Imereti, mijlocul Georgiei. Aici, unde aerul condiționat pare un moft de occidentali, unde pentru mașina închiriată nu-ți dă nimeni chitanță, cotropite de căldură, casele pare că-și pierd cu totul conturul. Sate sărace, înșirate de-a lungul drumului, se topesc sub soarele amiezii. Porcii traversează leneș șoseaua, iar pomii își varsă peste garduri crengi încărcate de kakhi și rodii. Aproape nimeni pe străzi la ora asta, doar câte-un georgian avariat, care se ține bine de sticla de chacha.
Conduc mașina în soarele amiezii și-l ascult pe Bulat Okudjava, cântându-și poemele la balalaică. "Călătoria diletanților", romanul care l-a făcut celebru nu doar în Rusia, ci peste tot în lume, m-a îndemnat ani de-a rândul să visez la splendida și sălbatica Georgie. Lui îi datorez, de fapt, și călătoria mea. Acestui rus visător, născut dintr-un tată georgian, a cărui copilărie și tinerețe s-au cheltuit pe străduțele înguste ale Tbilisiului, și care a păstrat în inimă până la capăt dulceața și fierbințeala poporului său. Dulce e și muzica lui, făcută parcă după tiparele dealurilor pe care încep să le urc, după bogăția culorilor acestui capăt de țară. Dulce și intensă ca o cădelnițare.
Sau poate de vină e soarele care face să pară totul mult mai intens, aici, la doi pași de Zugdidi, unde în fața porților, georgienii de rând își scot la vânzare tot rodul gospodăriei. Pepeni uriași care te așteaptă în stavile, mere pline de zeamă, roșii cu miros înțepător, miere de castan neagră și densă, în care abia reușești să înfigi lingura. Le cântărești pe toate din priviri: ouă și vase de lut cu iaurt gros (matzoni), brânză sulguni și saci plini ochi cu frunze de ceai. Guști din toate și, cu fiecare îmbucătură, faci de unul singur o călătorie în timp. Undeva înapoi, acasă, în România, în grădina de altădată a bunicilor, în care te îmbătai de mirosul roșiilor și-al vinetelor încinse de soare. E atâta bogăție în țara asta săracă, atâta culoare și atâta gust, că parcă te mai naști o dată, cu o mie de ochi și papile.
***
În Georgia e deocamdată pace. Și toropeala clipei ăsteia, în care conduc pe drumuri de țară, mi se pare că seamănă cu toropeala însăși a țării. Un ținut amorțit, prea des încercat de istorie, gata să sară în aer la prima scânteie. Un petec roditor de pământ, mărginit de o parte de Marea Neagră și de cealaltă de Armenia și Azerbaidjan, învecinat la nord cu Rusia și la sud cu Turcia, pentru care s-au luptat de-a lungul istoriei sciți, romani și persani, greci, ruși și otomani. O țară mică făcută sendvici între mari puteri, care nu mai departe de acum zece ani a cunoscut din nou vărsarea de sânge. Georgia a pierdut în ultimele decenii controlul asupra a două zecimi din țară. Abkhazia și Ossetia, cele două răni deschise pe trupul ei, la granița cărora te așteaptă gard de sârmă și oameni înarmați, își cer cu înverșunare independența. În timp ce restul georgienilor, mândri că în ciuda tuturor opresiunilor nu și-au pierdut nici propria limbă, nici propriul alfabet, nu încetează să creadă în destinul lor iremediabil european.
Polonezul zburător
În apropiere de Shvari, drumurile încep să urce și capătă culoarea lăptoasă a calcarului. Las în urma mea văi adânci și colți de piatră, până când, în depărtare, acolo unde lumina înserării se amestecă timid cu sclipirea zăpezii, încep să se vadă munții. Munții ăștia incredibil de înalți, pentru care am pierdut o zi întreagă la volan. Munții pe care nu ajungi oricând și oricum. Căci drumurile se strâmtează treptat, asfaltul e tot mai rar, pâraie repezi îți taie calea, gropile sunt adevărate cratere și înaintarea devine anevoioasă. Ca și cum țara aceasta frumoasă și-ar apăra superbia de ochii celor care vor să o invadeze, ca să se ofere cu generozitate doar celor care au curajul să se avânte la picior, să urce potecile ce șerpuiesc printre pietre, să străbată bucuroși grohotișurile și să înfrunte drumurile de bolovani.
Tomasz e unul dintre cei curajoși. Are 32 de ani, vine din Polonia și a bătut până aici mai multe țări, printre care și România. E plecat de o lună de-acasă și-n timpul ăsta, barba i-a crescut mai aspră și mai colțuroasă, pielea feței a căpătat luciul roșiatic al mărului copt, bocancii aproape i s-au ferfenițit. A bătut la picior toată regiunea Svaneti, din sat în sat, pe cărări mărginite de cimbrișor, pe dealuri pe care iarna nu mai are răbdare și-și aruncă primele zăpezi încă din septembrie. A ajuns la poalele ghețarilor și tot mai are de văzut câteva sate cu nume ciudate. "Georgia e un fel de Românie mai sălbatică, iar Caucazul e un fel de Carpați mult mai înalt", mi-a spus râzând, când i-am spus că sunt româncă. "Georgienii sunt la fel ca voi. Pentru musafir scot totul pe masă, pentru onoare sunt gata oricând să se bată, pentru prieteni sar oricând în ajutor. Și mâncarea, Doamne, oamenii ăștia chiar știu să se bucure!". Tomasz e unul dintre europenii care au apreciat repede noile măsuri adoptate de Georgia, care în dorința ei de a se apropia de Europa a scos în ultimii ani obligativitatea vizei și a permis membrilor UE să intre în țară doar cu buletinul. L-am întâlnit chiar în Mazeri, un sat în care am ajuns aproape întâmplător. Acolo, pe platoul plin de scaieți din spatele muntelui Ushba, a cărui cușmă de gheață sclipea uluitor în soare, în muzica de vioară care se auzea de la ultimele case ale satului, l-am văzut pe Tomasz dansând. Se mișca încet, cu tot cu rucsacul lui enorm, despica aerul cu brațele, de bucurie că munții i s-au deschis în față, râdea cu toată gura și se învârtea, până când de acolo de unde stăteam sprijinită de portiera mașinii, pentru o clipă, mi s-a părut că nu mai atinge pământul.
Acasă la Irma
Diminețile în Georgia trebuie să miroasă a cafea la ibric și a plăcintă cu brânză. De fapt, toate diminețile ar trebui să fie exact așa, îmi spuneam în timp ce îmi încălzeam mâinile pe cana de cafea și mă învârteam mai bine în pătura Irmei: să stai pe o terasă de lemn care dă spre munte, să auzi din curte găinile cotcodăcind, să miroasă a cherestea din curtea vecinului, să fie soare, dar suficient de răcoare încât să te bucuri de șoșonii de lână și să te lași în voia mâncărurilor înșirate pe masă. O revărsare de bunătăți, care în București ți-ar ajunge o săptămână, pentru care aici ai plătit o nimica toată. Și nu te poți abține să nu întrebi cum reușesc oamenii ăștia să iasă în câștig, aici, în vârful muntelui, unde clima e rece și pământul neprietenos. "Noi ne vindem munca, nu marfa", îmi spune Irma zâmbind. "Afinele mi le-a adus o vecină. Hribii i-a găsit soțul meu în pădure. Ouăle sunt de la găinile noastre. Iar asta e casa veche a socrilor mei. Acum am început să o transformăm în pensiune. Nu e gata, dar nu contează. Treaba merge, turiști sunt aproape tot timpul". Irma se trezește în fiecare zi la 6, mătura curtea, spală așternuturi pe care le întinde în spatele grădinii, hrănește pisicile, câinii, găinile, pregătește micul dejun, spală vasele și apoi, dacă rămâne liniștită câteva ore, fierbe o oală de dulceață de nuci. Irma nu e o bunicuță grijulie, învățată dintotdeauna cu greul de la țară. Irma e una dintre cele mai frumoase georgience pe care le-am cunoscut, are 34 de ani, siluetă de alergătoare de marathon și vorbește o engleză absolut impecabilă. Are umor, îți dă exact informațiile de care ai nevoie în călătoria ta, își iubește țara (ca aproape toți georgienii), dar nu cade în capcana naționalismului ostentativ. Simți, vorbind cu ea, anii de educație serioasă din spate. Și totuși, Irma a lăsat Capitala și postul ei de doctor dermatolog pentru satul ăsta de munte, unde robotește de dimineață până seara. De ce? "Pentru că nu se poate trăi cu salariul de medic".
***
Irma mi-a povestit și cât de vastă e corupția în Georgia, și cât de greu de stăvilit. Mi-a vorbit despre Revoluția Trandafirilor, din 2003, pe valul căreia sute de mii de georgieni, după douăzeci de zile de protest, au luat cu asalt Parlamentul, cu flori în mână. Despre cum l-au obligat pe Eduard Shevardnadze, fostul lider comunist, să lase puterea și și-au impus un nou președinte proeuropean, pe Mikheil Saakashvili. Mi-a vorbit apoi cu mândrie de toate măsurile pe care acest președinte "extraordinar de inteligent" le-a luat ca să apropie țara lui de UE și de NATO, de presiunile la care Rusia nu a încetat să supună Georgia, pentru simpla vină de a visa la Europa. Mi-a povestit de felul murdar în care în 2009, facțiunile pro-ruse au pus în practică o adevărată campanie de denigrare, care a reușit să întoarcă masele împotriva lui, să-l facă să piardă alegerile și să-l alunge din țară. Saakashvili a fost judecat în absență pentru abuz de putere, i-au fost confiscate toate proprietățile și a fost condamnat la închisoare timp de 11 ani. Azi, fostul erou pro-european al georgienilor își petrece timpul între Statele Unite, unde predă la universitate, și Ucraina, unde a sprijinit puternic mișcările pro-europene "EuroMaidan".
"Georgia își devorează întotdeauna conducătorii". Nu mai țin minte unde am citit fraza asta înainte să plec, dar acum ea căpăta realitate sub ochii mei. Zviad Gamsahurdia, care în 1991 a proclamat desprinderea Georgiei din URSS, a murit în condiții neelucidate. Eduard Shevarnadze, deși filo-rus, a supraviețuit mai multor tentative de asasinat. Iar Saakashvili, de teama pușcăriei, nu se mai poate întoarce acasă. "Norocul nostru e că nu avem petrol și gaze", îmi mai spune Irma, în timp ce strânge de pe masă ultimele farfurii. Poate de aceea, în Georgia e încă pace. Și cât timp va mai fi, sătenii din Adishi vor continua să coboare drumul, amețiți de chacha, pomii își vor legăna în continuare crengile pline de kakhi, iar turiștii străini nu vor înceta să urce spre munții acoperiți de zăpezi.
Ushguli
Dacă ar trebui să salvez un singur loc de la uitare din întreaga călătorie în Georgia, ăla ar fi Ushguli. Un cătun îndepărtat, spre care nu orice mașină ajunge, cu locuitori puțini și sălbatici, cu ulițe strâmte, înecate-n balegă și noroi. O mână de case și turnuri de apărare, strânse unele într-altele, între două uriașe coline despădurite, peste care tronează Shkhara, uriașul ghețar.
Ushguli ("inimă neînfricată"), cuvântul ăsta păgân cu care cineva, nu se mai știe când, a botezat cel mai înalt sat din Europa, poartă în el fibra însăși a neînfricaților sveni. Unii spun că svenii sunt aici de mii de ani, alții că svenii ar fi fost chiar vikingii mercenari. Că, rătăciți pe aici, s-ar fi îndrăgostit de georgience și, obișnuiți cu frigul Scandinaviei natale, s-ar fi simțit acasă în Caucaz. Un lucru e cert: Ushguli n-a fost niciodată cotropit. Nici acum două secole, când Prințul Dadeshkelian, în încercarea lui de a trece acest mic ținut liber sub supunerea lui, a venit la Ushguli în negocieri. Legenda spune că svenii cei ospitalieri l-au invitat la masă. Și că în timp ce prințul se ospăta cum putea mai bine, 42 de bărbați, câte unul din fiecare familie, au suit în vârful dealului, lângă biserica Lamaria, s-au aliniat în spatele unui tun și au avut grijă să tragă cu toții de sfoară, ca atunci când proiectilul și-a luat zborul, aterizând exact pe pieptul prințului, să fie responsabili în mod egal. Legenda mai spune și că vârful Shkara nu se arată decât celor cu suflet curat, că țarul însuși ar fi venit până aici, că șapte zile și șapte nopți a așteptat ca ceața să se ridice, dar a plecat furios și nemulțumit. Când am ajuns eu, era seară în Ushguli și-un frig de capăt de lume. Acolo unde ar fi trebuit să fie ghețarul, nu vedeai decât nori cenușii. M-am plimbat prin cătunul mirosind a bălegar, am urmărit câțiva bătrâni în cojoace de oaie, ducându-și vacile la apă și-am tras cu urechea la cântecele lor sălbatice, rupte parcă din liturghiile bizantine. Abia dimineață, când am coborât afară cu trei jachete pe mine, am văzut ghețarul Shkara acoperind jumătate de cer. 5200 de metri! Splendid și strivitor de înalt, gata să te orbească cu frumusețea lui.
Gergeti Tsminda Sameba
Cât am stat în munți nu m-am odihnit nicio clipă. Am condus pe drumuri șerpuite, prin sate uitate de lume, unde casele semănau izbitor cu casele noastre din Vâlcea, am văzut zeci de bisericuțe de piatră, cocoțate în vârf de deal, și m-am mirat că nici măcar una nu era renovată urât, cu acoperiș de tablă sau culori țipătoare. Am traversat kilometri de păduri intacte, neatinse de exploatări. Am văzut muzee de icoane vechi de-un mileniu, care semănau izbitor cu cele transilvănene. Am umblat la picior prin păduri de mesteceni, pe lângă ochiuri de apă, am urcat la poalele ghețarilor și am ascultat cum gheața lor pârâia la răstimp în adâncuri. Am urcat drumurile militare ale Georgiei, cele care leagă dintotdeauna Tbilisi de Vladikavkaz, am condus la 2300 de metri pe șosele netede ca hârtia, uimită cum seara ploaia se transformă în gheață, am traversat stațiuni de schi cu sute de pensiuni crescute peste noapte, ca ciupercile după ploaie. Am cunoscut turiști din multe țări, i-am ascultat pe georgieni cântând și i-am văzut certându-se la beție.
Apoi, într-o zi umbroasă, în care norii coborau până aproape de umeri, am luat-o în tăcere pe un drum șerpuit, spre biserica Tsminda Sameba. O oră și jumătate de urcuș pe curbe abrupte, până la 2170 de metri, ca să văd biserica asta, mai frumoasă ca orice carte poștală, strălucind în lumina ireală a zilei. Aici, la Tsminda Sameba, în biserica asta legendară, georgienii și-au ascuns în vremuri de restriște bogățiile țării. Aici, în altarul ferit de catapeteasma de piatră, au ascuns la un moment dat și crucea Sfintei Nino, creștinătoarea lor. Aici, spre locul ăsta ridicat la peste 2000 de metri, ce plutește parcă deasupra norilor, pelerinii credincioși au continuat să plece desculți, deși mai bine de șapte decenii serviciul religios a fost declarat interzis. La Dumnezeu nu se ajunge pe scurtătură. Știau asta georgienii ăștia fierbinți. Nu-i de mirare că atunci când rușii le-au transformat biserica în punct de atracție turistică și au construit un telescaun care urcă la ea, s-au simțit jigniți și au găsit de cuviință să se răzbune, distrugându-l pe înserat.
E frig și întuneric în biserică, suntem doar o mână de oameni și aburul șușotelilor noastre pare că urcă direct la cer. Respir adânc și-n timp ce călugărul care vinde mătănii își bolborosește încetișor rugăciunea, o văd în stânga altarului: Maica Domnului cu Pruncul, cu haloul ei de aur curat. Georgienii nu i-au iertat pe bolșevici nici pentru faptul că, în timpul revoluției ruse, au vandalizat biserica din Kazbegi și au aruncat în foc cea mai prețuită icoană a lor. După trei zile de ars mocnit, un călugăr a reușit s-o scoată de-acolo întreagă. Azi, îmbrăcată-n argint și acoperită pe jumătate de zecile de brățări și inele lăsate de credincioși ofrandă, Maica Domnului veghează asupra georgienilor, cu chipul ei de cenușă, îndurerat.
Dimineața, în Tiflisul adormit
Am încheiat călătoria mea în Capitală, printre turiști grăbiți și georgieni gălăgioși, în aroma dafinilor, a smochinilor și-a trandafirilor târzii. De orașul ăsta care poartă în nervurile lui și melancolia rușilor, și toropeala turcilor îmbătați de mirosul cafelei, și spiritul negustoresc și fâșneț al armenilor, nu ai cum să nu te îndrăgostești. Îi admiri fiecare rid, fiecare străduță veche de sute de ani, îi mângâi cu privirea cearcănele ferestrelor încărcate de stucaturi. Te lași vrăjit de moliciunea căsuțelor înghesuite unele într-altele, de balcoanele lor ca borurile unei pălării, gata să pornească în zbor pe deasupra orașului. Și-apoi respiri și te minunezi cum zorzoanele lui noi cad impecabil pe trupul străvechi: clădiri de sticlă lângă acoperișuri de țiglă, restaurante în stil newyorkez și buticuri înțesate de vechituri, poduri luminoase lângă cetăți și biserici de sute de ani. Mai e puțin până închid bagajul, doar puțin până ce vuietul Bucureștiului mă va trage acasă. Dac-aș putea, printre haine și cărți, aș lua cu mine și dimineața aceasta. Dimineața în care m-am trezit acasă la Nana, am deschis ușa casei și-am ieșit pe asfaltul încins. E devreme și vânzătoarea de-alături scoate scaunele pe trotuarul îngust. Adie un vânt și-o musulmancă bătrână traversează grăbită pe cealaltă parte a străzii. Beau ceai și Nana-mi zâmbește, cu părul ei prins atent în agrafe. La Metekhi bat clopotele și-o pisică aleargă pe străduța în pantă. E cald, e bine și-aproape visez. Sunt aici, în Tiflisul înc-adormit.