Jos, pădurea e de fier şi de aramă. În curând, doar glasul viscolelor va şuiera peste ea. Drumul spre Târsa, satul cel mai înalt din Munţii Şureanu, se îngustează, şerpuieşte, urcă tot mai abrupt. Apoi se pierde în ceţuri. Stihiile toamnei. Nu mai ştiu dacă sunt sus sau jos, dacă nu cumva am trecut de pădure către tărâmul de dincolo. Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către lumea aflată deasupra lumii. Şi, deodată, pâcla albă se rupe şi mă aruncă deasupra norilor. Sunt în podişul Luncanilor, pe vârful munţilor vechilor daci! E frig, dar soarele de toamnă străluceşte încă puternic. Melancolia şi tristeţea câmpiei s-au preschimbat aici într-o explozie de culori solare. Ogrăzile largi încă vibrează de bogăţia rodului. Ciudat! În aşezarea aceasta din vârf de munte este atâta viaţă şi bucurie încât ce e viu pare aici înzecit. Viaţă peste viaţă.
Tărâmul solomonarilor
Stătea nemişcat, sprijinit de gard, cu pălăriuţa lui mică şi verde pusă pe o parte. Cine ştie de când aştepta acolo, uitându-se cum ceţurile se agăţau prin merii grădinilor.
- Fain la noi? m-a întrebat. Am tresărit, de parcă o voce de om nu avea ce să caute în spectacolul gigantic al toamnei.
- Fain! Foarte fain, am răspuns.
- Mai ai vederea bună sau îţi dau benoclu'? Dacă vezi bine, uită-te colo, sub munte, de la dâmpu ăla şi până la mesteacănu' ăla trăznit. Vezi acolo o poiană?
- O văd.
- No, aia-i Poiana Omului. Din moşi-strămoşi, la poiana aia se adună toate oile din satele astea când pleacă în păşunat. De-acolo pleacă cârdurile în munţi la Jihoru, Bobîlnea, la Melea, la Retezat. Şi când se întorc din munte, e un staul mare, unde sunt băgate împreună. Şi de jur-împregiur sunt nişte ogoraşe mici şi fiecare îşi cunoaşte oaia şi o bagă acolo, în ţărcuşu ăla. Că sunt numa ţărcuşuri, roată, să îşi bage oamenii oile. Pe la sfârşitu lu maiu, e deată iarba şi nu-i mai zăpadă, da tătă poiana îi albă de oi, de pe toate satele astea. Când ne întâlneam să plecăm, stăteam la poveşti cu ciobanii, care ce-a mai făcut. Şi când ne-întorceam, iar povesteam ce-am văzut. Era multă ştiinţă în poiana aia când se adunau, că ciobanii vedeau şi auzeau multe în drumurile lor. Acolo am aflat prima oară şi de o cutie în care se vedeau oameni, de-i zicea televizor, şi tot acolo am aflat şi de solomonarii care îmblânzesc şercanii, balaurii din nori.
Babu Nicolae cel întristat
Îmi deschide portiţa grădinii cu degetele butucănoase, strâmbate de munca grea. Merge rău de-un picior, dar se ţine bine. Îl cheamă Nicolae Filimonescu, dar toată lumea îi zice Babu Nicolae. Vrea să îmi arate toamna din grădina lui. E o livadă cât vezi cu ochii şi, în capăt, o căsuţă mică. Pe sub pomii din livadă, se întind covoare de mere.
- De două săptămâni adun la ele şi le car cu sacii şi uite câte mai sunt! Ne-a dat Dumnezeu bogăţie mare în toamna asta! Am adunat şi prune, de nu ştiu ce să fac cu ele! Şi de-alea bistriţe am adunat, da şi gogoloaze, da şi coadeşe. Le-am mai pus şi la cazan, să fac vinars, da şi vinars, cât să mai fac, că mi-s butoaiele pline?! Mi-i pivniţa plină şi de pere. Mere pătule am pe toată iarna, şi ionatane şi bot de oaie, cum le spune la noi. Crumpenii s-or făcut ca niciodată! Varză am pusă cu răsad de la Haţeg. O frumuseţe! Şi să vezi cucuruzu! S-a-ndurat Dumnezeu de noi!
- Când te pui seara la foc şi cânţi la fluieră, la ce te gândeşti, Babule?
- Mi-s bucuros. Că sunt hambarele pline, mălaiul e făcut, fân la animale am, lemne am, pivniţa e plină şi vinars îi destul. Şi mă gândesc măăă, da ce greu era înainte, când nu erau atâtea modernităţi, şi cam la timpul ăsta duceam cucuruzul cu desagii pe cai, până la moara de jos, de la Ludeşti. Că dacă venea vreun îngheţ şi nu mai curjea apă, nu mai puteai măcina! Trebuia să te apuci să baţi iazu şi să spargi gheaţa de pe apă, că aşa era moara pe atunci, nu era electrică. Şi te luptai să faci tăt fânu, că nu puteai să te asiguri numa pe tine pe iarnă, trebuia să asiguri şi animalele. Şi uite aşa te apuca prima zăpadă şi încă nu aveai lemne de foc. Că munceai tăt numa cu mânurile şi era greu şi n-apucai să le faci pe tăte. Şi pe ninsoare, şi pe jer, porneai cu securea la brâu să îţi faci lemne de foc, să le traji cu calu din pădure. Aşe era toamna în tinereţea me. Mă tot gândesc şi nu mă satur, de câte or fost. Şi-apoi cânt...
Bătrânul scoate un fluier lung, încrustat cu semne vechi şi legat cu aramă din loc în loc. Îşi fixează degetele pe găurile micuţe şi începe să cânte uşurel, un cântec mai trist decât frunzele toamnei plecate în pribegie.
- Dar asta e o doină, Babule. Nu-i cam tristă, dacă zici că eşti bucuros?
- Păi mi-s bucuros, da îmi pare şi rău de vremurile alea. Că mi-i trecută tinereţea, aia nu-i bai, că trece la tătă lumea. Da uitaţi cum îi satu ăsta amu, că s-a golit de oamini, aşa cum s-a scuturat şi pădurea de frunze. Nu mai are cine se bucura de bunătatea lui Dumnezeu din grădinile noastre.
Lelea Ioana şi amintirile
În strălucirea înserării de toamnă, pădurea pare o imensă bucată de soare ce se odihneşte pe crestele munţilor. Culorile se amestecă şi se pierd una în cealaltă şi totul devine aur topit. Undeva, departe, o bucăţică din această magmă solară se desprinde din pădure şi începe să înainteze pe drumul ce duce la biserica din Târsa. Pe măsură ce se apropie de mine, punctul acela de lumină se lungeşte, devine o siluetă, apoi ia forma unui om ce merge încet-încet. Când ajunge la doar câţiva paşi de mine, îmi dau seama că mogâldeaţa de lumină este o bătrânică învăluită în culorile acestui început de noiembrie. Cu mâna dreaptă ţine pe umăr o bâtă de care este agăţată, la spate, o căldare cu apă. În mâna stângă ţine o altă căldare, plină. Se opreşte înaintea mea şi îşi lasă jos cu greu, pe rând, poverile. Apa tremură în cercuri mărunte, apoi se linişteşte. Mi-e greu să ghicesc vârsta femeii. Părul ar putea să-i fie cărunt, dar e ascuns de baticul legat sub bărbie. Obrajii au pielea albă, perfect întinsă, fără riduri, doar cu roşeaţa specifică femeilor de la munte. Ochii îi sunt albaştri şi limpezi, cu privirea curată, aşa cum tot numai prin munţi găseşti.
- De unde aduceţi apă? întreb.
- De la izvor. Ia, ni, acolo! Îi un pârâu, sub un fag. Îmi aduc apă bună, neîncepută. Nici că-mi trebe altă mâncare, afară de ea. Apă neîncepută şi aer curat.
Pe femeie o cheamă Ioana Băluşa. Locuieşte singură, în vechea şcoală abandonată a satului. Un frate împreună "cu un avocat mişel" i-a luat casa părintească şi a rămas pe drumuri. Primăria i-a dat voie să îşi amenajeze o cămăruţă în clădirea abandonată a şcolii. Nu are fântână, aşa că îşi aduce apă zilnic de la izvorul de sub fag. Da-i place. Mersul până acolo o ţine "tineră", în vigoare, şi priveliştea toamnei îi aduce în minte tot felul de amintiri. "No, când eşti sângură, vorbeşti cu tine, în gând".
"Ne-a dat Dumnezeu roade multe în toamna asta! Îi plin de mere şi de fructe şi tăte s-or făcut fain! Slavă Domnului! Dar parcă era mai frumos când eram copilă şi trăiau părinţii mei. Stăteam la casa părintească şi aveam ogor mare, unde era cucuruz în grădină, pomii erau roditori şi ţineam vaci şi oi, şi cu ele trăiam şi iarnă, şi vară. Cucuruzul îl duceam la moara din Valea Luncanilor. Mergeam pe potecă de pădure, cu calul, cu desagă. Mai întâi duceam porumbul acasă, îl smicuram cu toţii, îl făceam boabe şi apoi îl duceam la măcinat. Şi dacă, Doamne feri, se termina iarna mălaiul, mereau oamenii cu caii sau pe jos până departe, în Orăştie, prin nămeţi. Vreo cincizeci de kilometări. Şi veneam iar înapoi, cu caii şi cu desagii cu grâu şi cucuruz. Aşa mergeam şi cu vacile la târg - pe jos. Până la Orăştie sau la Haţeg şi de nu vindeam, iară veneam pe jos cu ele înapoi. Cum ar fi la timpul ăsta, mergeam cu ele la târg, că noi aşa vindeam vitele - toamna şi primăvara, la târgurile de vite. Oricum, la noi era vorba asta - să fie mălaiu făcut şi tăte bucatele strânse, până a începe postul Crăciunului. Înainte era mare frământare în sat, toamna, pe timpul ăsta. Toată lumea se pregătea pentru iarnă. Acum nu mai am nimic. Părinţii au murit, animale nu mai am, casa mi-a luat-o, soţul s-a dus şi el la cei drepţi, iar copiii sunt la oraş. Am copii cuminţi şi curaţi - nu beau, nu fumează şi au câte o iconiţă ori în haină, la piept, ori în maşină. Băiatul care mă ajută mai mult stă cu soţia lui tare departe. Ca să ajungă acolo, traversează şapte ţări şi apoi o apă mare. Ibiţa îi zice la locul cela. Mă tot gândesc să mi-l aducă Dumnezeu pe băiat să-l mai văd. Nu ştiu cum ne-o înstrăinat aşa de tare viaţa...
Animalele şi sâmţu' lor
Rujoi Viorel trăieşte pe celălalt munte, în satul Grădişte, dincolo de marea de ceţuri. Şi aici toamna a revărsat valuri de bogăţie. Alături de familie, Viorel abia reuşeşte să adune tot ce e de adunat. În timp ce femeile pun la borcane conserve după reţete tradiţionale şi aranjează murăturile în butoaie, el, alături de fiul său, se asigură că animalele vor avea tot ce le trebuie în timpul iernii:
- Bucate s-or făcut anul ăsta, cât îi lumea! Încă nu am făcut vinarsu că nu am avut timp. Merele şi prunele îs pregătite, da mai important e să fie fânul pentru animale, că noi avem 20 de vaci şi cai. Aşa era şi înainte - aduceau oamenii lemnele iarna, că toamna se lucra până târziu pentru animale, până dădea zăpada. Lucrau oamenii, că aveau tăţi animale multe. Pă numa oi erau la vreo 800 în sat, acu nu mai este niciuna. Mai ţân oamenii câte o vacă sau un porc... Da s-o golit satu, nu numai de animale, da şi de oameni! Din 42 de familii, cred că mai suntem 12. În general, bătrânii or rămas. Eu n-am plecat... că eu de grădina me şi de pământu meu, în care m-am născut, nu mă las până mor. Ş-apoi, oriunde te duci, dacă munceşti, ai. Aşa că de ce să mă duc la oraş? Am tăt ce îmi trebuie în curtea mea, plătesc doar curentul şi impozitul la stat, în rest, tăt ce vreau am de la mine din curte. Şi am şi aer curat şi linişte şi îs liber, iară libertatea faşe mult. Am tăt la mine în curte, apa e de la izvor, curată şi fără bani. Necazu ştii care îi? E mult de muncă şi nu mai găseşti oameni la lucru. De-aia am vândut oile, deşi de ele mi-o plăcut cel mai tare.
Viorel Rujoiu munceşte cot la cot cu băiatul său. Nici n-ai zice că e trecut de 80 de ani. Poate că sănătatea asta de fier se datorează faptului că a lucrat aproape toată viaţa ca pădurar. Nu pot să nu îl întreb cum era toamna în munţi şi dacă animalele pădurii se pregătesc de iarnă ca şi oamenii.
- Normal că se pregătesc! Animalele au sâmţu lor şi se pregătesc. Cât de faini erau porumbeii din păduri! Porumbelul de scorbură şi porumbelul gulerat... cântau prin păduri până toamna târziu, de ţi-era mai mare dragu! Da pentru că s-au înmulţit peste măsură ulii, i-or mâncat pe tăţi, nu mai vezi şi nu mai auzi unu... Înainte se făcea combaterea răpitoarelor, erau pădurile pline de păsări, de căprioare şi cerbi, azi abia mai vezi câte unul, că s-au umplut pădurile de lupi.
Înainte, când venea iarnă grea, numa ce vedeai că cerbii şi ciutele se adună. Fac aşa, cârduri mari şi umblă numai împreună. Ăsta e primul semn că vine iarnă grea. Şi alt semn era la turmele de oi. Eram odată cu un cioban, cu oile. Eram copil, şi moşu zice cătră mine: "Mă, Viorele, mâine n-a fi ca azi!". Şi io, copil, întreb: "Da de ce, Nea Pătrule?". "Uite, vezi cum se scutură oile? Mâine să vezi că vine zăpadă!". Când a fost cătră ziuă, ningea de nu-ţi vedeai mâna! Animalele au presimţirile lor. Am mai păţit aşa cu albinele. Era cald şi soare şi frumos şi veneau albinele puhoi şi se băgau în stup şi nu ştiam ce au! N-a durat o juma de oră şi a început o furtună cu ploaie rece de nu ştiam unde să mă trag!
Mai sunt şi cocoşi de munte pe-aici, care acum îşi pregătesc cuiburi călduroase pentru iarnă. Când am mers odată la vârful Ceata, cu soţia, numa ce văd aşe, aproape, o pasăre. Mă, ce pasăre să fie aia, că semăna cu un cocoş de munte. Mă uit mai bine, şi avea nişte pene frumoase, o siluetă... ceva de mirarea lumii! Ştiţi ce era? Era cocoş de mesteacăn! O raritate în România, ştiam că trăieşte numai prin munţii de lângă Braşov, da uite că ajunsese şi la noi în Şurean! O minunăţie!
Casa lui Viorel Rujoi e la capătul unui drum greu şi lung, pieptiş, aninată de coasta muntelui. De-aici nu vezi decât păduri nesfârşite, ce iau forma munţilor până în depărtări. E linişte şi pace. Aici totul e simplu, pentru că toate sunt aşa cum au fost făcute să fie. Pare că de-asta şi toamna a ales să îşi instaleze aici puterea, să facă din locurile astea curtea ei regală, risipind regeşte nuanţe de auriu şi mirosuri dulci-amărui. La început de noiembrie, satele vechilor daci, răsfirate pe munţi, copleşite de bogăţia roadelor, par un uriaş banchet biblic, la care niciunul dintre invitaţi nu a venit. Dacă aş putea, aş aduna eu oamenii de pe străzile oraşelor şi de la răspântii şi i-aş aduce aici, măcar pentru o zi.
Foto: RAUL POENAR