Anvergura şi reuşita ediţiei cu numărul 28 a acestui festival au fost date atât de spectacolele de teatru, cât şi de evenimentele conexe propuse: lansări de carte, proiecţii de film, concerte, ateliere, conferinţe ale unor invitaţi din străinătate, omagii aduse unor mari oameni de teatru, expoziţii, spectacole de dans. Un moment de excepţie, în această ofertă generoasă şi rafinată, a fost aducerea pentru prima oară pe o scenă din România a dansatoarei Ana Maria Lucaciu, care şi-a construit o carieră de nivel internaţional, după ce a plecat să studieze baletul în Canada. Debutul în România s-a produs într-un spectacol de mare încărcătură emoţională, în faţa unei săli arhipline şi a mamei sale, chiar de ziua acesteia! Înaltă, zveltă, radioasă, cu un zâmbet ce pare că o însoţeşte tot timpul, Ana Maria Lucaciu s-a bucurat din plin de această întoarcere, pentru câteva zile, acasă.
"Am avut un şoc când mi-am dat seama că sunt plecată de 7 ani de acasă"
- Cum a pornit prietenia ta cu dansul? Ai fost una dintre acele fetiţe care face balet în oglindă, cât e ziua de lungă?
- Eu nu-mi amintesc, dar părinţii-mi spun că mai şi dansam. Eu ştiu că jucam elasticul în faţa blocului şi că mă plimbam cu bicicleta prin Parcul Tineretului, lângă care locuiam. O copilărie obişnuită a anilor '80, pe vremea lui Ceauşescu. Visam la banane şi colecţionam învelişuri de gumă de mestecat. Mama e critic de teatru şi am crescut în acea lume specială a actorilor, directorilor şi a culiselor. Stela Popescu era bună prietenă cu mama, venea des pe la noi, îmi amintesc prezenţa ei plină de voie bună şi de energie. Mergeam la teatru, însă cel mai adânc în memorie mi-au rămas spectacolele de circ, cu animalele, mirosurile şi magia lor inegalabilă. Nu am avut niciun vis în copilărie să devin balerină.
Pe când pleca în lume
- Şi cum ţi-a ieşit dansul în cale?
- Dintr-o întâmplare. Prietena mea cea mai bună, al cărei tată era prim balerin la Opera Română, a decis să studieze pianul la Conservator. Pentru mine a fost o dramă. Nu puteam concepe să merg la şcoală fără ea de mână, eram foarte dezamăgită. Atunci tatăl ei a spus: "Ce-ar fi să încerce Ana Maria baletul?" Şi Ana Maria a încercat, a intrat la Conservator şi, încet-încet, a înţeles că dansul îi place din ce în ce mai mult, că i se potriveşte, atât fizic, cât şi mental, deşi nu era o simplă joacă. Ţin minte că totul părea rigid, exerciţiile dureroase, profesoarele dure, sălile friguroase. Studiam două ore pe zi, 4-5 ore de şcoală normală, apoi câteva exerciţii de dans. Dar disciplina n-a fost o problemă pentru mine, din momentul în care am simţit că-mi place baletul, n-am avut ezitări sau regrete şi am mers înainte. Marea satisfacţie apărea la sfârşitul anului şcolar, la spectacolul de pe scena Operei, unde dansam alături de colegii mai mari. Se strângeau toate clasele acolo şi fiecare avea momentul său. Veneau şi stelele baletului ce absolviseră Conservatorul, le priveam cu ochii mari şi mă gândeam că poate, cine ştie, într-o zi voi fi ca ele.
- Ceea ce s-a întâmplat, dar foarte departe de casă...
- Plecarea a fost total neprevăzută. La 11-12 ani, în 1990, am plecat la o şcoală de vară în Toronto. Am mers cu tata până la New York şi de acolo singură. După o lună de şcoală de vară, mi s-a oferit o bursă la şcoala de balet de acolo. Am sunat acasă şi am întrebat ce să fac. Părinţii mi-au explicat că voi face şi şcoala în engleză, că va fi foarte diferit de România. "Este alegerea ta", mi-au spus. "Ok, atunci rămân". N-a fost o decizie îndelung gândită, am avut doar câteva zile să răspund. Dar am simţit că dacă vreau să fac din balet o carieră, şansele sunt mai bune acolo, şi era vorba, în primul rând, de lucrurile practice. Sălile erau încălzite şi podelele bune. Nu se muncea mai mult ca în România, dar se muncea mai sănătos şi mai generos. Nu m-am gândit la acomodare, ci la dans, la lucru, m-am concentrat pe ce aveam eu de făcut. Asta, până am absolvit. După absolvire, am avut un mic şoc, de fapt un mare şoc, dându-mi seama că am plecat la 11 ani din ţară, că împlinisem 19 şi nu mă mai întorsesem niciodată în România. Am revăzut-o pe mama prima oară după 4 ani! Atunci am lăsat totul baltă în Canada, mi-am spus că nu-mi pasă dacă nu primesc din nou viză, însă eu trebuie să ajung acasă.
- Ce ţi-a dăruit şcoala canadiană?
- Cât am studiat, am simţit sprijinul şcolii, încrederea acordată şi asta mi-a permis să fiu liniştită, să înţeleg că lucrurile merg spre bine, că mă perfecţionez. M-am simţit sigură pe mine şi am înţeles că asta voi face de atunci încolo. După absolvire, cea mai mare companie de dans a Canadei, "National Ballet", mi-a oferit un contract şi, timp de doi ani, am dansat în spectacole la Opera din Toronto sau prin turnee. Apoi am avut o accidentare gravă, mi-am rupt ligamentele încrucişate ale genunchiului, am trecut prin operaţie şi recuperare.
O nouă ţintă, dansul contemporan
În spectacolul "Decadence" - New York
- Ce te-a ajutat să depăşeşti acel moment dificil?
- La început m-am gândit că poate e mai bine să renunţ. Ştiam că recuperarea durează 9 luni şi că va fi greu. Dar gândul renunţării m-a părăsit repede. În sufletul meu simţeam că vreau, de fapt, să continui. De atunci n-am mai avut niciun moment de îndoială, am tras tare să recuperez. Când am început exerciţiile, m-a văzut la sală directoarea Companiei naţionale de balet din Copenhaga şi mi-a propus să vin la o audiţie. I-am spus că încă nu pot sări, nici nu-mi pun poantele, dar ea mi-a spus că dacă vin la Copenhaga, îmi oferă un contract. A fost o bucurie să mă întorc în Europa, să fiu mai aproape de părinţi, să studiez într-un teatru vechi de 300 de ani. Se simţea tradiţia. În Canada, deşi totu-i bine făcut, nou, se simte că nu există istorie în spate. Stilurile de dans sunt foarte diferite, dar nu a însemnat o problemă pentru mine. Am dus o viaţă minunată în Danemarca, am dansat mult, am văzut lumea în turnee, până mi-am dat seama că m-am plictisit de dansul clasic, că gândurile mele zboară în altă parte. De fiecare dată când apărea un coregraf, un moment de dans contemporan, eu voiam să particip, mă atrăgea foarte tare. Am simţit că-i momentul să fac tranziţia, să merg într-o nouă direcţie. La 22 de ani, deşi aveam contract pe viaţă la baletul naţional din Copenhaga, am renunţat şi am mers mai departe fără niciun regret.
- Viaţa de la început...
- Cam da... Am avut multe ajustări de făcut, din punct de vedere fizic, am învăţat cum să-mi relaxez capul, cum să cad la podea, mi-a luat vreun an să mă acomodez. Ce mi-a plăcut a fost că dansul modern îţi dezvoltă creativitatea, faci parte activ dintr-un proces de creaţie, ceea ce la balet nu se întâmplă. Acolo înveţi coregrafia, ai muzica, costumele, urcă pe scenă şi dansează! Am lucrat patru ani cu o companie de dans contemporan din Germania, apoi doi ani şi jumătate în Portugalia, urmaţi de şapte ani la New York, într-o companie ce reprezenta stindardul dansului modern. Acolo am învăţat cele mai multe lucruri legate de realizarea unui spectacol.
- Cum te simţi să călătoreşti atât de mult, să te stabileşti pentru un timp într-un loc, apoi să pleci în altă ţară? Te acomodezi uşor, te ţine mereu în priză această peregrinare?
Dans modern, creativitate maximă
- Dacă ar fi să rezumăm, de unde porneşte acest tip de artă, este ca improvizaţia din jazz?
- Chiar discutam astăzi cu un compozitor despre asta. Eu mă gândesc mai degrabă la noţiunea de joc. Nu e acelaşi lucru cu improvizaţia, la improvizaţie ai nişte structuri pe care le urmăreşti, jocul e mult mai interesant, pentru că nu gândeşti dinainte, asculţi şi reacţionezi la jocul colegilor de scenă. Dar nu toate spectacolele sunt la fel. De pildă, cel prezentat la Bucureşti a necesitat multă muncă pentru coordonarea noastră, nu-i nimic lăsat la voia întâmplării.
În căutarea stării de joacă
- Cum s-a născut acest spectacol, cum ai ajuns cu el la Festivalul Naţional de Teatru?
- E un spectacol făcut în doi. Atunci când cei de la FNT m-au sunat să-mi propună să pregătesc un atelier de dans contemporan, m-au întrebat şi dacă am un spectacol. Eu lucram la un spectacol împreună cu un dansator american, iar acest telefon a fost un imbold, am tras tare cu Nathan, am terminat coregrafia, am făcut sunetul, luminile, am ales muzica şi a fost gata la timp. Am vrut să lucrăm cu hârtie şi am început să ne jucăm cu coli de scris, care să se tot adune ca un simbol al trecerii timpului. Ne-am gândit la "Aşteptându-l pe Godot" şi am mers pe ideea de "ei", "ei" ce ne controlează prin voci din afara scenei. Am lucrat până în ultimul moment. Poate nu sunt perfecţionistă, dar am o obsesie pentru detalii.
- Emoţii mari la premieră?
- Foarte mari, am resimţit presiunea. Dar la sfârşit, publicul a fost atât de cald, am ştiut că exact asta îmi doream atunci când am plecat din New York spre Bucureşti. Mi-am zis "Yes! Succes!". Mama şi prietena mea din copilărie, cea pentru care am ajuns la balet şi care acum trăieşte în America, s-au aflat în sală. Am simţit că se închide cercul, cel deschis atunci când am plecat, la 11 ani. Şi grupa mea de actori de la atelier a fost grozavă. Mi-am dorit să-i învăţ să se bazeze mai mult pe curiozitate decât pe ambiţie, să insuflu un spirit de joacă. Mai multă joacă şi mai puţin autocontrol. Mi-a plăcut foarte mult ce s-a întâmplat la FNT, am dormit câte trei ore pe noapte, m-am impregnat cu atmosfera de aici şi abia aştept să revin să lucrez în România.
- Multă vreme te-ai lăsat ghidată de visul acesta de a dansa pe scenele marilor săli de Operă. Ai reuşit asta. Ce te motivează acum, cum simţi că ai evoluat în timp, ca persoană, în paralel cu acest vis?
- Simt că am evoluat spre simplitate. Îmi place să citesc, să simt în mâini cartea, să savurez o conversaţie, o ceaşcă cu cafea. Nu mă atrage deloc social media, deşi, acum, ca artist independent, poate am de pierdut. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmbrăţişez anumite lucruri, iar pe celelalte le las în pace, mă descotorosesc de ele. Viaţa devine mai uşoară. Iar eu continui să fiu curioasă, să caut noutatea, să ies din zona de confort.
Foto: Bogdan Lucaciu, Alexandra Sandu, Nelson Hancock, Juniper Shuey, Clear & Sweet, Zoe/Juniper company, Paul B. Goode
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
