Sfinţi de toamnă - Sfântul Nectarie din Eghina, grabnicul făcător de miracole

- Minunile care îi uimesc şi astăzi pe credincioşi -

Sfântul Nectarie s-a născut în Silivri, un mic oraş-port de pe malul Mării Mar­ma­ra. Copil fiind, asculta poveşti despre marinari şi corăbii purtate de valuri spre porturi în­depărtate şi ţări străine. Lumea sa, mică şi săracă, era foarte aproape de Constanti­no­pol, pe atunci capitala unui imperiu otoman care trăgea să moară. Silivri avea în schimb multe biserici, pentru că locuitorii săi, urmaşi ai mândrilor bizantini, erau greci credincioşi. Când a venit pe lume, în anul 1864, era 1 octombrie, zi în care ortodoxia sărbă­toreşte Acoperământul Maicii Domnului. Eu nu cred că a fost o simplă coincidenţă, pentru că Prea Curata l-a ocrotit mai apoi pe tot parcursul vieţii. La botez, părinţii săi, Demos şi Vasilichi Kefalas, i-au spus Anastasios, legându-i sufletul crud de Învierea lui Hristos. Erau săraci, Nectarie era al treilea copil din şapte, câţi vor avea. Prea repede a rămas şi orfan. Tatăl a murit pe când era încă mic, aşa că a fost ne­voit să plece la Constantinopol, pen­tru a-şi ajuta familia. Avea 14 ani. Lipsurile, suferinţele şi umilinţa i-au întărit însă credinţa în Dumnezeu. O credinţă aşa de puternică, încât apăsat de sărăcie, avea să îi scrie o scrisoare Mântuitorului: "Hainele mi s-au rupt, pan­tofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stapânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să tri­mit aproape nimic mamei mele, care este să­racă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doam­ne? Ajută-mă! Mă închin Ţie. Robul Tău, Anas­tasios". Norocul a făcut ca scrisoarea să cadă în mâi­nile unui vecin, un negustor bogat, care i-a cum­părat şi haine, şi încălţări de iarnă. Într-un fel, Iisus îi răspunsese la epistola sa.
În capitala imperiului otoman, Nectarie a în­ceput şi studiile în "Marea Şcoală a Neamului", o instituţie grecească, întemeiată de patriarhul ecu­menic al Constantinopolului. După licenţă, avea să fie hirotonit episcop de Pentanpole în cadrul Pa­triarhiei Alexandriei din Egipt. Ar fi ajuns, pro­babil, chiar patriarh la rândul său, dacă succesul pe care îl dobândise prin predici şi misiune nu ar fi stârnit invidia celorlalţi episcopi, care au uneltit contra lui până când l-au îndepărtat. A plecat mâhnit de moar­te din Alexandria şi a fost numit, după îndelungi umilinţe, director al Semi­na­rului Teologic din Ate­na. Aici avea să facă prima sa minune, vindecând prin rugăciuni un elev grav bolnav, care nu mai avea scăpare. Şi tot aici, în seminar, s-a vădit iubirea sa neţărmurită de oameni. Când un copil greşea cu ceva, sfântul nu îl pedepsea niciodată, dar postea aspru, socotind că din vina lui elevii sunt neas­cultători. Când doi dintre ei s-au luat la bătaie, i-a chemat şi le-a spus: "Mă voi ruga şi nu voi mân­ca nimic, până când ura dintre voi va lua sfârşit". Din dragoste pentru dascălul lor, copiii au ajuns să se poarte exemplar, doar pentru a nu-l vedea că se chinuie cu posturi negre pentru păcatele lor. În ultimii ani din viaţă, Sfântul Nectarie a ridicat o mânăstire de maici, pe insula Eghina, în care au intrat ucenicele sale din Atena. A trecut la Dom­nul în anul 1920, pe 8 noiembrie, de praznicul Sfinţilor Mihail şi Gavriil, răpus de cancer. Avea doar 56 de ani. După moartea sa, Seminarul din Atena a vrut să monteze o placă de marmură peste mormânt, aşa că maicile au fost silite să des­chidă cripta. Spre mirarea tuturor, trupul Sfântului Nec­tarie era neputrezit. Minunile care au început să apară de atunci înainte au determinat Sinodul Bisericii Ortodoxe Greceşti să îl canonizeze în anul 1961, fixându-i ca zi de pomenire data de 9 noiem­brie.


Trei minuni

Flaneaua vindecătoare
Totul a început chiar la moartea sa, aşa cum încep, de fapt, istoriile tuturor marilor sfinţi - cu trecerea lor în lumea de dincolo. Ală­turi de Sfântul Nectarie, în salonul de spital în care a trecut la Domnul, se afla un bolnav paralizat de ambele pi­cioare. În urma unui accident, i se secţionase măduva spinării. Nu avea nicio şansă, doctorii îi spuseseră asta limpede - avea să rămână pentru tot restul vieţii ţintuit în pat, cu picioarele oloage. Doar că, în momentul în care Sfântul Nectarie a murit, maicile de la mânăstirea Eghina l-au dez­brăcat de flaneaua cu care fusese îmbrăcat în spital. Pentru că nu aveau unde să o aşeze, au pus-o peste pi­cioa­rele bete­ge ale pa­cien­tului din patul alătu­rat. Miracolul s-a pe­trecut pe loc. Bol­na­vul a spus că a simţit furnicături în picioare, de parcă ar fi trecut prin el un curent elec­tric slab. S-a ridicat din pat şi a mers. Acesta a fost primul miracol de după moar­te. Vor ur­ma şi altele, nenu­mă­rate.

Povestea părintelui Vitalis
Părintele Vitalis îl visa pe Nectarie me­reu. Era aşa, ca în icoane, un bătrân fru­mos şi blând. I-a spus că trecuse şi el prin Kamariza şi că iubise aşezarea aceasta liniş­tită de la poalele munţilor. O iubise atât de mult, încât şi-ar fi dorit să aibă aici o căsuţă. Apoi, tot în vis, Sfântul Nectarie l-a rugat pe părin­tele Vi­talis să îi ridice un paraclis, ceea ce părintele a şi făcut. Cincisprezece ani s-au scurs de la aceste vise, iar mulţimea a început să vină la paraclisul ridicat în cinstea marelui făcător de minuni din Eghina. Erau atât de mulţi credincioşi, încât micul lăcaş devenise neîncăpător, aşa că părintele Vitalis a început construirea unei biserici mai mari. În timp ce se nevoia cu ridicarea ei, a început să aibă dureri în piept. Nu le-a luat în seamă. Viaţa lui, ştia asta foarte limpede, era în mâinile lui Dumnezeu. Ce să îi facă medicii? Curând însă, boala l-a doborât. A început să tu­şească, scuipând sânge. A fost dus la spital. Medicii l-au examinat, apoi au dat trişti din cap şi i-au dat verdictul - cancer pulmonar metastazat. Mai avea de trăit doar câteva luni... Pe părintele Vitalis vestea a căzut ca un trăsnet. Marea biserică din Kamariza era încă în construcţie. I-o închinase marelui tămăduitor de cancer, Sfântului Nectarie, cu care vorbise de atâtea ori în vis. Cum se face că se îmbolnăvise chiar de boala pe care patronul lăcaşului său o vindeca? Mâh­nit, s-a dus la icoana sfântului şi a vor­bit cu el, aşa cum vorbeşti cu un prieten: "Ce se va întâmpla cu mine, sfinte? Eu mun­cesc întruna să îţi ridic această bise­rică, atât de mulţi se vindecă în jurul meu... Nu ai putere să îi spui Mântuitorului să mă mai lase în viaţă? De ce mi-ai spus în vis să îţi ridic biserică, dacă nu o pot termina? Lasă-mă măcar să o termin, să slujesc doar o Sfântă Liturghie şi după aceea să mor liniştit!". Şi-a pus toată nădejdea în ruga aceasta, dar în zadar. Nu nu­mai că nu s-a vin­de­cat, dar boala a avan­sat. În postul Sfintelor Paşti ale anului 1980, i-a fost din ce în ce mai greu să se mişte. Cobora cu greu să se roage în biserica ne­ter­minată, fără nă­dejde că va trăi să o vadă ridicată.
Într-una din aceste zile, paracliserul a venit să îi spună că îl caută cineva. Părintele Vitalis şi-a aruncat privirea după dveră. În biserică aştepta un călugăr mărunţel, cu barba albă şi ochi blânzi, îm­brăcat într-o rasă ponosită. Când l-a văzut, a tresărit - se­măna izbitor de mult cu Sfântul Nec­tarie, aşa cum îi apă­ruse în vis şi cum ară­ta în fo­tografiile de epocă. A ieşit din altar şi s-a apropiat. Nu se înşe­lase! De emoţie, s-a prăbuşit în ge­nunchi: "Sfinte Nectarie, nu te mai las să pleci pâ­nă când nu-mi spui dacă mă voi face bine sau nu! Nu te las să pleci! Însemnează-mă cu sem­nul Sfintei Cruci!". Apoi a încercat să îl îmbrăţişeze. O clipă, doar o clipă, a părut că îl poate strânge la piept, dar apoi braţele au bătut neputincioase aerul. Sfântul Nectarie a mers şi s-a închinat la toate icoanele catapetesmei, în afara celei care-l repre­zenta. După aceasta s-a întors spre părintele Vitalis şi i-a spus plângând: "O, copi­lul meu, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine şi se va auzi asta în toată lumea!". Apoi s-a făcut nevăzut.
După întâlnirea miraculoa­să, starea părintelui Vitalis s-a înrăutăţit şi mai mult, aşa că a fost dus la spital, unde medicii s-au gândit să încerce chiar să îl opereze. În timpul internării, a în­ceput să expecto­reze şi să elimine un li­chid negru, apoi a că­zut într-un somn a­dânc. Când s-a tre­zit, un doctor i-a spus: "Nu te neli­nişti! Un profesor din străină­tate te-a con­sultat cu atenţie. Ţi-a introdus pe călile res­piratorii un in­stru­ment special de investigare şi a con­statat că tumorile canceroase pe care le aveai, între timp, au dispărut în chip minunat. Nu mai ai can­cer! Să te rogi, deci, de aici înainte, şi pentru noi, toţi cei de aici". Pă­rintele Vitalis a murit anul acesta, în 2018, pe 8 februa­rie. De la vindecarea sa minunată şi până la trecerea la Domnul s-au scurs 48 de ani...

Cum a păcălit Casian moartea
Ioan Casian Farcaş a fost un copil trecut prin încercări cumplite. Când a venit pe lume, pe 27 ia­nuarie 2009, trupul îi era tot numai o rană. Mama a crezut că nu îl va putea îmbrăca niciodată. "Ih­tioză congenitală", i-au spus doctorii, o boală rară, din care puţini nou-născuţi scapă cu viaţă. Casian a fost unul dintre cei foarte puţini. A trăit, dar, la numai un an, pe capul părinţilor a căzut o nouă lovitură. Au aflat că băieţelul suferă de cavernom portal, hipertensiune portală şi tromboză pe vena portă. O malformaţie gravă, care dă de obicei va­rice esofa­giene cu sângerări abundente. La un an, Casian avea în faţă un drum presărat cu obs­tacole din care doar Dumnezeu putea să îl salveze. Pă­rinţii săi, oameni credincioşi, care îl botezaseră cu numele unuia din cei mai mari sfinţi români, nu s-au lăsat şi au luptat pentru el prin rugăciune. Şi au avut nevoie de multe rugă­ciuni...
S-a întâmplat pe 3 noiem­brie, în 2014. Era pri­ma zi a vacanţei de grădiniţă. Casian s-a simţit rău şi a vomitat sânge... La spital, doctorii i-au spus că se întâmplase ceea ce credeau - tromboza venei porte genera complicaţii sub forma unor varice esofagiene care sânge­rau. Era nevoie de o operaţie urgentă, dar nu ştiau dacă vor putea opri sângerarea sau nu. Dar intervenţia a avut succes, oprind pe moment hemoragia. Era doar un prim pas, pentru că urma operaţia cea mare - îndepărtatea trombului de pe vena portă, o intervenţie lun­gă şi periculoasă. "În tot acest timp, cu fră­mântarea asta puternică, am avut şi momente în care am picat psihic, am clacat" avea să mărturisească mai târziu mama lui Casian. "Plângeam întruna şi mă gândeam: «Cum, Doamne, copilul ăsta aşa de mic are nevoie de o operaţie aşa de mare? Am fost cu el tot timpul la biserică, de mic a fost învăţat cu rugăciunea, cu împărtăşania, cu maslul, cum să fie aşa bolnav?». Îl vedeam duminica cum merge şi stă la împăr­tă­şanie, iar uneori, cântarea de dinainte de împărtă­şa­nie era mai lungă, dar el stătea cuminte, nici mă­car nu se uita înapoi. Aştepta ca un bătrânel să iasă părin­tele cu Sfânta Împărtă­şanie. Şi mă gândeam: «Doam­ne, fie-Ţi milă de el, uite cum stă, săra­cul, şi ajută-l cumva să treacă peste asta. Milă îţi este şi când vezi suferind un stră­in, dar când suferă copilul tău?...»".
În durerea aceea adâncă, pă­rinţii au alergat la duhovnicul lor, părintele Nectarie, de la Mânăstirea Recea din Mureş şi s-au spovedit împreună cu Ca­sian. Fără să se gândească prea mult, tânărul ieromonah i-a dat micuţului un sfat simplu - să se roage mereu marelui făcător de minuni din insula Eghina, pe care îl avea şi el drept patron, cu aceste cuvinte: "Sfinte Nec­tarie, dacă trebuie să mă ope­rez, să mă ope­rezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vin­deci!". Casian nu e un copil obişnuit. Un­deva, în adâncul inimii lui curate, sfa­tul duhovnicului s-a întipărit ca o pecete într-o ceară moale şi, la doar şase ani, a început să se roage ne­în­trerupt. A fost un timp de foc. Pă­rinţii îl purtau la mas­luri, dădeau ru­gă­ciuni peste tot unde puteau. La un moment dat, pentru micuţul care aştepta operaţia se rugau preoţi din 20 de biserici şi mâ­năstiri. Din freamătul acesta al atâtor inimi, se plă­mădea, delicat, o mare mi­nune...
Coincidenţă sau pronie, operaţia s-a tot amânat din motive obiective - o infecţie a băiatului care trebuia tratată, apoi o interdicţie de a fi operaţi co­piii în spitale de adulţi. Toate, parcă, pentru ca rugă­ciunile lui Casian să poată lucra. În fiecare seară, nesmintit, ca un călugăr cu experienţă, el avea tăria de a-i mulţumi lui Dumnezeu. Îi mulţu­mea pentru familie, pentru scurta-i viaţă atât de plină de dureri şi încercări, iar la final rostea rugă­ciunea învăţată de la duhovnic - "Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă operez, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai tre­buie, să mă vindeci!"
"Într-o seară, în postul Paştelui, după ce şi-a ter­minat rugăciunea către Sfântul Nectarie, Casian a zis: «Mamă, ştii ce mi-a zis Sfântul Nectarie? Băie­te, eu te-am operat! L-am auzit în capul meu». Pă­rinţii n-au ştiut ce să creadă, că, uneori, copiii mai inventează, aşa că i-au spus părintelui du­hov­nic, care l-a luat pe Casian la spovedanie. Părintele a spus apoi că băiatul nu inventează nimic. «Spune ade­vărul, nu minte». Pregătiţi să se interneze pen­tru operaţia băiatului lor la spitalul de adulţi, au zis să îi mai dea o şansă. L-au sunat pe medicul pe­dia­tru din Cluj şi el a zis să meargă să-i facă o en­dosco­pie, să vadă cum sunt varicele. Când i-a făcut endo­scopia pe gură, părinţii prezenţi în cabinet vedeau şi ei ecranul. Şi doctorul zice: «Esofagul e curat. Nu mai sunt varice! Şi splina i s-a micşorat în volum, de operaţie nu se mai punea problema». Bieţii oa­meni nu credeau ce aud. Pe micuţ chiar îl operase Sfântul Nectarie!". De atunci au trecut patru ani. Ca­sian Farcaş este astăzi un băieţel vesel şi pe de­plin sănătos. O întruchipare reală a uneia din mi­nunile fără număr ale marelui Sfânt "de­grabă aju­tător", Nectarie.
(Amănunte privind vindecarea lui Casian puteţi afla din cartea lui Dănion Vasile, "Pe mine m-a operat Sf. Nectarie".)


Pr. VISARION ALEXA
"Dacă există credincioşi care se îndoiesc de faptul că avem sfinţi grabnic ajutători, eu i-aş sfătui să meargă în locurile în care aceştia au vieţuit"

- Printre credincioşii ortodocşi circulă frec­vent termenul de "sfinţi degrabă ajutători". Sfân­tul Nectarie se află printre ei. Este o superstiţie sau unii sfinţi au o putere mai mare decât alţii?

- Nu, nu e o superstiţie, avem o întreagă tra­diţie în lumea creştină în direcţia aceasta, o tradiţie foarte veche, eu aş spune încă din vremea Mân­tuitoru­lui, unde există, de pildă, exemplul acesta al Sfântului Apostol Petru. El era foarte apropiat de oameni şi foarte milostiv. Mai milostiv şi mai apro­piat de oameni decât ceilalţi apostoli. Ve­dem, din evanghelii, cum el intervine pentru oamenii bolnavi, amărâţi, care aveau nevoie sau voiau doar să îl cunoască pe Iisus. El intervenea mereu în faţa lui Hristos pentru ei, iar Hristos ţinea cont de rugăminţile lui Petru şi îi ajuta pe oameni, ţinea cont de mila pe care apostolul său o avea faţă de cei sărmani. De aceea, după Înviere, îl vedem pe Petru făcând multe mi­nuni. Astfel de sfinţi sunt mereu prezenţi în istoria creştinismului, sfinţi care nu au trăit retraşi, în pustiu, ci între oameni, foarte atenţi, sensibili la ceea ce trăiau cei din jurul lor.
Sfântul Nectarie este, şi el, prezent şi sensibil la suferinţele omeneşti. S-a preocupat continuu în timpul vieţii de problemele celor care trăiau în insula Eghina. Pe lângă faptul că era omul lui Dumnezeu, sfătuitorul desăvârşit, duhovnicul tutu­ror, avea grijă şi de bolile, de hrana localnicilor şi de toate necazurile lor. Astăzi, există un medic pe insulă, pe atunci, nu era niciunul şi era foarte costisitor să aduci cu o barcă unul din Atena. Aşa că Sfântul Nectarie le-a ţinut loc de doctor lo­cal­nicilor. Mai mult decât atât, s-a îngrijit să pre­facă insula. Înainte să vină el, era un loc pustiu, foarte arid, ars de arşiţă, vara, şi foarte uscat pe timp de iarnă. Dar Sfântul Nectarie s-a rugat şi au ieşit din pământ în chip minunat mai multe iz­voare. Şi tot el a plantat pe insulă o livadă de fistic, iar acum, Eghina este verde şi foarte renumită pentru această cultură. De aceea, în Eghina nu există nicio casă fă­ră icoana sfântului şi nu am întâlnit niciun lo­cal­nic care să nu îi ştie viaţa sau să nu-l cinstească.

- Ajutorul acesta grabnic se simte într-un mod special?

- Dacă există credincioşi care se îndoiesc de faptul că avem sfinţi grabnic ajutători, eu i-aş sfă­tui să meargă în locurile în care aceştia au vieţuit şi să vorbească cu oamenii locului, care au fost ajutaţi atât de mult de ei. Am văzut ce a făcut Iisus pe pământ. Toată puterea pe care Hristos a avut-o le-a dat-o după Înviere sfinţilor Lui, pentru ca noi să avem credinţă. De aceea i-a şi lăsat prin­tre noi - să vedem că nu e o utopie să crezi că poţi să ajungi la asemănarea cu Dumnezeu. Dacă te ase­meni lui Hristos în milă, în dragoste, în deli­cateţe faţă de nevoile oamenilor, vei săvârşi toate minu­nile pe care el le-a săvârşit.