Lucrări şi zile - Noiembrie la Târsa

- Deşi îi numeri pe degete, ţăranii din satele noastre de munte se pregătesc pentru iarnă, după rânduieli vechi de sute de ani. Înainte să fie "de aur", toamna înseamnă roade adunate şi băgate la vreme în magazii, alături de poloboacele cu vinarsul de viaţă lungă. O tihnă supremă, care s-a pierdut la oraş -

Jos, pădurea e de fier şi de aramă. În cu­rând, doar glasul viscolelor va şuiera pes­te ea. Drumul spre Târsa, satul cel mai înalt din Munţii Şureanu, se îngustează, şerpu­ieşte, urcă tot mai abrupt. Apoi se pierde în ceţuri. Stihiile toamnei. Nu mai ştiu dacă sunt sus sau jos, dacă nu cumva am trecut de pădure către tă­râmul de din­colo. Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către lumea aflată deasupra lumii. Şi, deo­dată, pâcla albă se rupe şi mă aruncă deasupra no­rilor. Sunt în podişul Luncanilor, pe vârful mun­ţilor vechilor daci! E frig, dar soarele de toamnă stră­luceşte încă puternic. Melancolia şi tristeţea câmpiei s-au pre­schim­bat aici într-o explozie de culori solare. Ogrăzile largi încă vi­brează de bo­găţia ro­dului. Ciu­dat! În aşezarea a­ceas­ta din vârf de munte este atâta via­ţă şi bucurie încât ce e viu pare aici în­ze­cit. Viaţă peste viaţă.

Tărâmul solomonarilor

Stătea nemişcat, sprijinit de gard, cu pălăriuţa lui mică şi verde pusă pe o parte. Cine ştie de când aş­tepta acolo, uitân­du-se cum ceţurile se agăţau prin merii grădinilor.
- Fain la noi? m-a întrebat. Am tresărit, de parcă o voce de om nu avea ce să caute în spec­tacolul gigantic al toamnei.
- Fain! Foarte fain, am răspuns.
- Mai ai vederea bună sau îţi dau benoclu'? Dacă vezi bine, uită-te colo, sub munte, de la dâmpu ăla şi până la mesteacănu' ăla trăznit. Vezi acolo o poiană?
- O văd.
- No, aia-i Poiana Omului. Din moşi-stră­moşi, la poiana aia se adună toate oile din satele astea când pleacă în păşunat. De-acolo pleacă cârdurile în munţi la Jihoru, Bobîlnea, la Melea, la Retezat. Şi când se întorc din munte, e un staul mare, unde sunt băgate împreună. Şi de jur-îm­pregiur sunt nişte ogoraşe mici şi fiecare îşi cunoaşte oaia şi o bagă acolo, în ţărcuşu ăla. Că sunt numa ţărcuşuri, roată, să îşi bage oamenii oile. Pe la sfârşitu lu maiu, e deată iarba şi nu-i mai zăpadă, da tătă poiana îi albă de oi, de pe toate satele astea. Când ne întâlneam să plecăm, stă­team la poveşti cu ciobanii, care ce-a mai fă­cut. Şi când ne-întorceam, iar povesteam ce-am vă­zut. Era multă ştiinţă în poiana aia când se adu­nau, că ciobanii vedeau şi au­zeau multe în drumurile lor. Acolo am aflat prima oară şi de o cu­tie în care se vedeau oameni, de-i zi­cea televizor, şi tot acolo am aflat şi de solomonarii care îm­blânzesc şercanii, balaurii din nori.

Babu Nicolae cel întristat

Îmi deschide portiţa grădinii cu degetele bu­tucănoase, strâmbate de munca grea. Merge rău de-un picior, dar se ţine bine. Îl cheamă Nicolae Fi­limonescu, dar toată lumea îi zice Babu Ni­colae. Vrea să îmi arate toamna din grădina lui. E o livadă cât vezi cu ochii şi, în capăt, o căsuţă mică. Pe sub pomii din livadă, se întind covoare de mere.
- De două săptămâni adun la ele şi le car cu sacii şi uite câte mai sunt! Ne-a dat Dumnezeu bo­găţie mare în toamna asta! Am adunat şi prune, de nu ştiu ce să fac cu ele! Şi de-alea bistriţe am adunat, da şi gogoloaze, da şi coadeşe. Le-am mai pus şi la cazan, să fac vinars, da şi vinars, cât să mai fac, că mi-s butoaiele pli­ne?! Mi-i piv­­niţa plină şi de pere. Mere pă­tule am pe toa­tă iar­na, şi io­natane şi bot de oaie, cum le spune la noi. Crum­penii s-or făcut ca nicio­da­tă! Var­ză am pusă cu ră­sad de la Haţeg. O fru­mu­se­ţe! Şi să vezi cucu­ruzu! S-a-ndurat Dumnezeu de noi!
Învăluiţi de mi­­rosul fructelor coapte şi al ier­bu­rilor pe ju­mătate adormite, ne apro­piem de căsuţa lui Babu Nicolae. Din coşul casei iese un firicel de fum: de do­uă zile a pornit focul. De-acum, îşi petrece serile la gura sobei, cântând la fluier în­ce­tişor.
- Când te pui seara la foc şi cânţi la fluieră, la ce te gândeşti, Babule?
- Mi-s bucuros. Că sunt hambarele pline, mălaiul e făcut, fân la animale am, lemne am, pivniţa e plină şi vinars îi destul. Şi mă gândesc măăă, da ce greu era înainte, când nu erau atâtea mo­dernităţi, şi cam la timpul ăsta duceam cucu­ruzul cu desagii pe cai, până la moara de jos, de la Ludeşti. Că dacă venea vreun îngheţ şi nu mai curjea apă, nu mai puteai măcina! Tre­buia să te apuci să baţi iazu şi să spargi gheaţa de pe apă, că aşa era moara pe atunci, nu era electrică. Şi te luptai să faci tăt fânu, că nu puteai să te asiguri numa pe tine pe iarnă, trebuia să asiguri şi animalele. Şi uite aşa te apuca prima zăpadă şi încă nu aveai lemne de foc. Că mun­ceai tăt numa cu mânurile şi era greu şi n-apucai să le faci pe tăte. Şi pe ninsoare, şi pe jer, porneai cu securea la brâu să îţi faci lemne de foc, să le traji cu calu din pădure. Aşe era toamna în tine­reţea me. Mă tot gândesc şi nu mă satur, de câte or fost. Şi-apoi cânt...
Bătrânul scoate un fluier lung, încrustat cu semne vechi şi legat cu aramă din loc în loc. Îşi fixează degetele pe găurile micuţe şi începe să cânte uşurel, un cântec mai trist decât frunzele toamnei plecate în pribegie.
- Dar asta e o doină, Babule. Nu-i cam tristă, dacă zici că eşti bucuros?
- Păi mi-s bucuros, da îmi pare şi rău de vre­murile alea. Că mi-i trecută tinereţea, aia nu-i bai, că trece la tătă lumea. Da uitaţi cum îi satu ăsta amu, că s-a golit de oamini, aşa cum s-a scu­turat şi pădurea de frunze. Nu mai are cine se bucura de bunătatea lui Dumnezeu din grădinile noastre.

Lelea Ioana şi amintirile

În strălucirea înserării de toamnă, pădurea pare o imensă bucată de soare ce se odihneşte pe crestele munţilor. Culorile se amestecă şi se pierd una în cealaltă şi totul devine aur topit. Un­deva, departe, o bucăţică din această magmă solară se desprinde din pădure şi începe să îna­inteze pe drumul ce duce la biserica din Târsa. Pe măsură ce se apropie de mine, punctul acela de lumină se lun­geşte, devine o siluetă, apoi ia forma unui om ce merge încet-încet. Când a­jun­ge la doar câţi­va paşi de mine, îmi dau seama că mo­gâl­deaţa de lu­mină este o bă­trânică învăluită în culorile aces­tui început de noiembrie. Cu mâna dreaptă ţi­ne pe umăr o bâtă de care este agăţată, la spate, o căldare cu apă. În mâna stângă ţine o altă căl­dare, plină. Se opreşte înaintea mea şi îşi lasă jos cu greu, pe rând, poverile. Apa tremură în cercuri mărunte, apoi se linişteşte. Mi-e greu să ghicesc vârsta femeii. Părul ar putea să-i fie cărunt, dar e ascuns de baticul legat sub bărbie. Obrajii au pielea albă, perfect întinsă, fără riduri, doar cu roşeaţa specifică femeilor de la munte. Ochii îi sunt albaştri şi limpezi, cu privirea curată, aşa cum tot numai prin munţi găseşti.
- De unde aduceţi apă? întreb.
- De la izvor. Ia, ni, acolo! Îi un pârâu, sub un fag. Îmi aduc apă bună, neîncepută. Nici că-mi trebe altă mâncare, afară de ea. Apă neîn­cepută şi aer curat.
Pe femeie o cheamă Ioana Băluşa. Locuieşte singură, în vechea şcoală abandonată a satului. Un frate împreună "cu un avocat mişel" i-a luat casa părintească şi a rămas pe drumuri. Primăria i-a dat voie să îşi amenajeze o cămăruţă în clă­direa abandonată a şcolii. Nu are fântână, aşa că îşi aduce apă zilnic de la izvorul de sub fag. Da-i place. Mersul până acolo o ţine "tineră", în vigoare, şi priveliştea toamnei îi aduce în minte tot felul de amintiri. "No, când eşti sângură, vor­beşti cu tine, în gând".
"Ne-a dat Dumnezeu roade multe în toamna asta! Îi plin de mere şi de fructe şi tăte s-or făcut fain! Slavă Domnului! Dar parcă era mai frumos când eram copilă şi trăiau părinţii mei. Stăteam la casa părintească şi aveam ogor mare, unde era cucuruz în grădină, pomii erau roditori şi ţineam vaci şi oi, şi cu ele trăiam şi iarnă, şi vară. Cucu­ruzul îl duceam la moara din Valea Lun­canilor. Mer­geam pe potecă de pădure, cu calul, cu de­sagă. Mai întâi duceam porumbul acasă, îl smicu­ram cu toţii, îl făceam boabe şi apoi îl du­ceam la măcinat. Şi dacă, Doamne feri, se ter­mina iarna mălaiul, mereau oamenii cu caii sau pe jos până departe, în Orăştie, prin nămeţi. Vreo cincizeci de kilometări. Şi veneam iar înapoi, cu caii şi cu desagii cu grâu şi cucuruz. Aşa mer­geam şi cu vacile la târg - pe jos. Până la Orăştie sau la Haţeg şi de nu vindeam, iară veneam pe jos cu ele înapoi. Cum ar fi la timpul ăsta, mer­geam cu ele la târg, că noi aşa vindeam vitele - toamna şi primăvara, la târgurile de vite. Oricum, la noi era vorba asta - să fie mălaiu făcut şi tăte bucatele strânse, până a începe postul Cră­ciu­nului. Înainte era mare frământare în sat, toamna, pe timpul ăsta. Toată lumea se pregătea pentru iarnă. Acum nu mai am nimic. Părinţii au mu­rit, animale nu mai am, ca­sa mi-a luat-o, soţul s-a dus şi el la cei drepţi, iar copiii sunt la oraş. Am co­pii cuminţi şi curaţi - nu beau, nu fumează şi au câte o iconiţă ori în haină, la piept, ori în maşină. Bă­iatul care mă ajută mai mult stă cu soţia lui tare de­parte. Ca să ajun­gă aco­lo, traversează şapte ţări şi apoi o apă mare. Ibiţa îi zice la locul cela. Mă tot gân­desc să mi-l aducă Dum­nezeu pe băiat să-l mai văd. Nu ştiu cum ne-o în­stră­inat aşa de tare via­ţa...

Animalele şi sâmţu' lor

Rujoi Viorel trăieşte pe celălalt munte, în satul Grădişte, dincolo de ma­rea de ceţuri. Şi aici toamna a re­vărsat valuri de bogăţie. Alături de fa­milie, Viorel abia reuşeşte să adu­ne tot ce e de adunat. În timp ce fe­me­ile pun la borcane con­serve du­pă reţete tra­diţionale şi aranjează mu­­răturile în butoaie, el, ală­turi de fiul său, se asigură că animalele vor avea tot ce le trebuie în timpul ier­nii:
- Bucate s-or făcut anul ăsta, cât îi lumea! Încă nu am făcut vinarsu că nu am avut timp. Merele şi pru­nele îs pregătite, da mai important e să fie fânul pentru animale, că noi avem 20 de vaci şi cai. Aşa era şi înainte - aduceau oamenii lemnele iarna, că toamna se lucra până târziu pentru animale, pâ­nă dădea zăpada. Lu­crau oamenii, că aveau tăţi animale multe. Pă numa oi erau la vreo 800 în sat, acu nu mai este niciuna. Mai ţân oamenii câte o vacă sau un porc... Da s-o golit satu, nu nu­mai de animale, da şi de oameni! Din 42 de fa­milii, cred că mai sun­tem 12. În general, bă­trânii or rămas. Eu n-am plecat... că eu de gră­dina me şi de pă­mântu meu, în care m-am năs­cut, nu mă las până mor. Ş-apoi, ori­unde te duci, dacă munceşti, ai. Aşa că de ce să mă duc la oraş? Am tăt ce îmi tre­buie în curtea mea, plă­tesc doar curentul şi im­pozitul la stat, în rest, tăt ce vreau am de la mine din curte. Şi am şi aer curat şi linişte şi îs liber, iară liber­tatea faşe mult. Am tăt la mine în curte, apa e de la izvor, curată şi fără bani. Necazu ştii care îi? E mult de muncă şi nu mai găseşti oameni la lucru. De-aia am vândut oile, deşi de ele mi-o plăcut cel mai tare.
Viorel Rujoiu munceşte cot la cot cu băiatul său. Nici n-ai zice că e trecut de 80 de ani. Poate că sănă­tatea asta de fier se datorează faptului că a lucrat aproape toată viaţa ca pădurar. Nu pot să nu îl întreb cum era toamna în munţi şi dacă animalele pădurii se pregă­tesc de iarnă ca şi oamenii.
- Normal că se pregătesc! Ani­malele au sâmţu lor şi se pregătesc. Cât de faini erau porumbeii din păduri! Porumbelul de scorbură şi porumbelul gulerat... cântau prin păduri până toamna târziu, de ţi-era mai mare dragu! Da pentru că s-au înmulţit peste măsură ulii, i-or mâncat pe tăţi, nu mai vezi şi nu mai auzi unu... Înainte se făcea com­baterea răpitoarelor, erau pădurile pline de păsări, de căprioare şi cerbi, azi abia mai vezi câte unul, că s-au umplut pădurile de lupi.
Înainte, când venea iarnă grea, numa ce vedeai că cerbii şi ciutele se adună. Fac aşa, cârduri mari şi umblă numai îm­pre­ună. Ăsta e pri­mul semn că vine iar­nă grea. Şi alt semn era la turmele de oi. Eram odată cu un cioban, cu oile. Eram copil, şi moşu zice cătră mine: "Mă, Viorele, mâine n-a fi ca azi!". Şi io, copil, întreb: "Da de ce, Nea Pătrule?". "Ui­te, vezi cum se scu­tură oile? Mâine să vezi că vine ză­pa­dă!". Când a fost cătră ziuă, ningea de nu-ţi vedeai mâ­na! Animalele au pre­simţirile lor. Am mai păţit aşa cu al­binele. Era cald şi soare şi frumos şi ve­neau albinele pu­hoi şi se băgau în stup şi nu ştiam ce au! N-a durat o juma de oră şi a început o furtună cu ploaie rece de nu ştiam unde să mă trag!
Mai sunt şi cocoşi de munte pe-aici, care acum îşi pregătesc cuiburi călduroase pentru iarnă. Când am mers odată la vârful Ceata, cu soţia, numa ce văd aşe, aproape, o pasăre. Mă, ce pasăre să fie aia, că semăna cu un cocoş de munte. Mă uit mai bine, şi avea nişte pene frumoase, o siluetă... ceva de mirarea lumii! Ştiţi ce era? Era cocoş de mes­tea­căn! O raritate în România, ştiam că trăieşte nu­mai prin munţii de lângă Braşov, da uite că ajun­sese şi la noi în Şurean! O minunăţie!
Casa lui Viorel Rujoi e la capătul unui drum greu şi lung, pieptiş, aninată de coasta muntelui. De-aici nu vezi decât păduri nesfârşite, ce iau forma munţilor până în depărtări. E linişte şi pace. Aici totul e simplu, pentru că toate sunt aşa cum au fost făcute să fie. Pare că de-asta şi toamna a ales să îşi instaleze aici puterea, să facă din locurile astea curtea ei regală, risipind regeşte nuanţe de auriu şi mirosuri dulci-amărui. La în­ceput de noiembrie, satele vechilor daci, răsfirate pe munţi, copleşite de bogăţia roadelor, par un uriaş banchet biblic, la care niciunul dintre invitaţi nu a venit. Dacă aş putea, aş aduna eu oamenii de pe străzile oraşelor şi de la răspântii şi i-aş aduce aici, măcar pentru o zi.

Foto: RAUL POENAR