Imereti, mijlocul Georgiei. Aici, unde aerul condiţionat pare un moft de occidentali, unde pentru maşina închiriată nu-ţi dă nimeni chitanţă, cotropite de căldură, casele pare că-şi pierd cu totul conturul. Sate sărace, înşirate de-a lungul drumului, se topesc sub soarele amiezii. Porcii traversează leneş şoseaua, iar pomii îşi varsă peste garduri crengi încărcate de kakhi şi rodii. Aproape nimeni pe străzi la ora asta, doar câte-un georgian avariat, care se ţine bine de sticla de chacha.
Conduc maşina în soarele amiezii şi-l ascult pe Bulat Okudjava, cântându-şi poemele la balalaică. "Călătoria diletanţilor", romanul care l-a făcut celebru nu doar în Rusia, ci peste tot în lume, m-a îndemnat ani de-a rândul să visez la splendida şi sălbatica Georgie. Lui îi datorez, de fapt, şi călătoria mea. Acestui rus visător, născut dintr-un tată georgian, a cărui copilărie şi tinereţe s-au cheltuit pe străduţele înguste ale Tbilisiului, şi care a păstrat în inimă până la capăt dulceaţa şi fierbinţeala poporului său. Dulce e şi muzica lui, făcută parcă după tiparele dealurilor pe care încep să le urc, după bogăţia culorilor acestui capăt de ţară. Dulce şi intensă ca o cădelniţare.
Sau poate de vină e soarele care face să pară totul mult mai intens, aici, la doi paşi de Zugdidi, unde în faţa porţilor, georgienii de rând îşi scot la vânzare tot rodul gospodăriei. Pepeni uriaşi care te aşteaptă în stavile, mere pline de zeamă, roşii cu miros înţepător, miere de castan neagră şi densă, în care abia reuşeşti să înfigi lingura. Le cântăreşti pe toate din priviri: ouă şi vase de lut cu iaurt gros (matzoni), brânză sulguni şi saci plini ochi cu frunze de ceai. Guşti din toate şi, cu fiecare îmbucătură, faci de unul singur o călătorie în timp. Undeva înapoi, acasă, în România, în grădina de altădată a bunicilor, în care te îmbătai de mirosul roşiilor şi-al vinetelor încinse de soare. E atâta bogăţie în ţara asta săracă, atâta culoare şi atâta gust, că parcă te mai naşti o dată, cu o mie de ochi şi papile.
***
În Georgia e deocamdată pace. Şi toropeala clipei ăsteia, în care conduc pe drumuri de ţară, mi se pare că seamănă cu toropeala însăşi a ţării. Un ţinut amorţit, prea des încercat de istorie, gata să sară în aer la prima scânteie. Un petec roditor de pământ, mărginit de o parte de Marea Neagră şi de cealaltă de Armenia şi Azerbaidjan, învecinat la nord cu Rusia şi la sud cu Turcia, pentru care s-au luptat de-a lungul istoriei sciţi, romani şi persani, greci, ruşi şi otomani. O ţară mică făcută sendvici între mari puteri, care nu mai departe de acum zece ani a cunoscut din nou vărsarea de sânge. Georgia a pierdut în ultimele decenii controlul asupra a două zecimi din ţară. Abkhazia şi Ossetia, cele două răni deschise pe trupul ei, la graniţa cărora te aşteaptă gard de sârmă şi oameni înarmaţi, îşi cer cu înverşunare independenţa. În timp ce restul georgienilor, mândri că în ciuda tuturor opresiunilor nu şi-au pierdut nici propria limbă, nici propriul alfabet, nu încetează să creadă în destinul lor iremediabil european.
Polonezul zburător
Tomasz e unul dintre cei curajoşi. Are 32 de ani, vine din Polonia şi a bătut până aici mai multe ţări, printre care şi România. E plecat de o lună de-acasă şi-n timpul ăsta, barba i-a crescut mai aspră şi mai colţuroasă, pielea feţei a căpătat luciul roşiatic al mărului copt, bocancii aproape i s-au ferfeniţit. A bătut la picior toată regiunea Svaneti, din sat în sat, pe cărări mărginite de cimbrişor, pe dealuri pe care iarna nu mai are răbdare şi-şi aruncă primele zăpezi încă din septembrie. A ajuns la poalele gheţarilor şi tot mai are de văzut câteva sate cu nume ciudate. "Georgia e un fel de Românie mai sălbatică, iar Caucazul e un fel de Carpaţi mult mai înalt", mi-a spus râzând, când i-am spus că sunt româncă. "Georgienii sunt la fel ca voi. Pentru musafir scot totul pe masă, pentru onoare sunt gata oricând să se bată, pentru prieteni sar oricând în ajutor. Şi mâncarea, Doamne, oamenii ăştia chiar ştiu să se bucure!". Tomasz e unul dintre europenii care au apreciat repede noile măsuri adoptate de Georgia, care în dorinţa ei de a se apropia de Europa a scos în ultimii ani obligativitatea vizei şi a permis membrilor UE să intre în ţară doar cu buletinul. L-am întâlnit chiar în Mazeri, un sat în care am ajuns aproape întâmplător. Acolo, pe platoul plin de scaieţi din spatele muntelui Ushba, a cărui cuşmă de gheaţă sclipea uluitor în soare, în muzica de vioară care se auzea de la ultimele case ale satului, l-am văzut pe Tomasz dansând. Se mişca încet, cu tot cu rucsacul lui enorm, despica aerul cu braţele, de bucurie că munţii i s-au deschis în faţă, râdea cu toată gura şi se învârtea, până când de acolo de unde stăteam sprijinită de portiera maşinii, pentru o clipă, mi s-a părut că nu mai atinge pământul.
Acasă la Irma
***
"Georgia îşi devorează întotdeauna conducătorii". Nu mai ţin minte unde am citit fraza asta înainte să plec, dar acum ea căpăta realitate sub ochii mei. Zviad Gamsahurdia, care în 1991 a proclamat desprinderea Georgiei din URSS, a murit în condiţii neelucidate. Eduard Shevarnadze, deşi filo-rus, a supravieţuit mai multor tentative de asasinat. Iar Saakashvili, de teama puşcăriei, nu se mai poate întoarce acasă. "Norocul nostru e că nu avem petrol şi gaze", îmi mai spune Irma, în timp ce strânge de pe masă ultimele farfurii. Poate de aceea, în Georgia e încă pace. Şi cât timp va mai fi, sătenii din Adishi vor continua să coboare drumul, ameţiţi de chacha, pomii îşi vor legăna în continuare crengile pline de kakhi, iar turiştii străini nu vor înceta să urce spre munţii acoperiţi de zăpezi.
Ushguli
Ushguli ("inimă neînfricată"), cuvântul ăsta păgân cu care cineva, nu se mai ştie când, a botezat cel mai înalt sat din Europa, poartă în el fibra însăşi a neînfricaţilor sveni. Unii spun că svenii sunt aici de mii de ani, alţii că svenii ar fi fost chiar vikingii mercenari. Că, rătăciţi pe aici, s-ar fi îndrăgostit de georgience şi, obişnuiţi cu frigul Scandinaviei natale, s-ar fi simţit acasă în Caucaz. Un lucru e cert: Ushguli n-a fost niciodată cotropit. Nici acum două secole, când Prinţul Dadeshkelian, în încercarea lui de a trece acest mic ţinut liber sub supunerea lui, a venit la Ushguli în negocieri. Legenda spune că svenii cei ospitalieri l-au invitat la masă. Şi că în timp ce prinţul se ospăta cum putea mai bine, 42 de bărbaţi, câte unul din fiecare familie, au suit în vârful dealului, lângă biserica Lamaria, s-au aliniat în spatele unui tun şi au avut grijă să tragă cu toţii de sfoară, ca atunci când proiectilul şi-a luat zborul, aterizând exact pe pieptul prinţului, să fie responsabili în mod egal. Legenda mai spune şi că vârful Shkara nu se arată decât celor cu suflet curat, că ţarul însuşi ar fi venit până aici, că şapte zile şi şapte nopţi a aşteptat ca ceaţa să se ridice, dar a plecat furios şi nemulţumit. Când am ajuns eu, era seară în Ushguli şi-un frig de capăt de lume. Acolo unde ar fi trebuit să fie gheţarul, nu vedeai decât nori cenuşii. M-am plimbat prin cătunul mirosind a bălegar, am urmărit câţiva bătrâni în cojoace de oaie, ducându-şi vacile la apă şi-am tras cu urechea la cântecele lor sălbatice, rupte parcă din liturghiile bizantine. Abia dimineaţă, când am coborât afară cu trei jachete pe mine, am văzut gheţarul Shkara acoperind jumătate de cer. 5200 de metri! Splendid şi strivitor de înalt, gata să te orbească cu frumuseţea lui.
Gergeti Tsminda Sameba
Apoi, într-o zi umbroasă, în care norii coborau până aproape de umeri, am luat-o în tăcere pe un drum şerpuit, spre biserica Tsminda Sameba. O oră şi jumătate de urcuş pe curbe abrupte, până la 2170 de metri, ca să văd biserica asta, mai frumoasă ca orice carte poştală, strălucind în lumina ireală a zilei. Aici, la Tsminda Sameba, în biserica asta legendară, georgienii şi-au ascuns în vremuri de restrişte bogăţiile ţării. Aici, în altarul ferit de catapeteasma de piatră, au ascuns la un moment dat şi crucea Sfintei Nino, creştinătoarea lor. Aici, spre locul ăsta ridicat la peste 2000 de metri, ce pluteşte parcă deasupra norilor, pelerinii credincioşi au continuat să plece desculţi, deşi mai bine de şapte decenii serviciul religios a fost declarat interzis. La Dumnezeu nu se ajunge pe scurtătură. Ştiau asta georgienii ăştia fierbinţi. Nu-i de mirare că atunci când ruşii le-au transformat biserica în punct de atracţie turistică şi au construit un telescaun care urcă la ea, s-au simţit jigniţi şi au găsit de cuviinţă să se răzbune, distrugându-l pe înserat.
E frig şi întuneric în biserică, suntem doar o mână de oameni şi aburul şuşotelilor noastre pare că urcă direct la cer. Respir adânc şi-n timp ce călugărul care vinde mătănii îşi bolboroseşte încetişor rugăciunea, o văd în stânga altarului: Maica Domnului cu Pruncul, cu haloul ei de aur curat. Georgienii nu i-au iertat pe bolşevici nici pentru faptul că, în timpul revoluţiei ruse, au vandalizat biserica din Kazbegi şi au aruncat în foc cea mai preţuită icoană a lor. După trei zile de ars mocnit, un călugăr a reuşit s-o scoată de-acolo întreagă. Azi, îmbrăcată-n argint şi acoperită pe jumătate de zecile de brăţări şi inele lăsate de credincioşi ofrandă, Maica Domnului veghează asupra georgienilor, cu chipul ei de cenuşă, îndurerat.
Dimineaţa, în Tiflisul adormit
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
