De 19 ani, îşi visează bărbatul în fiecare noapte. Nu-i pasă dacă o cred sau nu. Doar îmi explică: "Îl visez pentru că îl şi invoc în rugăciuni. Înainte de culcare, stau aici, în faţa patului şi-i zic: «Tu eşti fericirea mea în continuare. Te iubesc şi acolo unde eşti. Ajută-mă, Doamne, să nu-mi pot uita bărbatul, să pot să mă ajut singură până mor, să nu depind de nimeni. Să am un sfârşit uşor. Vreau să mor cu fericire în suflet, ca să mă pot întâlni dincolo cu omul meu...». Mi-am antrenat mintea să îl invoc să îmi apară în vise. Nu e ceva greu, nici «paranormal» cum s-ar crede. Pentru că mă gândesc la el intens. Şi chiar vine".
În absolut fiecare noapte, de 19 ani! Doamna Petra Marciuc n-o zice patetic, nu-i genul de femeie care să trăiască în melodramele trecutului. Om puternic, încrezător în sine, umple odaia cu volutele glasului ei grav, aristocratic. La 80 de ani, e încă profesor universitar de limbă română. Ştie când n-are rost să te joci cu vorbe mari şi siropoase. Doar spune simplu ce trăieşte. Consideră că e mai bine aşa. "Ţin minte toate zilele", mărturiseşte. "Deşi nu făcea gesturi spectaculoase, care să-ţi rămână în minte. Ne-am logodit când eu aveam 18 ani şi el era cu 16 ani mai mare. Şi nici nu a fost dragoste la prima vedere. L-am cunoscut ca acum, înainte de Crăciun, pe 19 decembrie 1957. Eu eram încă în liceu..." De atunci, ţine minte toate zilele. Îmi povesteşte, cu date şi ore exacte, cum arătau camerele, peisajul, anturajul, care era starea vremii. Tot. Şi fiecare detaliu al viselor. "Uneori îl visez bine, alteori nu. Am vise lungi, câteodată reuşesc să le continui şi după momente de trezie. Vise în care îl chem să vorbim, să îmi dea sfaturi, care pe urmă se potrivesc cu ce se întâmplă în realitate...". Mii şi mii de vise cu acest Constantin. Visul de astă noapte, de alaltănoapte, de acum sute de nopţi... Vise, când el vine să-i spună ce trebuie să facă a doua zi, vise când el suferea în închisoare, când "apare cu o floare în mână şi mă ia de braţ şi mă conduce într-un câmp cu flori de albăstrele, printre care e aruncat şi câte un mac"... Vise. Toată casa ei din cartierul bucureştean Dristor e plină de scrisori, bileţele, fotografii, lucruşoare mărunte, pe care le primea cadou de la el. O frunză, o floare sălbatică, o pietricică, păpuşele sau şoricei în miniatură... Fiecare îi aminteşte de o zi, de o clipă. Nu se simte niciodată singură. E o femeie activă, merge la Universitate, face meditaţii cu elevi sau studenţi, citeşte zilnic, până la ora unsprezece noaptea. Atunci se aşează în genunchi. Îşi face rugăciunea. Şi începe, încet, să-l viseze.
Ziua când a început fericirea
La căpătâiul patului are două păpuşi: un urs de pluş, altădată alb, şi o prinţesucă din porţelan, cu rochiţă bleu. Au fost, acum 60 de ani, ale fetiţei sale. O masă pătrată în mijlocul odăii, cu două scaune. Pe pereţi, fotografii care o înfăţişează alături de un bărbat înalt, blond, cu ochi albaştri. Sunt în poziţii afectuoase, nonconformiste, aproape pasionale, ca cele de actori nordici din anii '60. Mi-e greu să cred că o astfel de poveste de dragoste a putut exista. Altfel decât în filme. Mereu îmi vine s-o verific pe doamna Marciuc, uitându-mă în vechi scrisori de dragoste, încordându-mi atenţia asupra vorbelor sale. Să văd dacă se potrivesc, dacă nu exagerează. Dar nu: maiorul Constantin Marciuc chiar a venit în casa lor, de pe strada Şerban Vodă, în seara de 19 decembrie 1957, la orele 18.00. Ziua aceea e menţionată în scrisorile lor, o pomenesc amândoi ca pe "ziua de când a început fericirea". El n-o mai văzuse pe mica Petruţa decît de două ori până atunci. Mereu ea se ascundea sfioasă în camera ei, n-avea curaj să stea mult cu "oamenii mari", musafiri. "Venea în vizită la bunica mea, Victoria, noi suntem aromâni de neam. Eram prieteni de familie cu mama lui, Milada Barbara, cehoaică provenind din Pilzen. Şi m-a văzut. I-a spus bunicii mele că vrea să mă ceară de nevastă. Scurt. Decis. Aşa cum fac militarii. Bunica mea îl plăcea, na. Era totuşi arhitect, om serios, ofiţer de carieră, terminase Academia Militară. Eu: "Nici gând, e prea babalâc!" Era frumos de pica, dichisit, în uniforma aia a lui de «maieur» (râde), dar eu eram prea mică şi «a dracului»... Până la urmă, am acceptat să mă întâlnesc cu el, la noi acasă, să vorbim. Ţin minte cum a venit: cu un buchet de flori, o cutie mare de bomboane şi un bibelou cu un moşneguţ stilizat aşa, împachetat fistichiu - îl am şi acum aici, în dulapul acela. Eu eram naivă, vă daţi seama, i-am zis:
În casa morţii
Un an, zi de zi, în celula condamnaţilor la moarte. Fără să ştii nimic de cei dragi. Abia după un an, în noaptea de Revelion dintre 1959-1960, i-au comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. "În lanţuri, cu bile la picioare, l-au ţinut în puşcăriile de la Jilava şi Gherla. Îl întindeau pe un pat de lemn, legat de mâini şi picioare şi îl loveau în tălpi cu ranga, printr-o scândură de lemn, până făcea pe el şi leşina. Îmi spunea: «Petruţa, când mă loveau cu aia, simţeam că toate organele în mine se deplasau!..», Apoi aruncau o găleată cu apă pe el şi continuau să îl tortureze. Noi, în timpul ăsta, i-am făcut toate slujbele de pomenire. Aproape nu mai speram... Nici el nu credea că va ieşi viu de acolo. Eliberarea lui s-a hotărât într-o singură zi, pe 18 decembrie 1964, când Dej a bătut palma cu Tito. Pe 19 decembrie, uşa celulei s-a deschis şi i s-a spus simplu: «Eşti liber». A ieşit din închisoare, în frig, doar cu hainele alea zdrenţăroase pe care le-a avut pe el timp de cinci ani. 19 decembrie. Aceeaşi zi, când a plecat de lângă mine. Venea iarăşi Crăciunul...".
Crăciunul regăsirii
Un pătuţ gol
La aflarea veştii, tot bărbatul ei a fost primul care a încercat să o liniştească. Deşi rămăsese împietrit, fără grai. După un timp, i-a zis: "Eu simt, Petruţa, că nu este adevărat...". Au început să facă demersuri la Miliţie, la spital, Procuratură... Memorii peste tot - doamna Petra le păstrează şi azi. N-au reuşit să obţină nici măcar acel certificat de deces. Chiar şi atunci, după "moartea" fetiţei, au purtat-o cu vorba, zicându-i "veniţi mâine, apoi poimâine...", până ce totul a devenit inutil. În anul 1969, li s-a zis că acest copil cu numele Eugenia Simona Esmeralda Marciuc nu figurează nicăieri în evidenţa populaţiei. Au aflat, din surse neoficiale, că ar fi putut fi înfiată, dar n-au nicio şansă s-o găsească. În vremurile alea, din anul 1961, orice era posibil. Mai ales în cazul unei mame atât de tinere şi sărace, soţie de deţinut politic condamnat la moarte. Apoi, Petra n-a mai putut avea alt copil. Din cauza acestor traume, s-a îmbolnăvit foarte grav, a fost nevoită să facă o mulţime de operaţii ginecologice foarte grave. A stat în comă, uneori la limita morţii. Dar mereu l-a avut pe el. "Eram în spital, la terapie intensivă şi, câteodată, puteam să îi aud glasul, la căpătâiul meu: «Să nu mori, că vin şi eu după tine!...». Un an de zile a stat lângă patul meu, zi de zi. Medicii îmi interziseseră orice relaţie trupească timp de doi ani. Încercam să mă pun în pielea lui şi îi ziceam: «Costi, tu eşti bărbat, cinci ani de zile ai stat fără o femeie. Important e să fii tu om, să fii liber... Dacă sunt probleme din astea fiziologice - mă iertaţi - te rog să mergi, poţi să găseşti altă femeie şi să te întorci la Piţi a ta, aşa cum ai venit de fiecare dată. Eu n-o să consider niciodată că m-ai înşelat, jur...». N-o să credeţi, dar între noi doi nu a existat niciodată gelozie. Pentru că nu mi-a dat ocazia. Pentru că simţeam că mă iubeşte din tot sufletul şi eu îl iubesc din tot sufletul. Iar eu la alt bărbat nici n-am gândit vreodată. A fost doar el, unicul din viaţa mea".
Zâna de porţelan
De atunci îl visează mereu. Mai ales acum, când e încercată iarăşi de boală, trebuie să meargă din nou la spital, pentru o altă operaţie de tumoră la sân. Pe urmă vine Crăciunul. Urmează să facă bradul, să cureţe puţin prin casă. Să le aştepte în seara de Ajun pe cele două prietene vechi ale ei, o învăţătoare şi o profesoară octogenare, să stea împreună la un pahar cu vin fiert. Şi pe cei câţiva foşti studenţi care au anunţat-o că vin să o colinde. Are 80 de ani, trei luni şi nouă zile. "Dacă ar trăi, fetiţa mea ar avea 60 de ani, opt luni şi o zi. Poate că încă mai e pe acolo, pe undeva", şi arată pe fereastră, în noapte, spre nicăieriul din jur. "Dar deocamdată nu mă gândesc eu la atâta fericire...".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
