De 19 ani, își visează bărbatul în fiecare noapte. Nu-i pasă dacă o cred sau nu. Doar îmi explică: "Îl visez pentru că îl și invoc în rugăciuni. Înainte de culcare, stau aici, în fața patului și-i zic: «Tu ești fericirea mea în continuare. Te iubesc și acolo unde ești. Ajută-mă, Doamne, să nu-mi pot uita bărbatul, să pot să mă ajut singură până mor, să nu depind de nimeni. Să am un sfârșit ușor. Vreau să mor cu fericire în suflet, ca să mă pot întâlni dincolo cu omul meu...». Mi-am antrenat mintea să îl invoc să îmi apară în vise. Nu e ceva greu, nici «paranormal» cum s-ar crede. Pentru că mă gândesc la el intens. Și chiar vine".
În absolut fiecare noapte, de 19 ani! Doamna Petra Marciuc n-o zice patetic, nu-i genul de femeie care să trăiască în melodramele trecutului. Om puternic, încrezător în sine, umple odaia cu volutele glasului ei grav, aristocratic. La 80 de ani, e încă profesor universitar de limbă română. Știe când n-are rost să te joci cu vorbe mari și siropoase. Doar spune simplu ce trăiește. Consideră că e mai bine așa. "Țin minte toate zilele", mărturisește. "Deși nu făcea gesturi spectaculoase, care să-ți rămână în minte. Ne-am logodit când eu aveam 18 ani și el era cu 16 ani mai mare. Și nici nu a fost dragoste la prima vedere. L-am cunoscut ca acum, înainte de Crăciun, pe 19 decembrie 1957. Eu eram încă în liceu..." De atunci, ține minte toate zilele. Îmi povestește, cu date și ore exacte, cum arătau camerele, peisajul, anturajul, care era starea vremii. Tot. Și fiecare detaliu al viselor. "Uneori îl visez bine, alteori nu. Am vise lungi, câteodată reușesc să le continui și după momente de trezie. Vise în care îl chem să vorbim, să îmi dea sfaturi, care pe urmă se potrivesc cu ce se întâmplă în realitate...". Mii și mii de vise cu acest Constantin. Visul de astă noapte, de alaltănoapte, de acum sute de nopți... Vise, când el vine să-i spună ce trebuie să facă a doua zi, vise când el suferea în închisoare, când "apare cu o floare în mână și mă ia de braț și mă conduce într-un câmp cu flori de albăstrele, printre care e aruncat și câte un mac"... Vise. Toată casa ei din cartierul bucureștean Dristor e plină de scrisori, bilețele, fotografii, lucrușoare mărunte, pe care le primea cadou de la el. O frunză, o floare sălbatică, o pietricică, păpușele sau șoricei în miniatură... Fiecare îi amintește de o zi, de o clipă. Nu se simte niciodată singură. E o femeie activă, merge la Universitate, face meditații cu elevi sau studenți, citește zilnic, până la ora unsprezece noaptea. Atunci se așează în genunchi. Își face rugăciunea. Și începe, încet, să-l viseze.
Ziua când a început fericirea
E seară, ninge viscolit în ferestre. Motanul Piți se sperie și urcă pe dulap. Acolo va rămâne, timp de patru ore. Niște studente l-au găsit pe stradă și i l-au dăruit. L-a botezat Piți, așa cum îl alinta pe bărbatul ei.
La căpătâiul patului are două păpuși: un urs de pluș, altădată alb, și o prințesucă din porțelan, cu rochiță bleu. Au fost, acum 60 de ani, ale fetiței sale. O masă pătrată în mijlocul odăii, cu două scaune. Pe pereți, fotografii care o înfățișează alături de un bărbat înalt, blond, cu ochi albaștri. Sunt în poziții afectuoase, nonconformiste, aproape pasionale, ca cele de actori nordici din anii '60. Mi-e greu să cred că o astfel de poveste de dragoste a putut exista. Altfel decât în filme. Mereu îmi vine s-o verific pe doamna Marciuc, uitându-mă în vechi scrisori de dragoste, încordându-mi atenția asupra vorbelor sale. Să văd dacă se potrivesc, dacă nu exagerează. Dar nu: maiorul Constantin Marciuc chiar a venit în casa lor, de pe strada Șerban Vodă, în seara de 19 decembrie 1957, la orele 18.00. Ziua aceea e menționată în scrisorile lor, o pomenesc amândoi ca pe "ziua de când a început fericirea". El n-o mai văzuse pe mica Petruța decît de două ori până atunci. Mereu ea se ascundea sfioasă în camera ei, n-avea curaj să stea mult cu "oamenii mari", musafiri. "Venea în vizită la bunica mea, Victoria, noi suntem aromâni de neam. Eram prieteni de familie cu mama lui, Milada Barbara, cehoaică provenind din Pilzen. Și m-a văzut. I-a spus bunicii mele că vrea să mă ceară de nevastă. Scurt. Decis. Așa cum fac militarii. Bunica mea îl plăcea, na. Era totuși arhitect, om serios, ofițer de carieră, terminase Academia Militară. Eu: "Nici gând, e prea babalâc!" Era frumos de pica, dichisit, în uniforma aia a lui de «maieur» (râde), dar eu eram prea mică și «a dracului»... Până la urmă, am acceptat să mă întâlnesc cu el, la noi acasă, să vorbim. Țin minte cum a venit: cu un buchet de flori, o cutie mare de bomboane și un bibelou cu un moșneguț stilizat așa, împachetat fistichiu - îl am și acum aici, în dulapul acela. Eu eram naivă, vă dați seama, i-am zis: «Domnule, nu mă pot mărita cu dumneavostră. Nu știți cine sunt eu, ce defecte am, eu nu sunt un om bogat.. Vă rog, nu se poate. Sunt mai pretențioasă, intenționez să merg la studii, să mă fac profesoară...» El stă lângă mine, se uită cum turuiam eu acolo și la urmă zice: «Domnișoară, ce genunchi rotunzi și frumoși aveți!..» M-a bufnit râsul. Îmi plăcea felul ăsta copilăros al lui, de-a-mi face complimente. Cum adică genunchi «rotunzi»? (râde) Așa ne amuzam noi, el era mai copilăros decât mine. Eu eram aia «serioasa». Dar recunosc, nu l-am iubit de la început. M-am îndrăgostit de el în seara de dinainte de Crăciun, când l-am văzut prima oară cântând la pian. Tot la noi în casă. Mângâia clapele și parcă devenise transfigurat, cântând o romanță de-a lui, bucovineană. Cânta, mă uitam la el, la părul lui blond... Și i-am simțit acea sensibilitate aparte, văzând cum trăiește muzica... De atunci, inima mea s-a îndreptat definitiv către omul ăsta. Când am simțit că e sensibil, că e atent și blând și bun... Ne-am logodit religios pe 2 ianuarie, la două săptămâni după ce m-a cerut de nevastă. Și am avut o căsnicie cum nu a avut nimeni pe lume. El mi-a fost și iubit, și frate, și tată, și tot... Iar eu l-am divinizat! Când venea acasă de la serviciu, săream unul de gâtul celuilalt și ne strângeam în brațe și ne sărutam... Și el îmi spunea: «Ești cea mai frumoasă, ești un copil bun, mi-a fost dor de tine...». Secvențele astea îți rămân întipărite o viață întreagă. Era minunat! Minunat! Știu că sună ca-n filme. Dar știu și că asta a fost viața mea. Îmi spuneam mereu: «Asta e fericirea. Da, asta trebuie să fie fericirea!...»".
În casa morții
Nici un an n-au apucat să trăiască împreună. Au avut o fetiță. Constantin a văzut-o când s-a născut, apoi a fost arestat și condamnat la moarte. Petra n-a mai știut nimic de el. Doar că a plecat de acasă în dimineața zilei de 9 ianuarie 1959, chemat la Ministerul Forțelor Armate și nu s-a mai întors. Abia după mulți ani a aflat: un coleg alcoolic, de la unitatea militară unde lucra, a informat Securitatea că maiorul Constantin Marciuc este spion al iugoslavilor, cărora le vinde secrete de stat. A făcut asta doar din răzbunare: fusese sancționat de soțul ei că vine beat la serviciu și nu i se pot încredința documente militare spre semnătură. Doamna Petra are în față dosarul CNSAS, îmi arată declarația acelui Gheață Constantin, care azi nu mai trăiește. De aici a pornit totul. S-a întâmplat așa: în acea zi, bărbatul ei e trimis într-o misiune la Brașov, să ducă o servietă cu niște documente. În gară la Ploiești, trenul se oprește. Intră doi inși, care caută prin compartimente. Și merg direct la el: "Ofițerul Constanin Marciuc?... Sunteți arestat. Acuzat de înaltă trădare de patrie!". Nu a existat vreodată un mandat de reținere. Cei doi au scos pistoalele și i-au ordonat să coboare din tren. Pe peron, i-au pus niște ochelari de tablă și l-au băgat într-o mașină. Nimeni n-a mai aflat ceva de el vreme de cinci ani. Aceste informații se pot regăsi în documente. Că a fost arestat în gara din Ploiești și adus la sediul Securității din București, de pe Calea Plevnei. Restul poveștii i-a spus-o cu greu, după mult timp, soțul ei. "L-au dat jos din mașina aceea și l-au băgat în arest. Când i-au dat jos ochelarii, un țigan gardian a apărut în fața lui: «Aaaa, domnu' ofițer!... Ia apropie-te puțin de mine...». Și îi trage una în gură, apoi îi smulge gradele de pe umeri. Dacă ar fi aici, să-l auziți cum povestea!... Asta a fost partea cea mai dureroasă pentru el, mai cruntă decât toate torturile de mai târziu. Că ăla n-avea nici măcar un ordin de degradare, care se dă doar prin minister... Umilința asta! Când povestea, plângea. Apoi, același gardian l-a trântit pe jos, l-a lovit în gură cu bocancii. I-a rupt toți dinții. Așa a venit acasă, fără dinții lui frumoși, albi. Nu au avut nicio dovadă împotriva lui. Un an de zile l-au ținut în anchete aici, pe Plevnei. Era la doi pași de casa noastră și noi îl credeam mort. Le zicea: «Împușcați-mă, eu nu mi-am trădat țara! Sunt ofițer al armatei române! Nu sunt copil de oameni bogați, un Dumnezeu am! Am fost un an pe front în război, am decorații militare...». Nu l-au ascultat. L-au chemat pe acel Gheață care a dat declarație, apoi alți falși martori și l-au condamnat la moarte. Povestea cum, în fiecare zi când se deschidea vizeta, sărea în picioare, cu atac de panică, crezând că îl cheamă să-l execute. Și mulți ani după aceea, până ce a murit, țipa noaptea în somn și apoi îl vedeam cum stă la marginea patului. Îl trăgeam spre mine: «Costi, Costi, ce se întâmplă?!» «Mă împușcă, vin după mine să mă împuște!», zicea, și uite-așa îi făcea inima...".
Un an, zi de zi, în celula condamnaților la moarte. Fără să știi nimic de cei dragi. Abia după un an, în noaptea de Revelion dintre 1959-1960, i-au comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață. "În lanțuri, cu bile la picioare, l-au ținut în pușcăriile de la Jilava și Gherla. Îl întindeau pe un pat de lemn, legat de mâini și picioare și îl loveau în tălpi cu ranga, printr-o scândură de lemn, până făcea pe el și leșina. Îmi spunea: «Petruța, când mă loveau cu aia, simțeam că toate organele în mine se deplasau!..», Apoi aruncau o găleată cu apă pe el și continuau să îl tortureze. Noi, în timpul ăsta, i-am făcut toate slujbele de pomenire. Aproape nu mai speram... Nici el nu credea că va ieși viu de acolo. Eliberarea lui s-a hotărât într-o singură zi, pe 18 decembrie 1964, când Dej a bătut palma cu Tito. Pe 19 decembrie, ușa celulei s-a deschis și i s-a spus simplu: «Ești liber». A ieșit din închisoare, în frig, doar cu hainele alea zdrențăroase pe care le-a avut pe el timp de cinci ani. 19 decembrie. Aceeași zi, când a plecat de lângă mine. Venea iarăși Crăciunul...".
Crăciunul regăsirii
"Când l-am văzut, am căzut în genunchi în fața lui, în zăpadă. Nu puteam spune nimic", își amintește. "A intrat în casă, ca un schelet, ca o umbră. Slab, desfigurat, fără dinți în gură... Am început să plâng și îi sărutam rănile de la picioare. El m-a ridicat, s-a uitat la mine și îi curgeau lacrimile... Ne uitam unul la altul, plângând. Ce puteam să mai zicem? I-am spălat rănile, avea niște izmene din petice de saci, cusute cu sârmă... M-a întrebat de fetița noastră, i-am spus că nu e aici, dar o voi aduce zilele viitoare. Eram din nou împreună, efectiv, nu puteam crede. În seara aia, când ne-am culcat și s-a apropiat de mine, fiind atât de slăbit... A început să-și ceară scuze: «Vai, Petruța, iartă-mă, nu știu...». Apoi fericirea l-a revitalizat incredibil de repede. Mi-a spus: «Petruța, dacă nu vă aveam pe tine și pe fetița noastră, n-aș fi rezistat acolo, jur... Voi m-ați ținut!». Îl credeam, simțeam asta. De Crăciun, a reușit să se așeze iarăși la pian. Ne-a cântat «O, Tannenbaum», pentru mine și mama sa. Își revenea. Am băut vin fiert, am dansat amândoi. A fost cel mai frumos Crăciun al vieții mele. Abia după vreo două zile, dimineață devreme, m-a întrebat: «Și totuși, Petruța, unde e fetița noastră?...»".
Un pătuț gol
Așteptase întrebarea asta. "Cum era să-i spun unde e fetița noastră?...". Petra lasă privirea în podea, încercând parcă să-și ascundă o emoție rușinată. Cât timp el a fost închis, ea fusese nevoită să plece mereu, ca profesoară, în "stagiile" acelea de la sate. A făcut o cerere către directorul unui cămin de copii să-i țină fetița cât e plecată. Erau vremuri foarte sărace, la limita supraviețuirii. Cererea i-a fost aprobată. Lipsise doar nouă zile de lângă fetița care avea doi ani jumătate, când a primit un telefon de la Miliție, în satul Stoienești, unde fusese repartizată: "Prezentați-vă urgent la căminul de copii numărul 2". Atât. Când a vrut să întrebe de ce, telefonul s-a închis brusc. "Am plecat acolo cu primul autobuz. Am intrat și m-am îndreptat direct spre pătuțul ei, spre salonașul unde o lăsasem. Și mă întâmpină asistenta șefă, care îmi spune așa, sec: «Aaa, nu vă mai duceți, că fetița dumneavoastră e deja incinerată...». Abia am apucat să văd pătuțul acela, gol...". Se întoarce spre mine, ținând în palmă pozele fetiței pe care-o fotografiase de atâtea ori până la vârsta de 2 ani jumătate, ca să i le poată arăta soțului ei. Mă privește cumva mirată și mă întreabă: "Dumneavostră, ca părinte, cum ați reacționa dacă vi s-ar spune așa ceva?.... Le-am zis: «Nu se poate! Acum nici două săptămâni era în regulă, sănătoasă...». O iubeam aât de mult, era sensul vieții mele. după ce Costi dispăruse. Ne dorisem atât de mult copilul ăsta!... Au venit doctorii și mi-au făcut niște calmante, pe urmă m-au pus să semnez ceva, ziceau că e un certificat de deces. Eu: «Cum să semnez?! De ce-mi dați mie astea?!...». Dar ei mă presau, stăteau în jurul meu și-mi ziceau: «Tovarășa, dumneavoastră nu înțelegeți că e incinerată?! A făcut o boală și așa e procedura.» Eram și tânără, naivă, disperată, nu știam ce să fac... Am semnat. Și m-am apucat să îi fac și ei slujbele de pomenire...".
La aflarea veștii, tot bărbatul ei a fost primul care a încercat să o liniștească. Deși rămăsese împietrit, fără grai. După un timp, i-a zis: "Eu simt, Petruța, că nu este adevărat...". Au început să facă demersuri la Miliție, la spital, Procuratură... Memorii peste tot - doamna Petra le păstrează și azi. N-au reușit să obțină nici măcar acel certificat de deces. Chiar și atunci, după "moartea" fetiței, au purtat-o cu vorba, zicându-i "veniți mâine, apoi poimâine...", până ce totul a devenit inutil. În anul 1969, li s-a zis că acest copil cu numele Eugenia Simona Esmeralda Marciuc nu figurează nicăieri în evidența populației. Au aflat, din surse neoficiale, că ar fi putut fi înfiată, dar n-au nicio șansă s-o găsească. În vremurile alea, din anul 1961, orice era posibil. Mai ales în cazul unei mame atât de tinere și sărace, soție de deținut politic condamnat la moarte. Apoi, Petra n-a mai putut avea alt copil. Din cauza acestor traume, s-a îmbolnăvit foarte grav, a fost nevoită să facă o mulțime de operații ginecologice foarte grave. A stat în comă, uneori la limita morții. Dar mereu l-a avut pe el. "Eram în spital, la terapie intensivă și, câteodată, puteam să îi aud glasul, la căpătâiul meu: «Să nu mori, că vin și eu după tine!...». Un an de zile a stat lângă patul meu, zi de zi. Medicii îmi interziseseră orice relație trupească timp de doi ani. Încercam să mă pun în pielea lui și îi ziceam: «Costi, tu ești bărbat, cinci ani de zile ai stat fără o femeie. Important e să fii tu om, să fii liber... Dacă sunt probleme din astea fiziologice - mă iertați - te rog să mergi, poți să găsești altă femeie și să te întorci la Piți a ta, așa cum ai venit de fiecare dată. Eu n-o să consider niciodată că m-ai înșelat, jur...». N-o să credeți, dar între noi doi nu a existat niciodată gelozie. Pentru că nu mi-a dat ocazia. Pentru că simțeam că mă iubește din tot sufletul și eu îl iubesc din tot sufletul. Iar eu la alt bărbat nici n-am gândit vreodată. A fost doar el, unicul din viața mea".
Zâna de porțelan
Un urs alb și o zânuță veche de porțelan. Păpușile cu care se juca fetița ei, acum șase decenii. Le privesc, apoi mă uit la pozele mititele ale bebelușului ce n-a apucat să se bucure niciodată de acești părinți veșnic îndrăgostiți. Bărbatul acela frumos, în uniformă de maior, a murit de inimă în anul 1999, după multele crize cardiace cauzate de traumele din închisoare. Își recăpătase onorurile militare, redevenise bărbatul atletic și robust de altădată. Avea să moară în amiaza zilei, pe 9 noiembrie 1999, în casa unui prieten de-al său.
De atunci îl visează mereu. Mai ales acum, când e încercată iarăși de boală, trebuie să meargă din nou la spital, pentru o altă operație de tumoră la sân. Pe urmă vine Crăciunul. Urmează să facă bradul, să curețe puțin prin casă. Să le aștepte în seara de Ajun pe cele două prietene vechi ale ei, o învățătoare și o profesoară octogenare, să stea împreună la un pahar cu vin fiert. Și pe cei câțiva foști studenți care au anunțat-o că vin să o colinde. Are 80 de ani, trei luni și nouă zile. "Dacă ar trăi, fetița mea ar avea 60 de ani, opt luni și o zi. Poate că încă mai e pe acolo, pe undeva", și arată pe fereastră, în noapte, spre nicăieriul din jur. "Dar deocamdată nu mă gândesc eu la atâta fericire...".