"Cine iubește nu mai moare!"
Originile familiei Ștefănescu-Delavrancea au fost țărănești, coborând într-un neam de păstori vrânceni. Cel care a pornit din ținutul acela de poveste, în șesul Bărăganului, a fost, pare-se, bunicul scriitorului, Gheorghe Tudorică Albu, stabilit pe moșia Sohatu. Fiul acestuia, Ștefan Tudorică Albu, s-a făcut căruțaș și a locuit în marginea Bucureștiului, pe ulița Vergului. I se mai spunea și "Căruță-goală", poreclă care nu l-a împiedicat, totuși, să ajungă un fel de staroste al cărăușilor. Pe fiul său, Barbu, l-a dat pe mâna unui diacon de la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, să-l învețe scrisul și cititul. Copilul s-a dovedit mintos și cu dragoste de carte. A studiat la Liceul Sfântul Sava, la Facultatea de Drept și, în final, a urmat studii juridice la Paris! A ajuns un scriitor celebru, un orator politic desăvârșit și un avocat redutabil, fiind, printre altele, apărătorul bunului său prieten, I.L.Caragiale, când acesta a fost acuzat de plagiat. Barbu Ștefănescu-Delavrancea a fost căsătorit cu Maria, născută Lupașcu (licențiată în matematică și filozofie). Cella a fost nu numai prima lor fiică, dar și aceea care a păstrat faima numelui Delavrancea, atât prin activitatea muzicală, făcându-se cunoscută ca pianistă, în Europa, încă din adolescență, cât și prin activitatea literară (cronică literară și muzicală, scrieri memorialistice). Totodată, în anii interbelici, a fost o figură fascinantă a vieții mondene, fiind o apropiată a reginei Maria, dar jucând și rolul femeii fatale, pentru câțiva dintre bărbații celebri ai epocii, printre care s-a numărat și profesorul de filozofie Nae Ionescu, el însuși un crai faimos. Un personaj feminin cu numele Cella apare într-o nuvelă a tatălui ei, publicată în 1885. Fata din poveste e păstoriță de capre, undeva, pe țărmul stâncos al Adriaticii, și se aruncă în valuri, strigându-i tânărului ei iubit, înainte de a dispărea pentru totdeauna: "...cine iubește nu mai moare!" Cella Delavrancea se va naște după doi ani de la publicarea poveștii. Va iubi muzica, scrisul, lumea și câțiva bărbați. A trăit 104 ani. Una dintre cărțile sale se numește elocvent "Dintr-un secol de viață".
Un copil minune
Domnișoara Delavrancea a studiat pianul, mai întâi în familie, cu mama ei, apoi la Conservatorul din București, și a urmat un stagiu de pregătire la Paris. A efectuat un turneu european în duet cu George Enescu, fiind bună prietenă cu soția muzicianului, Maruca, din familia princiară Cantacuzino. De altfel, a fost martoră la căsătoria compozitorului cu Maruca. Dramaturgul I. L. Caragiale a ascultat-o cântând la Viena și a scris entuziasmat: "Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta!". În 1922, Cella l-a vizitat pe Constantin Brâncuși în atelierul din Paris, iar marele sculptor a omenit-o cu mâncare de ciuperci cu mămăligă, ca la Hobița. Va povesti mai târziu: "Brâncuși mă examina fără indulgență. Totul era vioi în el, barbă sură, păr lung, lăsat în voie, haină de lucrător, mâinile agere. De pe diferite polițe de cărămidă, văruite și ele, se înălțau ca trestiile alămuri în diferite forme, și pe un scrin, niște pepeni ovoidali, din același metal, luceau atât de tare, încât mi s-a părut că le aud vibrația de violoncel". În 1929, Tudor Arghezi îi va publica texte literare în "Bilete de papagal". Mai târziu, într-un articol, poetul o va numi "veche prietenă gingașă", iar Cella îi va cânta la pian, în 1946, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de activitate. În comunism, artista a ajuns profesoară de pian, mai întâi la liceu, apoi la Conservator. A scris și publicat cronici muzicale și literare, precum și lucrări memorialistice. Generațiile tinere de pianiști au beneficiat de experiența ei muzicală, dar și de personalitatea ei generoasă, oferindu-le studenților inclusiv bani sub formă de împrumut, chiar dacă se întâmpla ca unii dintre ei să uite să-i mai înapoieze, după cum povestește pianistul Dan Grigore, un apropiat al doamnei Delavrancea: "Era o flacără vie, caldă, jucăușă".
Viața conjugală, în allegro
În timpul Primului Război Mondial, Cella a fost măritată, potrivit unor date biografice, cu ardeleanul Viorel Virgil Tilea, care va ajunge mai târziu un strălucit diplomat. A divorțat însă în scurt timp de tânărul sibian, pentru a se recăsători cu bancherul Aristide Blank. Oligarhul acelor vremuri a cumpărat casa și terenul din Precupeții Vechi, cel mai probabil de la medicul veterinar care figurează pe harta cadastrală din 1911, și însurățeii s-au instalat aici. Și această căsătorie s-a destrămat, cel de al treilea soț al Cellei fiind Filip Lahovary. Casa cumpărată de Blank i-a rămas artistei. Ea a locuit aici tot restul vieții. E o casă masivă, cu etaj, dar bine proporționată, fapt care-i conferă eleganță și rafinament. E situată chiar peste drum de biserica Precupeții Vechi, denumire care sugerează că zona a fost, odinioară, o mahala de negustori. Strada Mihai Eminescu s-a numit pe la începutul secolului XX strada Romană, și era principala legătură rutieră între Piața Romană și Calea Moșilor, fiindcă bulevardul Dacia încă nu fusese deschis. Vechi case, care au supraviețuit tuturor primejdiilor, evocă prin arhitectura lor lumea de altădată, vechiul București. Arbori bătrâni își boltesc ramurile peste axul străzii, iar din curți copleștite de vegetație, parcă răzbat șoaptele unei lumi apuse. Blocurile noi, construite după 1990, sparg însă atmosfera acestui colț idilic al orașului. Nici casa Cellei Delavrancea nu a scăpat de transformările aduse de noile vremuri. Încă funcționează aici un restaurant cu specific chinezesc. Zeci de lampioane roșii atârnă pe terasă și se mișcă ușor în bătaia vântului. Mai nou, imobilul a fost scos la vânzare.
Sora arhitectă
În aceeași curte, se află o casă mai mică, fără strălucire, dar încă bine păstrată. Aici a locuit Henrieta (căsătorită Gibory), cea mai mică dintre fiicele Delavrancea. Arhitectă de profesie, a proiectat numeroase reședințe private, atât în București, cât și la Balcic, stațiunea de la malul mării căreia regina Maria i-a dat viață și strălucire, iar artiștii și scriitorii români au urmat-o, petrecându-și aici vacanțele de vară, din perioada interbelică. Henrieta a lucrat inclusiv pentru regină, proiectând "Pavilionul de ceai" și "Pavilionul Grănicerilor". Regimul comunist i-a desființat cabinetul particular de arhitectură, dar Henrieta a continuat să își exercite profesia în cadrul unor instituții de stat. A umblat prin satele Munteniei și Olteniei, ca să studieze arhitectura populară și să salveze elemente utile unei arhitecturi românești moderne. Henrieta a murit în 1987, anul în care sora sa, Cella, și-a aniversat centenarul, fiind primul artist român care a ajuns să-și serbeze o sută de ani de viață. La rândul ei, Cella a murit în 1991. Casa a fost vândută mai târziu și golită de obiectele de valoare. Pianistul Dan Grigore (pe care Cella îl alinta "Maître Grigor"), își amintește că "cele două tapițerii antice care-i împodobeau salonul, pe care le adusese din Egipt, au servit de cârpe la curățenie". Spiritul Cellei Delavrancea a rămas însă în înregistrările sale muzicale, în compozițiile sale, în scrierile literare și de specialitate. Cu toate acestea, ar fi minunat dacă imobilele unde au locuit cele două surori ar fi cumva recuperate de municipalitate și transformate în case memoriale active, unde să aibă loc evenimente culturale.