Surorile Delavrancea, Cella şi Henrieta

- Două dintre cele patru fiice ale scriitorului Barbu Ştefănescu-Delavrancea au locuit în aceeaşi curte, dar în case diferite, la întretăierea străzilor Mihai Eminescu şi Toamnei. Cea mai mare dintre ele, Cella (n. 1887), a ajuns şi cea mai cunoscută, datorită talentului ei muzical şi literar, iar cea mai mică, Henrieta, alintată Bebs (n. 1894), arhitect de profesie, s-a remarcat prin proiec­tarea a numeroase vile pe malul mării, la Balcic, şi prin refacerea superbei bi­se­rici Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti, în care se află moaştele lui Constantin Brâncoveanu -

"Cine iubeşte nu mai moare!"

Originile familiei Ştefănescu-Delavrancea au fost ţărăneşti, coborând într-un neam de păstori vrânceni. Cel care a pornit din ţinutul acela de po­veste, în şesul Bărăganului, a fost, pare-se, bunicul scriitorului, Gheorghe Tudorică Albu, stabilit pe moşia Sohatu. Fiul acestuia, Ştefan Tudorică Albu, s-a făcut căruţaş şi a locuit în marginea Bucureş­tiului, pe uliţa Vergului. I se mai spu­nea şi "Căruţă-goală", poreclă care nu l-a împiedicat, totuşi, să ajun­gă un fel de staroste al că­ră­uşilor. Pe fiul său, Bar­bu, l-a dat pe mâna unui diacon de la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, să-l în­veţe scrisul şi cititul. Copilul s-a do­vedit mintos şi cu dragoste de car­te. A studiat la Liceul Sfântul Sa­va, la Facultatea de Drept şi, în final, a urmat studii juridice la Pa­ris! A ajuns un scriitor celebru, un orator politic desă­vârşit şi un avo­cat redutabil, fiind, printre altele, apărătorul bunului său prieten, I.L.Caragiale, când acesta a fost acuzat de plagiat. Barbu Ştefă­nescu-Delavrancea a fost căsătorit cu Maria, născută Lu­paşcu (li­cen­ţiată în matematică şi filozofie). Cella a fost nu numai prima lor fiică, dar şi aceea care a păs­trat fai­ma numelui Delavrancea, atât prin acti­vitatea muzicală, făcându-se cunoscută ca pianistă, în Europa, încă din adolescenţă, cât şi prin activi­tatea literară (cronică literară şi muzicală, scrieri memorialistice). Totodată, în anii interbelici, a fost o figură fascinantă a vieţii mon­de­ne, fiind o apro­piată a reginei Ma­ria, dar jucând şi rolul femeii fa­tale, pentru câţiva dintre bărbaţii celebri ai epocii, prin­tre care s-a numărat şi profesorul de filozofie Nae Io­nescu, el însuşi un crai faimos. Un personaj fe­minin cu numele Cella apare într-o nuvelă a ta­tălui ei, pu­blicată în 1885. Fata din poveste e păs­toriţă de capre, undeva, pe ţăr­mul stâncos al Adria­ticii, şi se arun­că în valuri, strigându-i tânărului ei iubit, înainte de a dispărea pentru totdeauna: "...ci­ne iubeşte nu mai moare!" Cella Delavrancea se va naşte după doi ani de la pu­blicarea poveştii. Va iubi muzica, scrisul, lumea şi câţi­va bărbaţi. A trăit 104 ani. Una dintre cărţile sale se numeşte elocvent "Dintr-un secol de viaţă".

Un copil minune

Domnişoara Delavrancea a studiat pianul, mai întâi în familie, cu mama ei, apoi la Conservatorul din Bucureşti, şi a urmat un stagiu de pregătire la Pa­ris. A efectuat un turneu european în duet cu Geor­ge Enescu, fiind bună prietenă cu soţia mu­zi­cianului, Maruca, din familia princiară Canta­cu­zino. De altfel, a fost martoră la căsătoria com­pozitorului cu Maruca. Dramaturgul I. L. Caragiale a ascultat-o cântând la Viena şi a scris entuziasmat: "Un copil minune, Cella Delavrancea, care do­mesticeşte un monstru sălbatic: Arta!". În 1922, Cella l-a vizitat pe Constantin Brâncuşi în atelierul din Paris, iar marele sculptor a omenit-o cu mân­care de ciuperci cu mămăligă, ca la Hobiţa. Va po­vesti mai târziu: "Brâncuşi mă examina fără in­dulgenţă. Totul era vioi în el, barbă sură, păr lung, lăsat în voie, haină de lucrător, mâinile agere. De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri în diferite forme, şi pe un scrin, nişte pepeni ovoidali, din acelaşi metal, luceau atât de tare, încât mi s-a părut că le aud vibraţia de violoncel". În 1929, Tu­dor Arghezi îi va publica texte literare în "Bi­lete de papa­gal". Mai târziu, într-un ar­ticol, poetul o va nu­mi "ve­che prietenă gin­gaşă", iar Cella îi va cânta la pian, în 1946, cu ocazia săr­bă­toririi a 50 de ani de activitate. În comunism, ar­tista a ajuns profesoară de pian, mai întâi la liceu, apoi la Conservator. A scris şi publicat cronici mu­zi­cale şi literare, precum şi lucrări me­morialistice. Gene­raţiile tinere de pianişti au beneficiat de experienţa ei muzicală, dar şi de personalitatea ei generoasă, oferindu-le studenţilor inclusiv bani sub formă de împrumut, chiar dacă se întâmpla ca unii dintre ei să uite să-i mai înapoieze, după cum po­ves­teşte pianistul Dan Grigore, un apropiat al doam­­nei De­lavrancea: "Era o flacără vie, caldă, ju­cău­şă".

Viaţa conjugală, în allegro

În timpul Primului Răz­boi Mondial, Cella a fost măritată, potrivit unor date biografice, cu ar­de­leanul Viorel Virgil Tilea, care va a­junge mai târziu un strălucit diplo­mat. A di­vorţat în­să în scurt timp de tânărul sibian, pen­tru a se recă­să­tori cu ban­che­rul Aristide Blank. Oligarhul a­celor vremuri a cum­pă­rat casa şi te­renul din Pre­cupeţii Vechi, cel mai pro­babil de la me­dicul veterinar ca­re figurează pe har­ta cadastrală din 1911, şi în­su­răţeii s-au instalat aici. Şi această că­sătorie s-a des­trămat, cel de al trei­lea soţ al Cellei fiind Filip Lahovary. Casa cum­părată de Blank i-a rămas artistei. Ea a locuit aici tot restul vieţii. E o casă masivă, cu etaj, dar bine pro­por­ţionată, fapt care-i conferă eleganţă şi rafi­nament. E situată chiar peste drum de biserica Pre­cupeţii Vechi, denumire care sugerează că zona a fost, odi­nioară, o mahala de negustori. Strada Mi­hai Emi­nescu s-a numit pe la începutul secolului XX stra­da Roma­nă, şi era principala legătură ru­tieră între Piaţa Romană şi Calea Moşilor, fiindcă bu­levardul Dacia încă nu fusese deschis. Vechi case, care au su­pra­vie­ţuit tuturor primejdiilor, evo­că prin arhi­tec­tura lor lumea de altădată, vechiul Bucureşti. Ar­bori bătrâni îşi bol­tesc ramurile peste axul străzii, iar din curţi copleştite de vegetaţie, parcă răzbat şoap­tele unei lumi apuse. Blocurile noi, construite după 1990, sparg însă atmosfera acestui colţ idilic al oraşului. Nici casa Cellei Delavrancea nu a scăpat de trans­formările aduse de noile vremuri. Încă func­­ţionează aici un restaurant cu specific chine­zesc. Zeci de lampioane roşii atârnă pe terasă şi se mişcă uşor în bătaia vân­tului. Mai nou, imobilul a fost scos la vân­zare.

Sora arhitectă

În aceeaşi curte, se află o casă mai mi­că, fără strălucire, dar încă bine păs­trată. Aici a locuit Henrieta (căsătorită Gibory), cea mai mică dintre fiicele De­la­vran­cea. Arhitectă de profesie, a proiectat nu­me­roase reşedinţe private, atât în Bucureşti, cât şi la Balcic, staţiunea de la malul mării căreia regina Maria i-a dat viaţă şi strălu­cire, iar artiştii şi scriitorii români au ur­mat-o, petre­cân­du-şi aici va­canţele de va­ră, din perioada interbelică. Hen­rieta a lu­crat inclusiv pentru regină, pro­iectând "Pa­vilionul de ceai" şi "Pa­vilionul Gră­ni­cerilor". Regimul comunist i-a des­fiin­ţat cabinetul parti­cular de ar­hitectură, dar Hen­rieta a con­tinuat să îşi exercite pro­fe­sia în cadrul unor instituţii de stat. A um­blat prin satele Munteniei şi Olteniei, ca să stu­dieze arhitectura populară şi să sal­veze ele­mente utile unei arhitecturi ro­mâ­neşti mo­derne. Hen­rieta a murit în 1987, anul în care sora sa, Cella, şi-a aniversat centenarul, fiind pri­mul artist român care a ajuns să-şi serbeze o sută de ani de viaţă. La rândul ei, Cella a murit în 1991. Casa a fost vân­dută mai târziu şi golită de obiectele de valoare. Pianistul Dan Grigore (pe care Cella îl alinta "Maître Grigor"), îşi aminteşte că "cele două ta­piţerii antice care-i împodobeau salonul, pe care le adusese din Egipt, au servit de cârpe la cură­ţe­nie". Spiritul Cellei Delavrancea a rămas însă în în­re­gis­trările sale muzicale, în compoziţiile sale, în scri­erile literare şi de specialitate. Cu toate acestea, ar fi minunat dacă imobilele unde au locuit cele do­uă surori ar fi cumva recuperate de munici­palitate şi trans­formate în case memoriale active, unde să aibă loc evenimente culturale.