"Minunea SILVIA"

- Vede în interiorul corpului omenesc şi vindecă prin puterea minţii. Greu de crezut, dacă n-ar exista sute de vindecaţi -

Puţini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înţelegem. Educaţi să gândim raţio­nal, căutăm mereu logica unor situaţii care ne ridică semne de întrebare. Am păţit acest lucru cunoscând o femeie din Roman, pentru care miile de români ce i-au trecut pragul casei au numai cu­vinte de laudă. I se spune "Minunea Silvia", pentru că poa­te doar cu ajutorul unui har primit de la naş­tere să stârpească boala din om. Să vindece orice afec­ţiune, oricât de gravă, dacă bolnavul încă mai are putere să lupte cu ea. Multe s-au scris şi s-au spus de-a lungul vremii despre Silvia Teodo­rescu. Scepticii au acu­zat-o de vrăjitorie şi de şar­latanie, pe când cei ce s-au vindecat de boli grave o conside­ră sfântă. După pu­blicarea scrisorii unei doamne din Piatra-Neamţ, care s-a vindecat de Sin­drom Hodgkin cu ajutorul Silviei, pe adresa redac­ţiei au început să sosească zeci de scrisori care-i susţin mărturia. Oa­meni cu afecţiuni grele, multe în fază terminală, pe care me­dicii i-au trimis acasă să moară, dar care şi-au găsit cu ajutorul Silviei ali­narea. Incitaţi să aflăm mai mult despre "puterile" sale cu care vinde­că oameni cărora medicii le spun că nu se poate face nimic pentru ei, am mers la Ro­man, să aflăm poves­tea acestui tera­peut neobişnuit.

"Când fiul meu şi-a scos fesul, i-am văzut creierul"

- Doamnă Silvia, se pare că aveţi un har spe­cial, care vindecă boli incurabile. Când şi cum l-aţi descoperit?

- Eram tânără, aveam 37 de ani, şi tocmai mă în­torceam din Munţii Aninei. Ţin minte că era în ia­nua­­rie, ningea viscolit şi am condus maşina toată noap­tea, pentru că soţul meu se "cinstise" cu nişte palincă, împreună cu gazda. Am ajuns în Roman, am intrat în casă şi am dat să mă dezbrac, dar în acel moment nu mi-am mai văzut mâinile: îmi priveam, pur şi simplu, oasele! M-am speriat foarte tare! M-am întors către copii, care tocmai intrau şi ei pe uşă. Nu vedeam nimic prin haine, dar când fiul meu şi-a scos fesul, i-am văzut creierul. Mi s-a făcut rău şi am început să ţip! Practic, nu mai distingeam pielea şi trăsăturile celor din faţa mea, cum era nor­mal, ci vedeam prin ei, în interior! A doua zi m-am dus la un medic neurolog, speriată să n-am vreo tu­moră pe creier. S-a mirat şi el când i-am povestit ce se întâmplă cu mine, nu mai auzise aşa grozăvie. M-a întrebat dacă pot să-i văd organele prin halat, i-am spus că nu, şi atunci şi-a ridicat puţin cămaşa. I-am văzut stomacul ros într-o parte şi i-am zis: "Doc­­tore, ai ulcer!". A râs de mine şi mi-a dat o tri­mi­tere la oftalmologie. Am mers la dr. Volcinschi, un oftalmolog foarte apreciat. După ce m-a con­sul­tat, i-a spus soţului meu: "Domnule, soţia dumitale are dezlipire de retină, cu tulburări majore la fun­dul de ochi. Mai vede maximum un an şi va rămâne oarbă!". La aşa o veste, peste vreo lună, soţul meu a fugit de-acasă cu o fată de 17 ani! (Râde) Eram dis­­perată, mă gândeam ce o să mă fac, cum o să mă descurc singură, că băiatul meu cel mare tocmai in­tra­se la şcoală, la Bucureşti... Din fericire, o perioa­dă, n-am mai avut probleme. Vedeam normal, la suprafaţă, nu-mi mai apăreau imagini din interiorul corpului celor pe care-i priveam. Mă bucuram, cre­deam că mintea îmi jucase feste şi a trecut... Însă odată, când veneam din vizită de la fiul meu, cu tre­nul, am început să le văd intesti­nele celor care stăteau în compartiment, în faţa mea. De data asta, oamenii erau îmbrăcaţi, nu-mi mai puteam explica nimic! Şi iar am intrat în pa­nică...
Între timp, mulţi îmi spuseseră că se simt mai bine în prezenţa mea ori că au scăpat de cine ştie ce dureri, dar n-am băgat de seamă. O prietenă bună, judecătoare în oraş, mi-a zis că fusese stear­pă de când se ştia, dar de când ne tot întâlneam, a rămas gravidă. "Sil­via, îţi datorez copilul acesta! Urmează-ţi calea, alină oamenii, că ai har de vindecare!". Dar eu voiam să-mi văd de treburile mele, eram artistă - so­listă şi pianistă, terminasem Conservatorul, pre­dam canto, aveam spectacole, îmi plăcea viaţa mea boemă. De unde până unde să mă apuc eu de tra­tamente? Nici nu ştiam ce să fac, plus că era pe vre­mea lui Ceauşescu şi nu voiam să înfund puşcăria!
Tocmai se auzise de Valentina Gârlea, clarvăză­toarea oarbă din Iaşi, care devenise un fenomen, aşa că m-am apucat să citesc mai multe despre ea. Când am văzut eu că are "puteri" asemănătoare, m-am gândit că poate o fi şi la mine un dar de la Dumne­zeu, nu vreo boală sau altă nenorocire! M-am apu­cat să studiez anatomia, ca să-mi dau seama cum arată un organ bolnav faţă de unul sănătos. Mi-am cumpărat o mulţime de tratate de medicină şi m-am pus "cu burta pe carte", cum se zice. Am fost uimită să constat cât de bine semănau imaginile din cărţi, cu ceea ce vedeam eu în oameni!... Era atunci peri­oada în care peste noapte apăruseră zeci de vinde­cători şi vraci: televiziunile şi ziarele prezentau aproape zilnic reportaje cu Mudava şi bio­ener­ge­ticieni basarabeni, care promiteau vindecări specta­culoase, iar lumea stătea la coadă ca la Mecca, să se facă bine de o boală sau alta... Nu ştiu de ce, eu nu cre­deam deloc în astfel de minuni. Mă întrebam unde fuseseră până acum oamenii ăştia, de nu s-a auzit de ei mai devreme? Erau prea mulţi şar­la­tani care escro­cau oamenii dispe­raţi cu "pute­rile" lor paranor­male...

"Părinte, să nu ieşi din cameră, că mi-e frică!"

- Care a fost primul dvs. suc­ces în vindecare? Vi-l mai amintiţi?

- Parcă a fost ieri... Nu ştiu cum a purtat vorba prietena mea, judecă­toarea, că într-o zi m-am trezit cu preo­tul paroh la poartă. Îmi zice: "Silvia, am cunoscut un băiat care trage să moară, săracul. Are trei ope­raţii pe creier, tumora i-a tot re­venit, are capul deformat, e pa­ra­li­zat şi tocmai a căzut în comă, iar părinţii lui sunt disperaţi. I s-a spus că mai are câteva zile de trăit. Nu vrei să-l vezi, poate-l poţi ajuta cu ceva?". Mi-a fost ruşine să-l refuz. M-am dus la el acasă şi m-am îngrozit: era mon­struos băiatul acela, avea vreo sută şi ceva de kilo­grame, un cap enorm şi un ochi scos din orbită, pentru că-l apăsa tumora din interior... Îi căzuse tot părul de la citostatice, avea pe cap doar un puf blond, ca puii de găină... I-am spus: "Părinte, să nu ieşi din ca­meră, că mi-e frică!". Am văzut o cir­culaţie nefi­rească în capul lui - o zonă opacă, din care porneau mai multe canale subţiri şi-i invadau întreg creierul. Am început deodată "să-i fac curat" în cap, ca şi cum aş fi vrut cu puterea minţii să des­fac un ghem de aţe încâlcite. Iar imaginea parcă devenea din ce în ce mai clară, "ceaţa" se risipea şi tremurul acela din zona bolnavă se liniştea încetul cu încetul. Îmi era teamă, pentru că, efectiv, nu ştiam ce fac. Mă gân­deam: Doamne, dacă-i fac mai mult rău decât bine? Am "lucrat" aşa vreo jumătate de oră, apoi mi-am făcut curaj şi l-am ciupit, să văd dacă are vreo reacţie. "Au, mă doare!" - a ţipat deo­dată! Am sărit brusc în picioare; ne-am speriat şi eu, şi preo­tul. Când au auzit strigătul, părinţii au intrat şi ei în cameră, fericiţi că ieşise din comă. Părintele, vizibil tulburat, ne zice: "Ia uitaţi-vă la părul lui! S-a înne­grit!". Aşa era, tot puful subţire de pe cap i se în­ne­grise, de ne-am mirat cu toţii, dar acest lucru aveam să-l observ apoi ani la rând, la toţi cei pe care am încercat să-i alin, fără să am vreo explicaţie pen­tru asta. Nu vă spun cum s-au com­portat cu mine bieţii lui părinţi - au căzut în ge­nunchi, mi-au pupat mâinile, au vrut să-mi dea bani, nu ştiau cum să-mi facă pe plac ca să le fac băiatul bine. "Când mai ve­niţi la noi, doamna Silvia? Doar n-o să-l lăsaţi să moară, nu-i aşa? Sunteţi singura lui speranţă!" "Când s-o putea da singur jos din pat", le-am zis. Şi s-a dat, trei zile mai târziu... Şi-a revenit în câteva luni, dar şi-a pierdut ochiul cu probleme...

- Cum v-aţi dat seama ce aveţi de făcut, cum aţi ştiut să "lucraţi" pe locul bolnav?

- E clarviziune, un dar pe care nu-l pot explica. Poate părea ciudat ce vă spun, dar "operez" cu pu­te­rea minţii, însă cu siguranţă nu eu sunt "sursa", eu doar canalizez aceste "energii" - nici nu ştiu cum să le spun! Să nu mă înţelegeţi greşit, nu-i vorba de bioenergie, eu n-am asemenea puteri! Am înţeles mai târziu că fenomenul e mult mai profund şi mai fin: practic, influenţez direct celulele, structurile cen­trale şi metabolismul celular. Se întâmplă ceva în nu­cleul celulei când aplic tratamentul: celulele se rege­nerează, revin la structura iniţială. Asta nu se întâm­plă pe loc sau peste noapte, am nevoie de mai multe şedinţe ca să le aduc la starea de dinainte de boală şi să menţin această stare de normalitate a organis­mu­lui. Poate părea bizară explicaţia mea, dar alta nu am. Nu m-a învăţat nimeni să fac ceea ce fac, dar rezulta­tele sunt reale, har Domnului! Ni­meni nu-şi poate explica regenera­rea celulară şi a ţesuturilor în mii de cazuri! Oamenii se simt bine, iar analizele atestă că le-a dis­pă­rut boala... Le spune medicul că sunt sănă­toşi, nu eu! Şi nu lucrez doar pe o afecţiune sau alta; încerc să-i redau omu­lui sănăta­tea, indiferent ce pro­ble­­me are. Văd şi suferinţele care încă n-au apărut clinic - lo­curi din corp învăluite în "aburi", diferite atât faţă de ţesuturile nor­male, cât şi de cele bolnave, tulbu­rări ener­getice care în cele din urmă duc tot la boală. Şi e bine, pentru că ştie omul de ce să se fe­rească! Primele rezul­ta­te pe care le-am avut mi-au stâr­nit şi mie curio­zitatea, cău­tam să-mi explic şi eu fenome­nul. De unde? Cum? Că n-avea nicio logică! Dar uneori e mai bine să nu cauţi explicaţii, ci să mergi pe drumul pe care ai fost sortit...

"Veneau oameni la mine din toată ţara, n-aveam cum să-i las de izbelişte"

- Şi marea dvs. "aventură" pe drumul vinde­cării a continuat...

- A continuat, pentru că preotul m-a dus şi pe la alţi bolnavi, de care ştia de la slujbe. Şi aşa s-a dus vorba în oraş, iar lumea a început să mă caute... După câteva sute de cazuri vindecate, în care m-am implicat aproape fără să-mi dau seama, i-am spus preotului: "Părinte, am dat lumii ce mi-a dăruit Dum­nezeu, fără să cer cinci bani, dar gata!". Voiam să plec în America, mă chemase fratele meu, care era acolo cu orchestra, fiind şi el tot muzician. Gă­sise un impresar bun şi aveam programate zeci de spec­tacole în comunităţile de români. Dar preo­tul nici n-a vrut să audă, mi-a zis că Dumnezeu mi-a dat un har de care eu îmi bat joc şi că nu se poate aşa ceva! La vremea aceea, era Petre Roman pre­mier, preotul s-a dus la Primărie cu câteva sute de oameni vindecaţi, ca să-mi obţină o autorizaţie de funcţionare şi să-mi faciliteze eliberarea unei diplo­me de doctor în medi­cină complementară, să-mi facă forme legale pentru a deschide un cabinet. M-au chemat la Primărie, m-am şi crucit când am văzut atâta lume! Nu voiam să mă pun şi mai rău cu doctorii din oraş, care, ori­cum, mă dispreţuiau de când auziseră de mine, aşa că n-am acceptat. Însă i-am zis părintelui să-i trimită la mine acasă pe cei cu probleme... Şi m-am lăsat de muzică, pentru că aveam mereu curtea plină de bol­navi, de dimineaţa până seara târziu. Când să mai cânt la nunţi, la pe­tre­ceri sau pe scenele teatrelor de revistă? Veneau oameni la mine din toată ţara, nu numai din Roman şi împrejurimi, n-aveam cum să-i las de izbelişte. În plus, începusem să am şi satis­fac­ţia binelui făcut, chiar dacă mă obosea peste măsură! M-am organi­zat, am făcut programări ca să nu mai stea bolnavii cu sutele în stradă, şi de-atunci am rămas în mijlo­cul oamenilor. Dar ce am putut să văd nu doresc nimănui! Nu-i deloc uşor, sufleteşte vor­bind, să vezi numai durere şi disperare cât e ziua de lungă; ţi se imprimă şi ţie durerea asta, rămâi cu ea, te schilo­deş­te. Nu mai ai bucurii când te implici în pro­ble­mele altora, nici măcar de propriii copii nu mai ai timp să te ocupi. Nu mă puteam detaşa de su­ferinţa umană nici când mergeam la culcare, noaptea târ­ziu... Mă gândeam ba la un bolnav, ba la altul: cum îi merge, a mai scăpat de dureri, oare mai are zile? Mă rugam să-mi dea Dumnezeu putere să-i fac bine pe toţi, dacă asta mi-e menirea. Singura mea bu­cu­rie era când apăreau oamenii fericiţi, cu analizele în mână: "Doamna Silvia, markerii tumorali sunt nor­mali, nu mai am nimic! Să vă dea Dumnezeu să­nătate!", când ologii îşi aruncau cârjele sau când pa­ralizaţii aduşi în scaun cu rotile plecau pe picioa­rele lor... Că doar mare-i puterea lui Dumnezeu!

"Rugăciunea creează o stare de bine, o energie sublimă, de echilibru, în care toate revin la forma orânduită iniţial"

- Cât de mult contează încrederea oamenilor în terapie? Dar credinţa în vindecare?

-- Nu ştiu câtă încredere au bolnavii în terapie când ajung la mine. Mulţi vin la mine pentru că nu mai au unde să meargă în altă parte, pentru că nu le dă nimeni nicio speranţă. Dar după primele semne ale terapiei - înnegrirea părului, după cum spuneam - parcă se schimbă, devin mai deschişi, mai încre­zători, mai optimişti, indiferent de ce suferă. E sem­nul care le dă speranţă! Cât timp aşteaptă în curte, lumea vorbeşte - schimbă oamenii impresii, poves­tesc ce suferinţe au avut şi cum se simt acum, mulţi sunt trimişi de alţi oameni, vindecaţi de cancere sau alte boli grele, care au speranţa că şi lor le va fi mai bine. Cât despre credinţă, asta-i altă poveste! Cu rugăciune şi credinţă în Dumnezeu, fuge boala din tine! Eu m-am convins! Nu am fost o fiinţă religi­oa­să în tinereţe, însă suferinţa oamenilor m-a apro­piat de Dumnezeu şi am observat cât e de ajutor. Pen­tru că rugăciunea creează o stare de bine, o ener­gie su­bli­mă, de echilibru, în care toate revin la for­ma orân­duită iniţial. Cele mai rapide vindecări le-am avut la oamenii simpli, de la ţară, care au mare credinţă şi vin cu speranţă în vindecare. Mai dificili sunt inte­lec­tualii, care se îndoiesc de efectele tera­piei, caută logica tratamentului şi pun o mulţime de întrebări! Ce să le spun? Că e dar de la Dum­ne­zeu? E cam pu­ţin pentru ei! Însă nu doar persoanele credincioase se vindecă. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, chiar şi pe atei!

- Povestiţi-mi câteva dintre cele mai specta­cu­loase vindecări...

- A venit odată o femeie cu băiatul ei, care era paralizat de opt ani. Auzise ea că aici paralepticii se fac bine... Când mă uit la el, îl întreb: "Băiete, ce-i cu tine, de ce nu mănânci nimic? Ai stomacul gol şi maţele lipite!". "Vreau să mor, doamna Silvia! Am ajuns la 34 de ani, să mă şteargă mama la fund? Nu mai rezist, e sub demnitatea mea umană!" Îi zic: "Măi, dar dacă Dumnezeu te pune pe picioa­re, tot o să vrei să mori?" "Nu, doamnă, dar nu trăiesc eu aşa minune! Şi tot n-o să umblu, că mi s-au atrofiat muşchii, parcă s-au topit cu totul!" Am lucrat inten­siv cu el, am făcut un mare efort, de nu mai puteam să respir, la un moment dat. Şi-i spun: "Acum ridi­că-te, că poţi". "Sigur nu pot!" L-am luat de subţiori şi l-am ridicat uşor din scau­nul lui. Se poticnea, se vedea că n-are deloc putere în picioare, dar a reuşit să stea vreun minut agăţat de tocul uşii. A început băiatul să plângă în hohote, mama lui s-a aruncat pe jos, să-mi pupe hainele... Când a plecat, n-a mai vrut să se aşeze în scaun. Pă­şea nesigur, ca un bebeluş la primii paşi, sprijinit de scaunul în care umblase atâţia ani... M-a impre­sio­nat şi pe mine, Dumnezeu îşi arătase mila când era mai deznădăjduit şi voia să moară!
Un alt caz e cel al unui bătrân din Buzău, trimis de la Spitalul Fundeni să moară acasă, şi cu care fa­mi­lia a venit direct la mine, la Roman. L-au adus cu o targă în curte, sărmanul bolnav era în pijama­lele de spital, cu catetere în braţ, cu tubul de oxigen după el, aşa cum i se făcuse externarea. Era un ca­davru viu, ros de cancer! Avea chinuri cumplite, îi făceau morfină ca să re­zis­te ultimele clipe. Zbiera de durere, am ieşit să văd ce se în­tâmplă, că speria lumea. M-am ui­tat la el şi se părea că nu mai are nicio şansă. Le-am zis celor din familie să-l ducă acasă, că-i prea târ­ziu, dar m-au implorat să-i fac şi lui ceva, măcar să-l scap de du­reri. Am încercat să-i fac terapie aco­lo, în curte, câteva minute, dar nu puteam să văd ni­mic în inte­riorul lui, o masă opacă şi întu­ne­cată îi ascundea organele şi va­se­le sanguine, n-aveam cum să pă­trund prin ea. M-am străduit, dar degeaba... Am zis: "Doamne, dă-i un sfârşit creştinesc omului aces­ta" şi le-am spus rudelor să por­neas­că degrabă spre casă, că n-ajung cu el viu la Buzău. Câ­teva săptămâni mai târziu, la col­ţul uşii văd un bătrân îmbrăcat în cos­tum gri, cu un buchet mare de flori în mână. Îl în­treb: "Dom­nule, dum­neata cine eşti?". "Eu sunt «mor­tul» din Buzău, doam­na Silvia! Când am ajuns acasă, am prins deodată putere! M-am ridicat din pat, mi-am smuls acele şi le-am spus alor mei să-mi dea ceva de mâncare, că nu mai pot de foame! Am mâncat friptură, ba chiar am băut şi-o bere, că doar nu mai aveam nimic de pier­dut, şi uitaţi-vă azi la mine! Nu mă mai doare nimic şi mă simt extra­or­dinar! Am venit să vă mul­ţumesc! Nu ştiu ce aţi fă­cut, dar dvs. vă datorez viaţa!" Mi-a pupat res­pec­tuos mâna, mi-a pus florile în braţe şi dus a fost, că pierdea trenul! M-a uimit şi pe mine vindecarea lui, nu-i dădeam nicio şansă! Nu ştiu dacă mai trăieşte, asta a fost demult! Iar dacă nu mai e în viaţă, sigur nu de can­cer a murit, ci de bătrâneţe! Sunt multe ast­fel de în­tâm­plări, dar nu eu ar trebui să le povestesc...

- V-aţi confruntat şi cu eşecuri? Cazuri în care n-aţi putut face nimic pentru cei bolnavi?

- Din păcate, au fost destule! Pentru că bolnavii încearcă mai întâi toate căile recomandate de me­dici - multe dintre ele chinuitoare, invalidante, care-i sea­că de puteri şi de viaţă. Nu-i acuz pe me­dici, Doam­­ne fereşte! Dar trebuie să recunoaştem că ştiin­ţa medicală are limitele ei! Ce să-i mai faci unui om sortit pieirii, care nu mai are niciun licăr de lumină-n privire, nici puterea să treacă peste ulti­mul hop? Ca să poţi regenera ceva, îţi trebuie măcar o celulă nor­mală, o sămânţă de ţesut sănătos. Dar unele procese patologice sunt ireversibile, din pă­cate. Unii oameni ajung prea târziu - sunt morţi pe dinăuntru, dar încă respiră. E-o pâclă groasă în ei, nu mai desluşeşti nici organe, nici vase de sânge, ni­­mic. E semnul unui sfârşit iminent, chiar dacă pe-afa­ră parcă sunt bine. E trist, însă şi moartea este, şi ea, o etapă a vieţii, iar uneori n-ai cum să i te opui...
Mă mai confrunt c-o problemă pe care vreau să ţi-o mărturisesc, pentru că tot vorbim de "eşecuri": nu pot face nimic pentru mine! Sufăr cu rinichii, am şi un diabet de tip 2, dar la mine harul nu funcţio­nează! Se spune că "nimeni nu-i profet în ţara sa". Uite că este adevărat.

- Ce afecţiuni puteţi vindeca?

- Eu nu tratez boli, ci ajut oamenii bolnavi prin ha­rul care mi-a fost dăruit. Nu contează boala, atât timp cât omul mai are celule sănătoase şi forţă în trup să elimine răul din el. Dacă ar fi să fac o listă cu bolile celor care au trecut pe la mine, doar SIDA n-am întâlnit, în rest, le-am văzut cam pe toate... Can­cere, leucemii, ciroze, boli autoimune, toate su­fe­rinţele omeneşti! De obicei, lumea vine la mine cu boli grave, nu pentru o gripă sau o gastrită rebe­lă. Din fericire, pe lumea asta se mai întâmplă şi minuni divine, în ciuda celor mai negre previ­ziuni omeneşti, iar dovada constă în analizele cu care vin oamenii după vindecare. Buletine de ana­lize pe care, dacă le pui în faţa medicilor lângă cele vechi, de la exter­nare, nu le găsesc nicio logică. Mi-am făcut şi eu o arhivă, am dosare întregi cu astfel de "probe", ca să nu mai spună scepticii des­pre mine că-s "vră­jitoare"! (Râde) M-au căutat şi mulţi me­dici, când n-au mai avut soluţii pentru bo­lile lor, şi n-a plecat unul de la mine dezamăgit! Profesorul Pro­ca, Dum­ne­zeu să-l ierte, îmi trimitea toate cazu­rile de cancer inope­rabile, pe care nu le putea rezol­va. Ştia el că aici mai au o şansă. Când apărea un bolnav cu un bilet în mână, ştiam de unde vine. Un mare medic chirurg de la Spitalul AKH din Viena, îmi tri­mite tot timpul pacienţi, înainte sau du­pă ope­raţii, mai ales copii cu malformaţii congenitale, să-i pun pe picioa­re. Omul acela e şi el medic, dar nu mă ponegreşte, ca alţii; mi-a văzut rezultatele şi le apre­ciază! Sunt oameni şi oameni...

- Există şi boli pe care nu le puteţi vindeca?

- Nu primesc în terapie oa­meni cu afecţiuni psi­hiatrice gra­ve. Dacă e doar o suferinţă psiho­logică, ca de­pre­sia sau an­xietatea, da. Dar nu schizofrenii sau alte boli în care nu poţi să deţii con­trolul asu­pra pacien­tu­lui. Am avut câteva episoade neplă­cute în tre­cut, care m-au făcut să iau această hotărâre. De două ori am fost la un pas să fiu omo­râtă în propria casă şi de atunci m-am lecuit...

- Cât durează, de regulă, tera­pia?

- Depinde în mare măsură de om şi de boală. Unii bolnavi se fac bine într-o singură şedinţă; alţii au nevoie de 10-15 şedinţe, ca să scape de ne­caz. Oa­menii nu sunt la fel, fiecare e uni­cat. Uneori, după primele şedinţe, bol­navii au ma­nifestări foarte grele - or­ga­nismul luptă să scoată răul pe orice cale, ceea ce nu-i uşor de suportat. Mulţi îşi elimină tumorile şi se sperie când văd masa aceea de carne plină de vase de sânge care iese din ei. Dar eu le spun să nu-şi facă griji, pentru că e un proces normal. Trebuie să supor­te, să nu intre în pa­nică. După ce se fac bine, îi chem să mai vină o dată la trei luni, la control, să nu mai apară vreo proble­mă, pentru că, odată ce se văd vin­decaţi, oa­menii fac numai prostii, mai ales abu­zuri alimentare şi al­coolice. Dar nu prea au avut re­­cidive, din fericire! Cei cu boli gra­ve, mai ales, când se văd vindecaţi, ştiu să-şi apere şi să-şi apre­cieze sănă­tatea!

- Dar vă daţi seama dacă pacientul s-a vindecat sau nu?

- Desigur! Un om sănătos e limpede pe dinăun­tru precum cristalul! N-are zone opace, totul e fru­mos şi la locul lui. De regulă, vindecarea nu se pro­duce niciodată spontan, în timpul terapiei, ci la ore sau zile distanţă, în perioada de pauză. De obicei, pot să văd şi cea mai mică urmă de boală, chiar dacă nu s-a manifestat încă! Pentru că ceva se perturbă acolo, apare acel "abur" despre care îţi povesteam!

- Dar dvs. simţiţi ceva în timpul terapiei?

- E un efort uriaş, dar în atâţia ani m-am obişnuit să-i fac faţă. Însă după ce pleacă şi ultimul bolnav, mă simt foarte rău! Preiau într-o anumită măsură suferinţa, cum îţi spuneam. Şi nu numai sufleteşte!...

- Care sunt costurile terapiei?

- Nu pun preţ pe harul meu, fiecare bolnav îmi lasă cât vrea şi cât poate, pentru că n-am alte surse de venit. Bieţii oameni, după ce că oricum sunt vai de capul lor, le mai trebuie şi bani de tren, de mân­care, de cazare - dacă stau mai multe zile, aşa că n-am curajul să le cer bani pentru terapie. Şi nicio­dată n-am luat bani pentru copiii aduşi la tratament - asta-i lege pentru mine!

- Şi dacă tot am discutat atât, ce-aţi văzut în mine? Ar trebui să mă îngrijoreze ceva? Să-mi fac un control?

- Mergi liniştit, nu-ţi face griji! Dormi mai mult şi mai evită stresul, că-i furtună de gânduri în capul tău şi nu-ţi face bine! Iar dacă vreodată te supără ceva, ştii unde să mă găseşti!


***

M-a impresionat profund doamna Silvia. Mo­des­tia ei, privirea ei blândă, sinceritatea cu care vor­beş­te, dosarele cu analize şi filmările care-i atestă miile de vindecări. Puţini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înţelegem. Educaţi să gân­dim raţional, cău­tăm mereu logica unor situaţii care ne ridică sem­ne de întrebare. E şi cazul meu, recu­nosc... Însă "Mi­nu­nea Silvia" e reală, trăieşte în Ro­man. Şi are un har. Cum bine spunea una dintre fos­tele ei pa­ciente, a că­rei poveste am pu­blicat-o în re­vistă: "Eu cred că mi­nunile nu trebuie explicate! E de ajuns să le tră­ieşti, mai ales atunci când ştii bine că nu mai ai prea mult de trăit!".

D-na SILVIA TEODORESCU poate fi contactată la tel. 0745.919.083