Povești de dragoste - Bărbatul din vis

Bogdan Lupescu
"Te iubesc, acolo unde ești"

De 19 ani, își visează bărbatul în fiecare noapte. Nu-i pasă dacă o cred sau nu. Doar îmi explică: "Îl visez pentru că îl și invoc în rugăciuni. Înainte de culcare, stau aici, în fața patului și-i zic: «Tu ești fe­ricirea mea în continuare. Te iubesc și acolo unde ești. Aju­tă-mă, Doamne, să nu-mi pot uita bărbatul, să pot să mă ajut singură până mor, să nu depind de nimeni. Să am un sfârșit ușor. Vreau să mor cu fericire în su­flet, ca să mă pot întâlni dincolo cu omul meu...». Mi-am antre­nat mintea să îl invoc să îmi apară în vise. Nu e ceva greu, nici «paranormal» cum s-ar cre­de. Pentru că mă gândesc la el intens. Și chiar vine".
În absolut fiecare noapte, de 19 ani! Doamna Petra Marciuc n-o zice patetic, nu-i genul de fe­­meie care să trăiască în melo­dra­mele trecutului. Om pu­ternic, încrezător în sine, umple odaia cu volutele glasului ei grav, aris­to­cra­tic. La 80 de ani, e încă profesor universitar de limbă română. Știe când n-are rost să te joci cu vorbe mari și siropoase. Doar spune sim­plu ce trăiește. Consideră că e mai bine așa. "Țin minte toate zilele", măr­turisește. "De­și nu fă­cea ges­turi spectaculoase, care să-ți rămână în minte. Ne-am logodit când eu aveam 18 ani și el era cu 16 ani mai mare. Și nici nu a fost dragoste la prima vedere. L-am cunoscut ca acum, înainte de Crăciun, pe 19 decembrie 1957. Eu eram încă în liceu..." De atunci, ține minte toate zilele. Îmi povestește, cu date și ore exacte, cum arătau camerele, peisajul, anturajul, care era starea vremii. Tot. Și fiecare detaliu al viselor. "Uneori îl visez bine, alteori nu. Am vise lungi, câteodată reu­șesc să le continui și du­pă momente de trezie. Vise în care îl chem să vorbim, să îmi dea sfaturi, care pe urmă se potrivesc cu ce se întâmplă în rea­litate...". Mii și mii de vise cu acest Constantin. Vi­sul de astă noapte, de alal­tănoapte, de acum sute de nopți... Vise, când el vine să-i spună ce trebuie să facă a doua zi, vise când el suferea în închisoare, când "apare cu o floare în mână și mă ia de braț și mă conduce într-un câmp cu flori de albăstrele, printre care e aruncat și câte un mac"... Vise. Toată casa ei din cartierul bucu­reștean Dristor e plină de scrisori, bilețele, foto­gra­fii, lucrușoare mărunte, pe care le primea cadou de la el. O frunză, o floare săl­batică, o pietricică, păpușele sau șoricei în mi­niatură... Fie­care îi amintește de o zi, de o clipă. Nu se simte ni­cio­­dată singură. E o femeie ac­tivă, merge la Uni­ver­sitate, face meditații cu elevi sau studenți, citește zilnic, până la ora un­sprezece noaptea. Atunci se așea­ză în ge­nunchi. Își face rugăciu­nea. Și începe, încet, să-l viseze.

Ziua când a început fericirea

E seară, ninge viscolit în ferestre. Motanul Piți se sperie și urcă pe dulap. Acolo va ră­mâ­ne, timp de patru ore. Niște studente l-au găsit pe stradă și i l-au dăruit. L-a botezat Piți, așa cum îl alinta pe bărbatul ei.
La căpătâiul patului are două păpuși: un urs de pluș, altădată alb, și o prințesucă din por­țelan, cu ro­chiță bleu. Au fost, acum 60 de ani, ale fetiței sale. O masă pătrată în mijlocul odăii, cu două scaune. Pe pereți, fotografii care o înfățișează alături de un bărbat înalt, blond, cu ochi albaștri. Sunt în poziții afectuoase, noncon­formiste, aproape pasionale, ca cele de actori nordici din anii '60. Mi-e greu să cred că o astfel de poveste de dragoste a putut exista. Altfel de­cât în filme. Mereu îmi vine s-o ve­rific pe doamna Marciuc, uitân­du-mă în vechi scrisori de dragoste, în­cordându-mi atenția asupra vor­belor sale. Să văd dacă se po­tri­vesc, dacă nu exage­rea­ză. Dar nu: maiorul Constantin Marciuc chiar a venit în casa lor, de pe stra­da Șerban Vodă, în seara de 19 de­cembrie 1957, la orele 18.00. Ziua aceea e menționată în scri­so­rile lor, o pomenesc amândoi ca pe "ziua de când a început fericirea". El n-o mai văzuse pe mica Petruța decît de două ori până atunci. Me­reu ea se as­cun­dea sfi­oasă în ca­mera ei, n-avea curaj să stea mult cu "oamenii mari", musafiri. "Ve­nea în vizită la bunica mea, Vic­to­ria, noi sun­tem aromâni de neam. Eram prie­teni de fa­milie cu mama lui, Mi­lada Bar­bara, cehoaică prove­nind din Pil­zen. Și m-a văzut. I-a spus bunicii mele că vrea să mă ceară de ne­vastă. Scurt. Decis. Așa cum fac militarii. Bunica mea îl plăcea, na. Era totuși arhitect, om serios, ofițer de carieră, ter­minase Academia Militară. Eu: "Nici gând, e prea babalâc!" Era frumos de pica, dichisit, în uniforma aia a lui de «ma­ieur» (râ­de), dar eu eram prea mi­că și «a dra­cului»... Până la ur­mă, am acceptat să mă întâlnesc cu el, la noi acasă, să vorbim. Țin minte cum a venit: cu un buchet de flori, o cutie mare de bomboane și un bibelou cu un moșneguț stilizat așa, împachetat fistichiu - îl am și acum aici, în dulapul acela. Eu eram naivă, vă dați sea­ma, i-am zis: «Dom­nule, nu mă pot mărita cu dumnea­vos­tră. Nu știți cine sunt eu, ce de­fecte am, eu nu sunt un om bo­gat.. Vă rog, nu se poa­te. Sunt mai pre­tențioasă, in­ten­ționez să merg la studii, să mă fac pro­fesoară...» El stă lân­gă mine, se uită cum tu­ruiam eu acolo și la ur­mă zice: «Domnișoa­ră, ce ge­nunchi rotunzi și fru­moși aveți!..» M-a buf­nit râ­sul. Îmi plăcea felul ăsta co­pilăros al lui, de-a-mi face compli­mente. Cum adi­că genunchi «rotunzi»? (râde) Așa ne amuzam noi, el era mai copilăros decât mine. Eu eram aia «se­rioasa». Dar recunosc, nu l-am iubit de la început. M-am îndrăgostit de el în seara de dinainte de Crăciun, când l-am văzut prima oară cântând la pian. Tot la noi în casă. Mângâia clapele și parcă devenise transfigurat, cântând o romanță de-a lui, bucovineană. Cânta, mă uitam la el, la părul lui blond... Și i-am simțit acea sensi­bilitate aparte, văzând cum trăiește mu­zica... De atunci, inima mea s-a îndreptat definitiv către omul ăsta. Când am simțit că e sensibil, că e atent și blând și bun... Ne-am logodit religios pe 2 ia­nua­rie, la două săp­tă­mâni după ce m-a cerut de nevas­tă. Și am avut o căs­nicie cum nu a avut ni­meni pe lume. El mi-a fost și iubit, și frate, și tată, și tot... Iar eu l-am divi­nizat! Când venea acasă de la ser­viciu, săream unul de gâtul celuilalt și ne strân­geam în brațe și ne sărutam... Și el îmi spu­nea: «Ești cea mai fru­moasă, ești un copil bun, mi-a fost dor de tine...». Secvențele astea îți rămân întipărite o viață în­treagă. Era minunat! Minunat! Știu că sună ca-n filme. Dar știu și că asta a fost viața mea. Îmi spu­neam mereu: «Asta e fericirea. Da, asta trebuie să fie fericirea!...»".

În casa morții

Nici un an n-au apucat să trăiască împreună. Au avut o fetiță. Constantin a văzut-o când s-a născut, apoi a fost arestat și condamnat la moarte. Petra n-a mai știut nimic de el. Doar că a plecat de acasă în dimineața zilei de 9 ia­nua­rie 1959, chemat la Mi­nis­­terul Forțelor Armate și nu s-a mai întors. Abia după mulți ani a aflat: un coleg alcoolic, de la unita­tea militară unde lucra, a in­for­mat Securitatea că maiorul Constantin Marciuc este spion al iugos­la­vilor, cărora le vinde secrete de stat. A făcut asta doar din răzbunare: fusese sanc­ționat de soțul ei că vine beat la servi­ciu și nu i se pot încredința docu­mente militare spre semnătură. Doamna Petra are în față dosarul CNSAS, îmi arată declarația acelui Gheață Constantin, care azi nu mai trăiește. De aici a pornit totul. S-a întâmplat așa: în acea zi, bărbatul ei e trimis într-o misiune la Bra­șov, să ducă o ser­vietă cu niște do­cumente. În gară la Ploiești, tre­nul se oprește. Intră doi inși, care caută prin com­partimente. Și merg direct la el: "Ofițerul Cons­tanin Marciuc?... Sunteți arestat. Acuzat de înaltă trădare de patrie!". Nu a existat vreodată un mandat de reținere. Cei doi au scos pistoalele și i-au ordonat să coboare din tren. Pe peron, i-au pus niște ochelari de tablă și l-au băgat într-o mașină. Nimeni n-a mai aflat ceva de el vreme de cinci ani. Aceste informații se pot regăsi în documente. Că a fost arestat în gara din Ploiești și adus la sediul Secu­rității din București, de pe Calea Plevnei. Restul poveștii i-a spus-o cu greu, după mult timp, soțul ei. "L-au dat jos din mașina aceea și l-au bă­gat în arest. Când i-au dat jos oche­larii, un țigan gar­dian a apărut în fața lui: «Aaaa, domnu' ofițer!... Ia apropie-te puțin de mine...». Și îi trage una în gură, apoi îi smulge gradele de pe umeri. Dacă ar fi aici, să-l auziți cum povestea!... Asta a fost partea cea mai dureroasă pentru el, mai cruntă decât toate torturile de mai târziu. Că ăla n-avea nici măcar un ordin de degradare, care se dă doar prin minister... Umilința asta! Când povestea, plân­gea. Apoi, același gardian l-a trântit pe jos, l-a lovit în gură cu bocancii. I-a rupt toți dinții. Așa a venit acasă, fără dinții lui frumoși, albi. Nu au avut nicio dovadă împotriva lui. Un an de zile l-au ținut în anchete aici, pe Plevnei. Era la doi pași de casa noastră și noi îl credeam mort. Le zicea: «Împuș­cați-mă, eu nu mi-am trădat țara! Sunt ofițer al ar­matei române! Nu sunt copil de oameni bogați, un Dumnezeu am! Am fost un an pe front în război, am decorații militare...». Nu l-au ascultat. L-au chemat pe acel Gheață care a dat declarație, apoi alți falși mar­tori și l-au condamnat la moarte. Povestea cum, în fiecare zi când se deschidea vizeta, sărea în picioare, cu atac de panică, crezând că îl cheamă să-l execute. Și mulți ani după aceea, până ce a murit, țipa noaptea în somn și apoi îl vedeam cum stă la marginea patului. Îl trăgeam spre mine: «Costi, Costi, ce se întâmplă?!» «Mă împușcă, vin după mine să mă împuște!», zicea, și uite-așa îi fă­cea inima...".
Un an, zi de zi, în celula condamnaților la moarte. Fără să știi nimic de cei dragi. Abia după un an, în noaptea de Revelion dintre 1959-1960, i-au comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață. "În lanțuri, cu bile la picioare, l-au ținut în pușcăriile de la Jilava și Gherla. Îl întindeau pe un pat de lemn, legat de mâini și picioare și îl loveau în tălpi cu ranga, printr-o scândură de lemn, până făcea pe el și leșina. Îmi spunea: «Petruța, când mă loveau cu aia, simțeam că toate organele în mine se de­plasau!..», Apoi aruncau o găleată cu apă pe el și continuau să îl tortureze. Noi, în timpul ăsta, i-am făcut toate slujbele de pomenire. Aproape nu mai speram... Nici el nu credea că va ieși viu de acolo. Eliberarea lui s-a hotărât într-o singură zi, pe 18 decembrie 1964, când Dej a bătut palma cu Tito. Pe 19 decembrie, ușa celulei s-a deschis și i s-a spus simplu: «Ești liber». A ieșit din în­chisoare, în frig, doar cu hai­nele alea zdren­ță­roase pe care le-a avut pe el timp de cinci ani. 19 de­cem­brie. Aceeași zi, când a plecat de lângă mine. Venea iarăși Crăciu­nul...".

Crăciunul regăsirii

"Când l-am văzut, am căzut în genunchi în fața lui, în zăpadă. Nu pu­team spune ni­mic", își amin­tește. "A in­trat în casă, ca un schelet, ca o umbră. Slab, des­figurat, fără dinți în gură... Am început să plâng și îi sărutam rănile de la picioare. El m-a ridicat, s-a uitat la mine și îi curgeau lacrimile... Ne uitam unul la altul, plângând. Ce puteam să mai zicem? I-am spălat rănile, avea niște izmene din petice de saci, cusute cu sârmă... M-a întrebat de fetița noastră, i-am spus că nu e aici, dar o voi aduce zilele vii­toare. Eram din nou împreună, efectiv, nu puteam crede. În seara aia, când ne-am culcat și s-a apro­piat de mine, fiind atât de slăbit... A început să-și ceară scuze: «Vai, Petruța, iar­tă-mă, nu știu...». Apoi fericirea l-a revitalizat in­cre­dibil de repede. Mi-a spus: «Petruța, dacă nu vă aveam pe tine și pe fetița noastră, n-aș fi rezistat acolo, jur... Voi m-ați ținut!». Îl credeam, simțeam asta. De Cră­ciun, a reușit să se așeze iarăși la pian. Ne-a cântat «O, Tannenbaum», pentru mine și mama sa. Își revenea. Am băut vin fiert, am dansat amândoi. A fost cel mai frumos Crăciun al vieții mele. Abia du­pă vreo două zile, dimineață devreme, m-a între­bat: «Și totuși, Petruța, unde e fetița noastră?...»".

Un pătuț gol

Așteptase întrebarea asta. "Cum era să-i spun unde e fetița noastră?...". Petra lasă privirea în podea, încercând parcă să-și ascundă o emoție ru­șinată. Cât timp el a fost închis, ea fusese nevoită să plece mereu, ca profesoară, în "stagiile" acelea de la sate. A făcut o cerere către directorul unui că­min de copii să-i țină fetița cât e plecată. Erau vre­muri foarte sărace, la limita supraviețuirii. Cererea i-a fost aprobată. Lipsise doar nouă zile de lângă fetița care avea doi ani jumătate, când a primit un te­lefon de la Miliție, în satul Stoienești, unde fu­sese repartizată: "Prezentați-vă urgent la căminul de copii numărul 2". Atât. Când a vrut să întrebe de ce, telefonul s-a închis brusc. "Am plecat acolo cu primul autobuz. Am intrat și m-am îndreptat di­rect spre pătuțul ei, spre salonașul unde o lăsasem. Și mă întâmpină asistenta șefă, care îmi spune așa, sec: «Aaa, nu vă mai duceți, că fetița dum­nea­voastră e deja incinerată...». Abia am apucat să văd pătuțul acela, gol...". Se întoarce spre mine, ținând în palmă pozele fetiței pe care-o fotografiase de atâtea ori până la vârsta de 2 ani jumătate, ca să i le poată arăta soțului ei. Mă privește cumva mirată și mă întreabă: "Dumneavostră, ca părinte, cum ați reacționa da­că vi s-ar spune așa ce­va?.... Le-am zis: «Nu se poate! Acum nici două săp­tă­mâni era în regulă, sănătoa­să...». O iu­beam aât de mult, era sen­sul vieții mele. după ce Costi dis­păruse. Ne do­risem atât de mult copilul ăsta!... Au venit doc­torii și mi-au făcut niște cal­mante, pe urmă m-au pus să semnez ceva, zi­ceau că e un certificat de deces. Eu: «Cum să sem­­nez?! De ce-mi dați mie astea?!...». Dar ei mă pre­sau, stăteau în jurul meu și-mi ziceau: «To­varășa, dum­neavoastră nu înțelegeți că e incine­rată?! A făcut o boală și așa e pro­cedura.» Eram și tânără, naivă, dis­perată, nu știam ce să fac... Am sem­nat. Și m-am apu­cat să îi fac și ei sluj­bele de po­me­nire...".
La aflarea veștii, tot bărbatul ei a fost pri­mul care a în­cercat să o linișteas­că. De­și rămăsese îm­pietrit, fără grai. După un timp, i-a zis: "Eu simt, Pe­tru­ța, că nu este ade­vă­rat...". Au început să facă demersuri la Mi­liție, la spital, Pro­­cura­tură... Me­­mo­­rii pes­te tot - doamna Petra le păstrează și azi. N-au reușit să ob­țină nici mă­car acel certificat de deces. Chiar și atunci, după "moartea" fetiței, au purtat-o cu vor­ba, zicându-i "veniți mâine, apoi poimâine...", până ce totul a devenit inutil. În anul 1969, li s-a zis că acest copil cu numele Eugenia Simona Esmeralda Marciuc nu figurează nicăieri în evidența popu­lației. Au aflat, din surse neo­fi­ciale, că ar fi putut fi în­fiată, dar n-au nicio șansă s-o găsească. În vre­murile alea, din anul 1961, ori­ce era posibil. Mai ales în cazul unei mame atât de tinere și sărace, soție de deținut politic condamnat la moarte. Apoi, Petra n-a mai putut avea alt copil. Din cauza acestor traume, s-a îmbolnăvit foarte grav, a fost nevoită să facă o mulțime de operații ginecologice foarte grave. A stat în comă, uneori la limita morții. Dar mereu l-a avut pe el. "Eram în spital, la terapie in­tensivă și, câteodată, puteam să îi aud glasul, la că­­pătâiul meu: «Să nu mori, că vin și eu după ti­ne!...». Un an de zile a stat lângă patul meu, zi de zi. Medicii îmi interzise­seră orice relație tru­pească timp de doi ani. Încer­cam să mă pun în pielea lui și îi ziceam: «Costi, tu ești băr­bat, cinci ani de zile ai stat fără o femeie. Important e să fii tu om, să fii li­ber... Dacă sunt pro­bleme din astea fizio­logice - mă ier­tați - te rog să mergi, poți să găsești altă femeie și să te în­torci la Piți a ta, așa cum ai venit de fiecare dată. Eu n-o să consider niciodată că m-ai înșelat, jur...». N-o să credeți, dar între noi doi nu a existat niciodată gelozie. Pen­tru că nu mi-a dat ocazia. Pentru că simțeam că mă iubește din tot sufletul și eu îl iubesc din tot sufletul. Iar eu la alt bărbat nici n-am gândit vreo­dată. A fost doar el, unicul din viața mea".

Zâna de porțelan

Un urs alb și o zânuță veche de porțelan. Păpu­șile cu care se juca fetița ei, acum șase decenii. Le privesc, apoi mă uit la pozele mititele ale bebe­lu­șului ce n-a apucat să se bucure niciodată de acești părinți veșnic îndrăgostiți. Bărbatul acela frumos, în uniformă de maior, a murit de inimă în anul 1999, după multele crize cardiace cauzate de trau­me­le din închisoare. Își recăpătase onorurile mili­tare, redevenise bărbatul atletic și robust de altă­da­tă. Avea să moară în amiaza zilei, pe 9 noiembrie 1999, în casa unui prieten de-al său.
De atunci îl visează mereu. Mai ales acum, când e încercată iarăși de boală, trebuie să meargă din nou la spital, pentru o altă operație de tumoră la sân. Pe urmă vine Crăciunul. Urmează să facă bra­dul, să curețe puțin prin casă. Să le aștepte în seara de Ajun pe cele două prietene vechi ale ei, o în­vățătoare și o profesoară octogenare, să stea îm­preună la un pahar cu vin fiert. Și pe cei câțiva foști studenți care au anunțat-o că vin să o colinde. Are 80 de ani, trei luni și nouă zile. "Dacă ar trăi, fetița mea ar avea 60 de ani, opt luni și o zi. Poate că încă mai e pe acolo, pe undeva", și arată pe fe­reas­tră, în noapte, spre nicăieriul din jur. "Dar deocamdată nu mă gân­desc eu la atâta fericire...".