Pr. ADRIAN BELDIANU - Biserica "Mihai Vodă" din București: "De Crăciun, eu chiar simt că mă cobor din rai"

- Odinioară, Nașterea Domnului arunca în viața satelor o bucurie atât de mare, încât lumina tot sfârșitul anului, până la marele praznic al Bobotezei. Astăzi, bucuria s-a ascuns, deși cadourile s-au înmulțit. Prin interviul acesta, am plecat călăuzit de părintele Adrian Beldianu spre vremea când Crăciunul era, încă, o sărbătoare sfântă -

Amintirile copilăriei noastre țin ascunse în ele, ca pe o comoară, vremurile în care Crăciunul era îngropat în zăpezi. Zăpada îngropa toată firea, cu mult timp înaintea Crăciunului. Albul ei, care potopea orizontul, începea să șteargă nu doar negreața lu­mii, ci și posomoreala adu­nată în suflete vre­me de un an. Și peste lume se lăsa li­niștea. Primii fulgi vesteau pacea ca­re urma să se răs­pândească în inimi prin ve­nirea lui Iisus pe pământ. Colindele, spovedania, pos­tul erau tot atâtea trepte pe care pășeam pen­tru a intra în peștera din Betleem, de mâ­nă cu îngerii. Și odată intrați ui­tam de griji, de răutăți, și de rău.
Împreună cu părintele Adrian Bel­dianu, parohul bi­sericii Mihai Vodă din Bucu­rești, am în­cer­cat să refacem acest drum al luminii, astăzi tot mai mult dat uitării. Dru­mul către ies­lea pruncului Iisus din ini­mile noastre.

Liturghia pruncilor

- Părinte Beldianu, vă numărați și sfinția voastră printre nostalgicii care tânjesc după Cră­ciunul de altădată, îngropat în zăpezi și colinde?

- Da, simt Crăciunul diferit față de cum îl sim­țeam în copilărie. Pe atunci Crăciunul însemna bu­curia vestirii Nașterii Domnului, pentru că mer­geam la colindat, iar colindul nu era, ca acum, un prilej de a te distra sau de a primi bani. Nici nu se dădeau bani ca acum, primeai doar covrigi. Aveam o datorie sfântă - să umblăm din curte în curte, nu pe unde doream, sau pe unde am fi crezut că vom fi primiți mai bine. Nu. Toată lumea îți deschidea poarta, iar datoria noastră, a colindători­lor, era să trecem pe la toți. Ne împărțeam pe cete și colindam tot satul! Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Ne pregăteam din timp trăistuțe, împletite din lână de mamele noastre, și toiege ca de păstori, și apoi plecam. De colindat se colinda numai în noap­tea de dinaintea nopții sfinte, pe 24 decembrie. În­ce­peam cam pe la trei dimineața. Cerul era întot­deauna foarte senin, nu îmi amintesc nicio noapte la colindat pe ninsoare sau pe ceață. Era ger și era întotdeauna zăpadă, parcă aud și acum scârțâitul ei sub bocanci. Fiindcă era senin, stelele erau foarte mari și clipeau puternic, iar luna era întotdeauna în crai nou. Niciodată nu am fost la colindat pe lună plină. Și am rămas de atunci în inimă cu o stare anume - simțeam cerul foarte aproape de pământ, pentru că universul întreg e părtaș la această săr­bătoare. Se creează un tot, cerul se unește cu pă­mântul și prăznuiește Nașterea lui Hristos. Iar noi eram pre­gătiți să simțim a­ceas­­tă unire, pentru că rân­duiala colindului la noi în sat (Moreni, la poalele Bucegilor) era să mergem fără să punem gura pe covrigii pri­miți și fără să bem apă, pentru că dimi­neața, la ora șapte, când termi­nam de colin­dat, toți co­piii ne primeneam și mergeam la li­turghie ca să ne împărtă­șim. Era liturghia noas­tră, a prun­cilor, și răbdam de foame sau sete câteva ceasuri pentru ea, dar era tare frumos.

Clopotele cerului

- În ce consta, la vremea aceea, magia Crăciunului? Se în­tâmpla ceva, în afara rânduielii concrete a dati­nilor?

- Pregătirile pentru Crăciun începeau cu mult timp înainte. Tot satul robotea pentru ca ulti­mele două zile să fie închi­nate doar colindatului și slujbelor. Atunci toată forfota se potolea. Se gătau ultimele clocote ale mâncărurilor, anu­me pregătite, ca dimi­neață, când veneam de la Li­tur­ghie, să ne așe­zăm la masă și bucuria sărbă­torii să fie de­pli­nă. Tot în ajun pri­meam cu icoa­­na. Nu o aduceau preoții, ci cân­tăreții bi­sericii, oa­meni aleși, care trăiau ca monahii și făceau parte din Oastea Dom­nului. Veneau în gru­puri, noi îi numeam "cră­ciunari", îi pri­meam și le dăruiam din tot ce aveam.
Apoi, în noaptea sfân­­tă, îmi amintesc bine cum luam în piept nămeții, de mână cu Maia, așa îi spuneam bunicii, ca să mergem la biserică. Ne trezeam cam pe la ora unu dimineața, ne prime­neam, și ne îmbrăcam întotdeauna cu straie noi, pentru că, vedeți, era această tendință de a arăta că te înnoiești și trupește, și sufletește. Hăinuțele ace­lea exprimau, de fapt, ceea ce se întâmpla în adânc. Ne trezeam în plină noapte, pentru că la noi litur­ghia Crăciunului se săvârșea la ora două dimineața, la fel ca de Paște. Satul nostru era în strânsă legătură cu Mânăstirea Peștera din Bucegi, ai cărei călugări aveau tipicul Sfântului Munte și de la ei am luat și noi această rânduială. Ora două nu e întâmplătoare, pentru că atunci, la două noaptea, potrivit tradiției, a înviat Hristos și de aceea, tot la această oră, în ceruri, începe liturghia îngerilor. Îmi aduc aminte că într-un an, somnul a fost greu și nu ne-am trezit. Atunci s-a întâmplat una dintre cele mai mari mi­nuni ale vieții mele. Am auzit-o pe maia din ca­mera ei spunând: "Vai, s-au pornit clopotele ceru­lui!". M-am dus repede să văd ce s-a petrecut. La biserică încă nu începuse liturghia, clopotele satului nu apucaseră încă să sune. Era o liniște desăvârșită, iar bunica mi-a făcut semn cu mâna să tac. Apoi, tot în liniște, mi-a arătat să pun urechea la fereastră, și să ascult, că în ceruri a început Liturghia și clopotele universului vestesc deja Nașterea Domnului. Când mi-am lipit urechea de geamul înghețat le-am auzit! Era un sunet tulburător, pe care l-am mai ascultat o singură dată în viața mea, acum, la bătrânețe. Fie­care stea în parte cânta, asemenea unui dangăt de clopot, de la cele mai profunde, și până la sunetul cristalin al clopoțeilor de argint, folosiți de copilași. Am stat așa, uluit, cu urechea lipită de fereastră, ascultând simfonia universului. Poate că pentru viața cuvioasă și curată a bunicii mele, Dumnezeu a îngăduit să se deschidă cerurile și să auzim aceas­tă mare muzică a stelelor. Sigur, poate că nu am fost singurii în noaptea aceea care am auzit lucrul aces­ta... Peste ani, ajungând la seminar și studiind, am citit într-una din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, că fiecare corp ceresc îl laudă pe Dumnezeu. V-am spus că de Nașterea Domnului, cerul și pă­mântul se unesc...

La ieslea Domnului

- Părinte, în ce se măsoară astăzi, pentru sfin­ția voastră, bucuria Crăciunului?

- Astăzi, multe s-au schimbat. Am trecut prin 34 de ani de preoție, e aproape o viață de om. Acum, cea mai mare bucurie a mea de Crăciun e liturghia. Vedeți, noi de fapt nu comemorăm Nașterea lui Hristos, noi o recapitulăm, adică o retrăim. Sfânta Liturghie e o trimitere în timp, trăiești astăzi ceea ce s-a întâmplat odinioară. Iar eu, în momentele acelea, sunt atât de bucuros... Ajung în peștera din Betleem! Dar nu în Betleemul de azi, ci în Bet­leemul de atunci. Mă întorc la peșteră și am viziu­nea lui Iosif, așa cum spune Evanghelia apocrifă, care pleacă, trimis de Sfânta Fecioară, să caute o moașă care s-o ajute la nașterea pruncului. Preacu­rata nu avea nevoie de moașă, pentru că nașterea lui Iisus a fost miraculoasă, cum trece raza soarelui prin geam, spune Sf. Grigorie Teologul, fără chinuri și dureri și fără să îi strice fecioria. Dar Prea Curata l-a trimis pe Iosif după moașă, fiindcă el s-a îndoit de minunea Întrupării și a crezut că, cine știe, poate Fecioara s-a pângărit. De aceea l-a scos din peșteră, pentru că era nevrednic. Și deodată, deasupra lumii s-a arătat steaua, cerul s-a umplut de lumină, iar peștera strălucea de parcă răsărise în ea soarele. Atunci lumea întreagă a stat în loc, timpul a încre­menit, iar păstorii priveau înmărmuriți cum cântau îngerii.
Iar după ce s-a petrecut miracolul Nașterii Dom­nului, toată făptura își vine înapoi în fire, Iosif se coboară în Betleem să caute o moașă, o găsește, cum spune tradiția, pe acea Rașela, care era din nea­mul lor. Ea vine, dar îl află pe Iisus născut, înfășat în iesle, iar pe Sfânta Fecioară liniștită și bucuroasă, de parcă nu ar fi trecut prin chinurile facerii. Tradiția ne spune că Rașela s-a tulburat și nu a cre­zut-o pe Maica Domnului și a vrut să o atingă, dar i s-a uscat mâna pe loc. Atunci Fecioara Maria i-a pus Pruncul în brațe, iar mâna i s-a tămăduit de îndată, și a rugat-o să nu spună nimănui nimic din ce a văzut.
Liturghia de Crăciun mă face părtaș la toate acestea, iar când se termină și ies din Sfântul Altar la familia duhovnicească a bisericii noastre, chiar simt că mă cobor din rai. Sunt plin de bucurie, plin de pace, se așează o dragoste dumnezeiască în mine, pe care aș vrea s-o păstrez - și o păstrez, ea rămâne, nu mi-o mai ia nimeni. Dar simt totuși o diferență, simt sfârșitul liturghiei ca pe o coborâre din cer.

"Iisus stă în capul drumului și așteaptă să ne întoarcem"

- Părinte Adrian Beldianu, de la lumea aceea pură și luminoasă de care îmi povestiți, dacă ve­nim în zilele noastre, Îl vedem parcă pe Mântui­torul scos din Crăciun și înlocuit de crăciunițe, de cadouri și de cumpărături...

- Eu cred că după acel decembrie 1989, noi am adunat din toate colțurile lumii, tot felul de obi­ceiuri, din dorința de a gusta noul. Am crezut că ele ne vor potoli toate neajunsurile, toate lipsurile din anii regimului comunist. Nu ni le-au potolit. Vă vorbeam mai devreme de bucuria sărbătorilor de atunci, care aveau mult mai puține bucate pe masă, dar erau bucate bune, pentru că erau de la noi din curte și pentru că le pregăteam cu dragoste. Acum predomină dorința de a avea cât mai mult, și ex­travaganța de a cheltui cât mai mult. Spre deosebire de atunci, acum se aruncă, din păcate, foarte mult, nu mănâncă resturile nici câinii de pe străzi. Această îmbelșugare încearcă să Îl scoată pe Hristos din Cră­ciun. Doar că Hristos nu se lipsește de noi sub nicio formă, pentru că dragostea cu care El vine la noi, dragostea cu care se naște an de an în inimile noastre este aceeași de la înce­puturi. Iisus perma­nent ne cuprinde, perma­nent ne cu­cerește, El nu o să re­nunțe niciodată la noi, noi suntem cei care renun­țăm la El. Îmi este vie per­ma­nent în minte (ca părin­te duhovnicesc o retrăiești de foarte multe ori), scena din evanghelie a întoar­cerii fiului risipitor. Ca părinte duhovnicesc, ești perma­nent cu privirea pe cale, la ucenic, ca să îl vezi întorcându-se, pentru că tu lăcrimezi din inimă, sân­gerezi din adâncul sufle­tului și îl aștepți. Asta este condiția lui Dumnezeu față de noi: permanent stând în capul drumului și așteptând pe fiecare să se întoarcă și să înțeleagă că fără Dumnezeu nu putem face nimic.

"Dumnezeu, drăguțul, așteaptă să îl primim"

- Și cum credeți că am putea să revenim la lumina de altădată a sărbătoririi Crăciunului?

- Trebuie să vrem. Trebuie să vrem să ne întoar­cem la ceea ce înseamnă tradiția sănătoasă a popo­rului nostru. Poporul și biserica noastră au avut o liniște, un ritm în sărbătorire. Totul era cu rost, totul era legat de acel timp sfânt, nu era niciun gest făcut în plus, sau făcut de la sine, că așa am vrut eu. La fel trebuie să facem și acum. Noi trebuie să ne întoarcem la ceea ce am fost. Nu am câștigat nimic prin ceea ce facem acum, pentru că ceea ce facem acum nu capătă valoare, nu pune pe noi amprenta aceea sfântă a Crăciunului, cu aceeași bucurie, cu a­ceeași deschidere către Dum­nezeu. Parcă nici ușile case­lor de astăzi nu se mai des­chid atât de largi, pentru ca Hristos să intre și să cineze cu noi. A dispărut au­ten­tici­tatea colin­delor, deși noi avem ce cânta, avem datinile noastre, avem rostul nostru, nu avem nevoie să împru­mutăm de la nimeni nimic, pentru că la noi e tot tezau­rul. Trebuie doar să îl fo­lo­sim, să îl redes­coperim, să îl scoatem de acolo de unde l-am acoperit, pentru această înnoire care, iată, nu a făcut decât să ne îndepăr­teze de biserică, să ne înde­părteze de tradiție.

- Totuși, lumea vine și as­tăzi la biserică, în fiecare du­minică lăcașurile sunt pli­ne...

- Da, este foarte multă lume în biserică, dar parcă acum credința este mai pu­țină, nu se mai vede focul acela din trecut. În copilăria mea ne adu­nam în jurul stra­nei - și nu era foarte cald în biserică, nu erau condițiile de acum - și înce­peam să cân­tăm condacele noas­tre, eu cântam cot la cot cu bătrânii. Totul era o armonie, se crea acea simbioză între noi, era extraordinar. Eu cred că ar trebui să începem cu Sfânta Cuminecare de Crăciun, pe care am prețuit-o veacuri de-a rândul. Atunci Hris­tos se naște în inimile fiecăruia din­tre noi, pentru că așa cum spune și Sfântul Petru Da­mas­chin foar­te frumos: Sfânta Împărtășanie nu ajun­ge în stomac, ea se resoarbe la nivelul inimii. Și atunci, punân­du-L și astăzi în inima ta pe Iisus, punându-L și mâine, îl aduni în tine. Pe urmă, oricât ai ajunge de indiferent, El nu te mai lasă să pici, nu te mai lasă să te îndepărtezi de El, fiindcă rămâne și lu­crează în tine. Cine ar îndrăzni, după ce s-a împăr­tășit, să Îl țină pe Hristos la ușă? Fiecare se grăbește să deschidă ușa. Chiar dacă El bate și tu nu Îi deschizi de la început și întârzii, El, drăguțul, nu se supără, pentru că ne înțelege și ne așteaptă, și creează un alt moment, o altă ocazie, ca să vină să bată din nou, iar noi să Îl primim. Așa ne însoțește El mereu, pentru că este Părintele absolut, iar noi, în orice condiții, suntem fiii Lui, copiii Lui, indi­ferent de starea duhovnicească în care ne aflăm, sau, hai să zicem, indiferent de starea de păcă­toșenie în care ne aflăm. El ne iubește așa cum suntem. Dumnezeu este iubirea desăvârșită, este dragoste desăvârșită, și nu vrea să piardă pe nimeni.