o retrăieşti de foarte multe ori), scena din evanghelie a întoarcerii fiului risipitor. Ca părinte duhovnicesc, eşti permanent cu privirea pe cale, la ucenic, ca să îl vezi întorcându-se, pentru că tu lăcrimezi din inimă, sângerezi din adâncul sufletului şi îl aştepţi. Asta este condiţia lui Dumnezeu faţă de noi: permanent stând în capul drumului şi aşteptând pe fiecare să se întoarcă şi să înţeleagă că fără Dumnezeu nu putem face nimic.
"Dumnezeu, drăguţul, aşteaptă să îl primim"
Pomenind morţii
- Trebuie să vrem. Trebuie să vrem să ne întoarcem la ceea ce înseamnă tradiţia sănătoasă a poporului nostru. Poporul şi biserica noastră au avut o linişte, un ritm în sărbătorire. Totul era cu rost, totul era legat de acel timp sfânt, nu era niciun gest făcut în plus, sau făcut de la sine, că aşa am vrut eu. La fel trebuie să facem şi acum. Noi trebuie să ne întoarcem la ceea ce am fost. Nu am câştigat nimic prin ceea ce facem acum, pentru că ceea ce facem acum nu capătă valoare, nu pune pe noi amprenta aceea sfântă a Crăciunului, cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi deschidere către Dumnezeu. Parcă nici uşile caselor de astăzi nu se mai deschid atât de largi, pentru ca Hristos să intre şi să cineze cu noi. A dispărut autenticitatea colindelor, deşi noi avem ce cânta, avem datinile noastre, avem rostul nostru, nu avem nevoie să împrumutăm de la nimeni nimic, pentru că la noi e tot tezaurul. Trebuie doar să îl folosim, să îl redescoperim, să îl scoatem de acolo de unde l-am acoperit, pentru această înnoire care, iată, nu a făcut decât să ne îndepărteze de biserică, să ne îndepărteze de tradiţie.
- Totuşi, lumea vine şi astăzi la biserică, în fiecare duminică lăcaşurile sunt pline...
- Da, este foarte multă lume în biserică, dar parcă acum credinţa este mai puţină, nu se mai vede focul acela din trecut. În copilăria mea ne adunam în jurul stranei - şi nu era foarte cald în biserică, nu erau condiţiile de acum - şi începeam să cântăm condacele noastre, eu cântam cot la cot cu bătrânii. Totul era o armonie, se crea acea simbioză între noi, era extraordinar. Eu cred că ar trebui să începem cu Sfânta Cuminecare de Crăciun, pe care am preţuit-o veacuri de-a rândul. Atunci Hristos se naşte în inimile fiecăruia dintre noi, pentru că aşa cum spune şi Sfântul Petru Damaschin foarte frumos: Sfânta Împărtăşanie nu ajunge în stomac, ea se resoarbe la nivelul inimii. Şi atunci, punându-L şi astăzi în inima ta pe Iisus, punându-L şi mâine, îl aduni în tine. Pe urmă, oricât ai ajunge de indiferent, El nu te mai lasă să pici, nu te mai lasă să te îndepărtezi de El, fiindcă rămâne şi lucrează în tine. Cine ar îndrăzni, după ce s-a împărtăşit, să Îl ţină pe Hristos la uşă? Fiecare se grăbeşte să deschidă uşa. Chiar dacă El bate şi tu nu Îi deschizi de la început şi întârzii, El, drăguţul, nu se supără, pentru că ne înţelege şi ne aşteaptă, şi creează un alt moment, o altă ocazie, ca să vină să bată din nou, iar noi să Îl primim. Aşa ne însoţeşte El mereu, pentru că este Părintele absolut, iar noi, în orice condiţii, suntem fiii Lui, copiii Lui, indiferent de starea duhovnicească în care ne aflăm, sau, hai să zicem, indiferent de starea de păcătoşenie în care ne aflăm. El ne iubeşte aşa cum suntem. Dumnezeu este iubirea desăvârşită, este dragoste desăvârşită, şi nu vrea să piardă pe nimeni.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
