Şcoala lui Dumnezeu - La şcolile din Viena se predau ore de religie ortodoxă

- În Viena, strălucitoarea capitală a fostului imperiu habsburgic, trăiesc astăzi peste 70.000 de români. În fiecare duminică, ei se adună în două biserici ortodoxe unde se slujeşte în limba română şi unde îşi astâmpără dorul de Dumnezeu şi de ţară. Dar românii ortodocşi din Viena au o mare dorinţă în plus: ei vor ca pruncii lor să facă la şcoală religie, ca să aibă în credinţă un reazem printre străini -

"Noi fără biserică nu putem trăi. Mai ales aici, în străinătate. Este adevărat ce se spune că românii, când pleacă, îşi iau biserica după ei. Noi suntem oameni cre­din­cioşi. Eram şi atunci când am venit aici şi ne-am bucurat foarte tare când am aflat că avem o bise­rică ortodoxă românească în Viena. Aveam mare nevoie de ea".
Ovidiu Moldovan e în capitala Austriei îm­preună cu soţia sa, Manuela, de 13 ani. Au luat-o, ca toţi românii, de la zero, muncind din greu ca să îşi facă un rost. Iar din acest rost nu avea cum să lipsească Dumnezeu, în care îşi puseseră toată nădejdea. Iar atunci când a venit pe lume primul lor prunc, Darius, şi-au dorit foarte mult să îl ocrotească şi pe el, prin puterea credinţei, să-l apropie, de mic, de biserică. "În viaţa unui copil, temelia sunt pă­rinţii şi Dumnezeu. Iar noi am vrut să îi aşezăm această temelie şi băiatului nostru. Poate că mai târ­ziu, la 14, 15 ani, când vin tenta­ţiile ado­lescenţei, iar el nu va şti în ce direcţie să meargă şi nu va dori sau nu va avea curajul să ne întrebe ce să facă, Îl va întreba direct pe Dum­nezeu. Iar El îi va sări în ajutor". Puteau să se măr­ginească la slujbele de duminică şi la rugăciunile deprinse în casă, dar au vrut pentru Darius mai mult. Au vrut să înţeleagă credinţa sub oblăduirea unui preot-profesor, ceea ce în Austria este posibil prin orele de religie care sunt generalizate în şcoli. "Noi ne-am mutat în afara Vienei, cam la 30 de kilometri, chiar când Darius a intrat în clasa I. La el în şcoală erau profesori de religie romano-catolică şi islamică. În clasă, din 16 copii, 4 erau musulmani. Ne-am dorit ca el să crească având în suflet credinţa străbunilor lui, credinţa ortodoxă. Aşa că ne-am interesat cum să facem şi am aflat, bucuroşi, că în Viena există ore de religie orto­doxă."
70 de kilometri dus-întors. Atât fac Ovidiu şi Manuela pentru ca băiatul lor să deprindă credinţa în predania răsăritului. Sunt însă şi părinţi care conduc 200 de kilometri pentru ca să le ofere copiilor ore de religie ca în ţară. E în drumurile lor o sete teribilă după ortodoxie şi, cred eu, după Ro­mânia. O nădejde în Dumnezeu greu de pus în cuvinte. În fond, nu poţi să înţelegi prin ce trec românii care trăiesc în Viena decât dacă trăieşti şi tu printre străini. Numai aşa poţi să pătrunzi în taina credinţei lor. O credinţă profundă, puternică, care le dă sentimentul identităţii printre străini.
Îl întreb pe Ovidiu dacă nu sunt priviţi cu sus­piciune de austrieci. "Austriecii nu sunt obişnuiţi să meargă prea des la biserică, de aceea eu nu în­cerc să le explic ce e cu credinţa mea sau să îi învăţ teologie ortodoxă. Dar le vorbesc frumos, îi ajut cu tot ce au nevoie şi, mai ales, încerc să le comunic starea mea de spirit. Mergând la biserică, sunt tot timpul bucuros, iar eu ştiu de unde vine bucuria mea. De multe ori, colegii de la serviciu m-au întrebat, iar atunci le-am spus sincer că sunt fericit pentru că am fost la liturghie. Iar sta­rea asta interioară se transmite întotdeauna. Asta înseamnă, până la urmă, să fii ortodox. Nu să vor­beşti despre biserică mereu, ci să îţi trăieşti cre­dinţa".

Ore de religie ortodoxă, în şcoli vieneze

Sunt ultimele ceasuri ale zilei. Prin ferestrele înguste ale bisericii româneşti din Viena intră o lu­mină subţire, care colorează auriu stranele, chipu­rile sfinţilor şi aerul dintre noi. La vecernie a slujit părintele Emanuel Nuţu. Un bărbat tânăr, entuziast, afectuos şi plin de o voioşie care te molipseşte. Zâmbeşte mereu, de parcă ar fi descoperit reţeta unei fericiri secrete. Îi simţi de la primele cuvinte firea sentimentală, de moldovean (e născut în Gura Humorului), şi cred că enoriaşii săi se bucură de afecţiunea asta românească în­tr-o capitală aus­triacă sclipitoare, dar totuşi rece. Nu e doar preot. E şi pro­fesor de religie şi docto­rand în teo­lo­gie, la o facultate vie­neză şi, în plus, se zbate să ridice o nouă biserică despre care îmi vor­beşte cu însu­fleţire. Nu ştiu cum mai are timp pentru el şi pen­tru fa­milia sa, cu pa­tru copii, dar sunt con­­vins că asta vor şi românii emigraţi în Austria - un preot care să se zbată pen­tru ei şi pentru cre­dinţă. Când îmi vor­beşte despre orele de religie orto­do­xă pe care le predă în şco­lile vieneze, ochii îi strălucesc. "Mi s-a în­tâmplat odată să mă întâlnesc pe stra­dă cu un fost elev. Avu­sese o ne­reu­şită şi m-a oprit să îmi spu­nă că îmi mulţu­meşte pentru ore­le făcute cu mine. «Fă­ră ele, părinte, aş fi că­zut în depresie». M-a bucurat ex­traor­di­nar ce mi-a spus. Ştiu că Mântuitorul este o cale si­gu­ră pentru ca un copil să nu cadă în deznădejde du­pă un eşec sau să apuce pe calea drogurilor, atunci când ele i se oferă".
Părintele Emanuel îşi iubeşte elevii şi îi vede ca pe nişte prieteni care îl ajută în misiunea de preot român, mici ambasadori care duc în clasele lor din Austria vestea unei credinţe oarecum exo­tice. "Vă daţi seama că atunci când un copil român se în­chi­nă în clasă, ceilalţi elevi austrieci îl în­treabă de ce face asta, iar când începe să le vorbească des­pre credinţă, îi atrage cu însufleţirea lui şi pe ceilalţi spre orto­doxie. Aici, în Aus­tria, copiii sunt obli­gaţi să opteze între orele de religie şi cele de etică. Nu le pot refuza pe am­be­le. Trebuie să aleagă măcar una dintre cele două. Iar dacă au un profesor de religie bun, atunci ei vorbesc între ei şi, treptat, vezi că cei care au optat la în­ceput pentru etică se mută cu toţii la reli­gie. Însă dacă nu ai un profesor bun de religie, e invers. Şi se mai întâmplă ceva. Eu predau la ceea ce austriecii numesc "gim­naziu", la clasele V-XII. Aici, în Austria, religia este materie de bacalau­reat, şi mulţi elevi de-ai mei o preferă. Să vedeţi surpriza, curiozitatea şi atenţia comisiei, când vin elevi de liceu români şi iau o icoană ortodoxă în mână, explicând funda­mentele artei bizantine. Este emoţionant! Dacă aţi participa măcar o dată, aţi înţelege ce vă spun! Pen­tru noi, ca ortodocşi, este o formă de cu­noaş­tere şi misiune. Iar pentru copii şi fa­milie, cred că orele de religie sunt o şan­să ex­traor­dinară. Trăim într-un me­diu multicultural şi multiconfesional şi atunci este foarte greu pentru copil să îşi mai gă­sească dru­mul, identitatea, să se regăsească pe sine. Fără credinţă sunt debusolaţi. Cre­­dinţa le poate răspunde multor întrebări."

- Părinte, cum faceţi să vă apropiaţi de ei? Religia nu este o materie prea mo­dernă.

- Primul pas este rugăciunea. Totul în­cepe cu ea. Când în­cepe ora şi rosteşti "Împărate Ceresc", se aşează peste clasă o altă atmosferă. Ru­găciunea contează foarte mult. Apoi, este deschiderea ta lăun­trică. Co­­piii sunt foarte sensibili, foarte recep­tivi, de aceea, pentru mine este o şansă uriaşă să le vorbesc despre Dumnezeu. Eu stabilesc de la înce­putul lecţiilor că vreau o legătură deschisă între noi, fără nicio barieră. Iar copiii, dacă le dai liber­tate, sunt foarte curioşi şi vin către tine cu foarte multe întrebări. Ei vor să cuprindă cât mai mult şi, de multe ori, nici nu am timp să predau tot ce îmi propun, pentru că ei vin mereu cu întrebări care deschid noi teme, iar cele două ore pe care le ţin trec de parcă ar fi două minute. Contează enorm să fii sincer cu ei. Să ştiţi că pe un copil nu poţi să îl minţi. Întotdeauna ei simt dacă eşti sincer, des­chis, dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce pro­po­văduieşti, dacă vrei să le sădeşti în inimi sămânţa evangheliei din dragoste sau vrei doar să îţi faci meseria. Apoi, desigur, contează mult şi felul în care predai şi ceea ce fac cu ei în afara orei de religie, pentru că noi ne întâlnim cu copiii nu nu­mai la şcoală, ci şi în afara ei. Iar în timpul acestor întâlniri, vorbim şi de Dumnezeu, dar ne şi jucăm, ne relaxăm, ne apropiem unii de ceilalţi. Apoi oficiem şi liturghii speciale pentru copii, când părinţii vin de mână cu ei la biserică, iar după ce ne rugăm, mergem cu toţii şi ne aşezăm la o masă împreună. Şi uite aşa se leagă prietenii şi ne apropiem unii de alţii.

- Aţi avut şi dezamăgiri?

- Sincer să vă spun, nu. Desigur că este loc şi de mai bine, dar de zece ani, de când predau, nu mi s-a întâmplat să mi se retragă vreun copil de la clasă. Dimpotrivă, mi se adau­gă copii. Pe măsură ce predau, clasele mi se măresc, ceea ce, pentru mine, e o mare bucurie. O bucurie şi mai mare am de la cei care, după ce le predau, în­cep să vină la litur­ghie sau, fapt şi mai minunat, că încep să pos­tească şi îi pun şi pe părinţi să facă la fel.

- Părinte Emanuel, de ce statul austriac investeşte atât de mult în predarea religiei ortodoxe? Mulţi com­pa­trioţi de-ai noştri cred că suntem prost priviţi în occident, dar iată că occidentul ne încurajează să ne păs­trăm identitatea, in­clusiv cea religioasă.

- Eu cred că statul austriac vrea ca noi, românii ortodocşi, să ne integrăm, dar nu brutal, ci păstrându-ne identi­tatea noastră, credinţa noastră, îmbogăţind astfel tot ceea ce există deja, îmbogăţind cultura şi popo­rul Austriei. Gândiţi-vă că eu fac referate cu copiii mei la ora de religie ortodoxă, referate care rămân în clasă, nu le luăm acasă. Iar aceste referate sunt apoi citite şi de către copiii de alte confesiuni şi ajung astfel să comunice între ei. În repetate rânduri facem ore de religie comune, multi­confesionale, tocmai la cererea copiilor, care sunt curioşi să afle câte ceva despre credinţa celuilalt, pentru că ei vorbesc între ei despre ceea ce noi le predăm. Cred că lozinca "uni­tate în diversitate" îşi găseşte astfel exemplul cel mai viu, mai concret, prin predarea reli­giei în şcolile austriece. Şi e normal ca statul să încurajeze această armonie spirituală.

"Cele mai dragi răspunsuri legate de credinţă vin de la copii"

Irina N. Dura-Niţu este profesor la colegiul universitar „Kirchliche Pädagogische Hochschule Wien/Krems” din Viena şi coordonator pentru cursuri de perfecţionare şi formare continuă pentru profesorii de religie ortodoxă din Austria. 15 ani a predat religie ortodoxă, fiind profesor titular la catedra de religie şi mentor pentru clasele I-VIII în Viena. E spirt! Vie, veselă, deschisă şi foarte hotă­râtă. Sibiancă venită la Viena din copi­lărie, şi-a păstrat încă accentul ardelenesc. Are un doctorat în domeniu şi e spe­cializată în metoda prin care un dascăl se poate face înţeles şi, mai ales, apropiat. "Eu cred că cel mai important este să nu stingi focul bucuriei cunoaşterii în copii. Ei au acest foc şi au o bucurie de a pune întrebări. Iar tu, ca profesor de religie, nu ai voie să le înăbuşi. După ce copilul se inhibă, nu prea mai ai ce să faci. De aceea nu ai voie să spui ni­cio­dată la ora de religie - «La întrebarea aceasta îţi răspund mai târziu!», sau «Între­barea aceasta e inutilă!». Dimpotrivă, trebuie să răspunzi tot timpul oricărei întrebări şi, mai mult decât atât, să provoci copilul să caute singur răspunsuri. Nu merge, atunci când pre­dai religie, să fii tot tim­pul tu cel care vor­beşte, iar ceilalţi ascultă. Nu, dimpo­trivă, tre­buie să spui dese­ori: «Dar voi, copii, ce cre­deţi? Cum vedeţi lucru­rile?». Şi să ştiţi că de la ei vin cele mai dragi răs­pun­suri legate de cre­dinţă. De multe ori exclamam în sinea mea: «Uau!», după ce îl ascultam pe un copil vor­bind despre Dumnezeu. M-am şi gândit că ar trebui publicate ideile lor, atât erau de profun­de, deşi nu aveau nicio educaţie religioasă, şi poate că mergeau de Paşte şi de Crăciun la slujbă şi ştiau doar o rugă­ciune în­văţată de la bu­nici. Dar răspun­surile le veneau parcă direct de la Dum­ne­zeu. Mie mi-a plăcut foarte mult să predau, mai ales din această pricină - mă încânta des­chiderea copiilor şi apropierea de ei. Aveam 20 şi ceva de ani, eram o foarte tânără profesoară şi eram cu copiii la per tu, foarte apropiaţi...Cu mare drag îmi amintesc de acele momente în care mă întâlneam cu ei pe holurile şcolii şi veneau la mine cu braţele deschise, fredonând cântarea religioasă învăţată în săptămâna anterioară. Au fost nişte ani minunaţi. Când am venit din România la Viena, eram în ciclul primar. O şcolăriţă silitoare, în­cân­tată dacă scriam la ora de religie şapte pagini după profesor, iar acasă le toceam. În Austria am făcut fa­cultatea şi am ajuns la rândul meu profesoa­ră, fapt ce mi-a schim­bat perspec­tiva. Nu mi-a plăcut nicio­dată să stresez copiii, aşa că mi-am zis: «O să schimb acest învăţă­mânt!». Aşa că nu am mai predat o materie care să fie tocită, ci am încercat să le in­suflu puţin din ceea ce credem noi şi din ceea ce au crezut strămoşii noş­tri. Să le transmit o parte din identitatea părin­ţilor lor şi să îi ajut să se de­finească drept creştini orto­docşi români în Viena".

- Cu ce aţi rămas după toţi aceşti ani?

- Cu copiii care, după ce le-am predat re­ligia, astăzi, tineri fiind, oameni la 20 de ani sau mai mult, vin la biserică sau la întâlnirile panortodoxe. Cu copiii care mă îmbrăţişau înainte de cursuri. Pentru mine, toate acestea au însemnat enorm. Am înţeles că acea oră pe săptămână petrecută împre­ună le-a aşezat ceva la temelia vieţii. Ştiu că m-am străduit să des­chid o uşă prin care copilul trebuie să treacă singur, dar am încercat şi să îi spun cam ce ar putea să vadă dincolo de ea. «Te încântă? Hai­de atunci, încearcă să o deschizi! Eşti bine primit!»".

Cum se predă religia în Austria

În programa şcolară austriacă există po­sibilitatea ca părinţii copiiilor să opteze fie pentru ore de religie, fie pentru ore de etică. O fac în scris, la începutul ciclului şcolar, iar în următorul an îşi pot modifica opţiunea. Elevii care urmează ora de religie o fac în­totdeauna confesional - statul plăteşte repre­zentanţi ai cultelor, care sunt formaţi în cadrul unei facultăţi speciale, unde predă şi doamna Irina Dura-Niţu. Religia este în Austria materie de bacalaureat, notată la fel ca şi celelalte materii, cu un examen care se susţine în faţa unei comisii. În prezent, în şcolile din Austria sunt 12.000 de copii de diferite naţio­nalităţi, cărora li se predă ora de religie orto­doxă.