Puțini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înțelegem. Educați să gândim rațional, căutăm mereu logica unor situații care ne ridică semne de întrebare. Am pățit acest lucru cunoscând o femeie din Roman, pentru care miile de români ce i-au trecut pragul casei au numai cuvinte de laudă. I se spune "Minunea Silvia", pentru că poate doar cu ajutorul unui har primit de la naștere să stârpească boala din om. Să vindece orice afecțiune, oricât de gravă, dacă bolnavul încă mai are putere să lupte cu ea. Multe s-au scris și s-au spus de-a lungul vremii despre Silvia Teodorescu. Scepticii au acuzat-o de vrăjitorie și de șarlatanie, pe când cei ce s-au vindecat de boli grave o consideră sfântă. După publicarea scrisorii unei doamne din Piatra-Neamț, care s-a vindecat de Sindrom Hodgkin cu ajutorul Silviei, pe adresa redacției au început să sosească zeci de scrisori care-i susțin mărturia. Oameni cu afecțiuni grele, multe în fază terminală, pe care medicii i-au trimis acasă să moară, dar care și-au găsit cu ajutorul Silviei alinarea. Incitați să aflăm mai mult despre "puterile" sale cu care vindecă oameni cărora medicii le spun că nu se poate face nimic pentru ei, am mers la Roman, să aflăm povestea acestui terapeut neobișnuit.
"Când fiul meu și-a scos fesul, i-am văzut creierul"
- Doamnă Silvia, se pare că aveți un har special, care vindecă boli incurabile. Când și cum l-ați descoperit?
- Eram tânără, aveam 37 de ani, și tocmai mă întorceam din Munții Aninei. Țin minte că era în ianuarie, ningea viscolit și am condus mașina toată noaptea, pentru că soțul meu se "cinstise" cu niște palincă, împreună cu gazda. Am ajuns în Roman, am intrat în casă și am dat să mă dezbrac, dar în acel moment nu mi-am mai văzut mâinile: îmi priveam, pur și simplu, oasele! M-am speriat foarte tare! M-am întors către copii, care tocmai intrau și ei pe ușă. Nu vedeam nimic prin haine, dar când fiul meu și-a scos fesul, i-am văzut creierul. Mi s-a făcut rău și am început să țip! Practic, nu mai distingeam pielea și trăsăturile celor din fața mea, cum era normal, ci vedeam prin ei, în interior! A doua zi m-am dus la un medic neurolog, speriată să n-am vreo tumoră pe creier. S-a mirat și el când i-am povestit ce se întâmplă cu mine, nu mai auzise așa grozăvie. M-a întrebat dacă pot să-i văd organele prin halat, i-am spus că nu, și atunci și-a ridicat puțin cămașa. I-am văzut stomacul ros într-o parte și i-am zis: "Doctore, ai ulcer!". A râs de mine și mi-a dat o trimitere la oftalmologie. Am mers la dr. Volcinschi, un oftalmolog foarte apreciat. După ce m-a consultat, i-a spus soțului meu: "Domnule, soția dumitale are dezlipire de retină, cu tulburări majore la fundul de ochi. Mai vede maximum un an și va rămâne oarbă!". La așa o veste, peste vreo lună, soțul meu a fugit de-acasă cu o fată de 17 ani! (Râde) Eram disperată, mă gândeam ce o să mă fac, cum o să mă descurc singură, că băiatul meu cel mare tocmai intrase la școală, la București... Din fericire, o perioadă, n-am mai avut probleme. Vedeam normal, la suprafață, nu-mi mai apăreau imagini din interiorul corpului celor pe care-i priveam. Mă bucuram, credeam că mintea îmi jucase feste și a trecut... Însă odată, când veneam din vizită de la fiul meu, cu trenul, am început să le văd intestinele celor care stăteau în compartiment, în fața mea. De data asta, oamenii erau îmbrăcați, nu-mi mai puteam explica nimic! Și iar am intrat în panică...
Între timp, mulți îmi spuseseră că se simt mai bine în prezența mea ori că au scăpat de cine știe ce dureri, dar n-am băgat de seamă. O prietenă bună, judecătoare în oraș, mi-a zis că fusese stearpă de când se știa, dar de când ne tot întâlneam, a rămas gravidă. "Silvia, îți datorez copilul acesta! Urmează-ți calea, alină oamenii, că ai har de vindecare!". Dar eu voiam să-mi văd de treburile mele, eram artistă - solistă și pianistă, terminasem Conservatorul, predam canto, aveam spectacole, îmi plăcea viața mea boemă. De unde până unde să mă apuc eu de tratamente? Nici nu știam ce să fac, plus că era pe vremea lui Ceaușescu și nu voiam să înfund pușcăria!
Tocmai se auzise de Valentina Gârlea, clarvăzătoarea oarbă din Iași, care devenise un fenomen, așa că m-am apucat să citesc mai multe despre ea. Când am văzut eu că are "puteri" asemănătoare, m-am gândit că poate o fi și la mine un dar de la Dumnezeu, nu vreo boală sau altă nenorocire! M-am apucat să studiez anatomia, ca să-mi dau seama cum arată un organ bolnav față de unul sănătos. Mi-am cumpărat o mulțime de tratate de medicină și m-am pus "cu burta pe carte", cum se zice. Am fost uimită să constat cât de bine semănau imaginile din cărți, cu ceea ce vedeam eu în oameni!... Era atunci perioada în care peste noapte apăruseră zeci de vindecători și vraci: televiziunile și ziarele prezentau aproape zilnic reportaje cu Mudava și bioenergeticieni basarabeni, care promiteau vindecări spectaculoase, iar lumea stătea la coadă ca la Mecca, să se facă bine de o boală sau alta... Nu știu de ce, eu nu credeam deloc în astfel de minuni. Mă întrebam unde fuseseră până acum oamenii ăștia, de nu s-a auzit de ei mai devreme? Erau prea mulți șarlatani care escrocau oamenii disperați cu "puterile" lor paranormale...
"Părinte, să nu ieși din cameră, că mi-e frică!"
- Care a fost primul dvs. succes în vindecare? Vi-l mai amintiți?
- Parcă a fost ieri... Nu știu cum a purtat vorba prietena mea, judecătoarea, că într-o zi m-am trezit cu preotul paroh la poartă. Îmi zice: "Silvia, am cunoscut un băiat care trage să moară, săracul. Are trei operații pe creier, tumora i-a tot revenit, are capul deformat, e paralizat și tocmai a căzut în comă, iar părinții lui sunt disperați. I s-a spus că mai are câteva zile de trăit. Nu vrei să-l vezi, poate-l poți ajuta cu ceva?". Mi-a fost rușine să-l refuz. M-am dus la el acasă și m-am îngrozit: era monstruos băiatul acela, avea vreo sută și ceva de kilograme, un cap enorm și un ochi scos din orbită, pentru că-l apăsa tumora din interior... Îi căzuse tot părul de la citostatice, avea pe cap doar un puf blond, ca puii de găină... I-am spus: "Părinte, să nu ieși din cameră, că mi-e frică!". Am văzut o circulație nefirească în capul lui - o zonă opacă, din care porneau mai multe canale subțiri și-i invadau întreg creierul. Am început deodată "să-i fac curat" în cap, ca și cum aș fi vrut cu puterea minții să desfac un ghem de ațe încâlcite. Iar imaginea parcă devenea din ce în ce mai clară, "ceața" se risipea și tremurul acela din zona bolnavă se liniștea încetul cu încetul. Îmi era teamă, pentru că, efectiv, nu știam ce fac. Mă gândeam: Doamne, dacă-i fac mai mult rău decât bine? Am "lucrat" așa vreo jumătate de oră, apoi mi-am făcut curaj și l-am ciupit, să văd dacă are vreo reacție. "Au, mă doare!" - a țipat deodată! Am sărit brusc în picioare; ne-am speriat și eu, și preotul. Când au auzit strigătul, părinții au intrat și ei în cameră, fericiți că ieșise din comă. Părintele, vizibil tulburat, ne zice: "Ia uitați-vă la părul lui! S-a înnegrit!". Așa era, tot puful subțire de pe cap i se înnegrise, de ne-am mirat cu toții, dar acest lucru aveam să-l observ apoi ani la rând, la toți cei pe care am încercat să-i alin, fără să am vreo explicație pentru asta. Nu vă spun cum s-au comportat cu mine bieții lui părinți - au căzut în genunchi, mi-au pupat mâinile, au vrut să-mi dea bani, nu știau cum să-mi facă pe plac ca să le fac băiatul bine. "Când mai veniți la noi, doamna Silvia? Doar n-o să-l lăsați să moară, nu-i așa? Sunteți singura lui speranță!" "Când s-o putea da singur jos din pat", le-am zis. Și s-a dat, trei zile mai târziu... Și-a revenit în câteva luni, dar și-a pierdut ochiul cu probleme...
- Cum v-ați dat seama ce aveți de făcut, cum ați știut să "lucrați" pe locul bolnav?
- E clarviziune, un dar pe care nu-l pot explica. Poate părea ciudat ce vă spun, dar "operez" cu puterea minții, însă cu siguranță nu eu sunt "sursa", eu doar canalizez aceste "energii" - nici nu știu cum să le spun! Să nu mă înțelegeți greșit, nu-i vorba de bioenergie, eu n-am asemenea puteri! Am înțeles mai târziu că fenomenul e mult mai profund și mai fin: practic, influențez direct celulele, structurile centrale și metabolismul celular. Se întâmplă ceva în nucleul celulei când aplic tratamentul: celulele se regenerează, revin la structura inițială. Asta nu se întâmplă pe loc sau peste noapte, am nevoie de mai multe ședințe ca să le aduc la starea de dinainte de boală și să mențin această stare de normalitate a organismului. Poate părea bizară explicația mea, dar alta nu am. Nu m-a învățat nimeni să fac ceea ce fac, dar rezultatele sunt reale, har Domnului! Nimeni nu-și poate explica regenerarea celulară și a țesuturilor în mii de cazuri! Oamenii se simt bine, iar analizele atestă că le-a dispărut boala... Le spune medicul că sunt sănătoși, nu eu! Și nu lucrez doar pe o afecțiune sau alta; încerc să-i redau omului sănătatea, indiferent ce probleme are. Văd și suferințele care încă n-au apărut clinic - locuri din corp învăluite în "aburi", diferite atât față de țesuturile normale, cât și de cele bolnave, tulburări energetice care în cele din urmă duc tot la boală. Și e bine, pentru că știe omul de ce să se ferească! Primele rezultate pe care le-am avut mi-au stârnit și mie curiozitatea, căutam să-mi explic și eu fenomenul. De unde? Cum? Că n-avea nicio logică! Dar uneori e mai bine să nu cauți explicații, ci să mergi pe drumul pe care ai fost sortit...
"Veneau oameni la mine din toată țara, n-aveam cum să-i las de izbeliște"
- Și marea dvs. "aventură" pe drumul vindecării a continuat...
- A continuat, pentru că preotul m-a dus și pe la alți bolnavi, de care știa de la slujbe. Și așa s-a dus vorba în oraș, iar lumea a început să mă caute... După câteva sute de cazuri vindecate, în care m-am implicat aproape fără să-mi dau seama, i-am spus preotului: "Părinte, am dat lumii ce mi-a dăruit Dumnezeu, fără să cer cinci bani, dar gata!". Voiam să plec în America, mă chemase fratele meu, care era acolo cu orchestra, fiind și el tot muzician. Găsise un impresar bun și aveam programate zeci de spectacole în comunitățile de români. Dar preotul nici n-a vrut să audă, mi-a zis că Dumnezeu mi-a dat un har de care eu îmi bat joc și că nu se poate așa ceva! La vremea aceea, era Petre Roman premier, preotul s-a dus la Primărie cu câteva sute de oameni vindecați, ca să-mi obțină o autorizație de funcționare și să-mi faciliteze eliberarea unei diplome de doctor în medicină complementară, să-mi facă forme legale pentru a deschide un cabinet. M-au chemat la Primărie, m-am și crucit când am văzut atâta lume! Nu voiam să mă pun și mai rău cu doctorii din oraș, care, oricum, mă disprețuiau de când auziseră de mine, așa că n-am acceptat. Însă i-am zis părintelui să-i trimită la mine acasă pe cei cu probleme... Și m-am lăsat de muzică, pentru că aveam mereu curtea plină de bolnavi, de dimineața până seara târziu. Când să mai cânt la nunți, la petreceri sau pe scenele teatrelor de revistă? Veneau oameni la mine din toată țara, nu numai din Roman și împrejurimi, n-aveam cum să-i las de izbeliște. În plus, începusem să am și satisfacția binelui făcut, chiar dacă mă obosea peste măsură! M-am organizat, am făcut programări ca să nu mai stea bolnavii cu sutele în stradă, și de-atunci am rămas în mijlocul oamenilor. Dar ce am putut să văd nu doresc nimănui! Nu-i deloc ușor, sufletește vorbind, să vezi numai durere și disperare cât e ziua de lungă; ți se imprimă și ție durerea asta, rămâi cu ea, te schilodește. Nu mai ai bucurii când te implici în problemele altora, nici măcar de propriii copii nu mai ai timp să te ocupi. Nu mă puteam detașa de suferința umană nici când mergeam la culcare, noaptea târziu... Mă gândeam ba la un bolnav, ba la altul: cum îi merge, a mai scăpat de dureri, oare mai are zile? Mă rugam să-mi dea Dumnezeu putere să-i fac bine pe toți, dacă asta mi-e menirea. Singura mea bucurie era când apăreau oamenii fericiți, cu analizele în mână: "Doamna Silvia, markerii tumorali sunt normali, nu mai am nimic! Să vă dea Dumnezeu sănătate!", când ologii își aruncau cârjele sau când paralizații aduși în scaun cu rotile plecau pe picioarele lor... Că doar mare-i puterea lui Dumnezeu!
"Rugăciunea creează o stare de bine, o energie sublimă, de echilibru, în care toate revin la forma orânduită inițial"
- Cât de mult contează încrederea oamenilor în terapie? Dar credința în vindecare?
-- Nu știu câtă încredere au bolnavii în terapie când ajung la mine. Mulți vin la mine pentru că nu mai au unde să meargă în altă parte, pentru că nu le dă nimeni nicio speranță. Dar după primele semne ale terapiei - înnegrirea părului, după cum spuneam - parcă se schimbă, devin mai deschiși, mai încrezători, mai optimiști, indiferent de ce suferă. E semnul care le dă speranță! Cât timp așteaptă în curte, lumea vorbește - schimbă oamenii impresii, povestesc ce suferințe au avut și cum se simt acum, mulți sunt trimiși de alți oameni, vindecați de cancere sau alte boli grele, care au speranța că și lor le va fi mai bine. Cât despre credință, asta-i altă poveste! Cu rugăciune și credință în Dumnezeu, fuge boala din tine! Eu m-am convins! Nu am fost o ființă religioasă în tinerețe, însă suferința oamenilor m-a apropiat de Dumnezeu și am observat cât e de ajutor. Pentru că rugăciunea creează o stare de bine, o energie sublimă, de echilibru, în care toate revin la forma orânduită inițial. Cele mai rapide vindecări le-am avut la oamenii simpli, de la țară, care au mare credință și vin cu speranță în vindecare. Mai dificili sunt intelectualii, care se îndoiesc de efectele terapiei, caută logica tratamentului și pun o mulțime de întrebări! Ce să le spun? Că e dar de la Dumnezeu? E cam puțin pentru ei! Însă nu doar persoanele credincioase se vindecă. Dumnezeu îi iubește pe toți, chiar și pe atei!
- Povestiți-mi câteva dintre cele mai spectaculoase vindecări...
- A venit odată o femeie cu băiatul ei, care era paralizat de opt ani. Auzise ea că aici paralepticii se fac bine... Când mă uit la el, îl întreb: "Băiete, ce-i cu tine, de ce nu mănânci nimic? Ai stomacul gol și mațele lipite!". "Vreau să mor, doamna Silvia! Am ajuns la 34 de ani, să mă șteargă mama la fund? Nu mai rezist, e sub demnitatea mea umană!" Îi zic: "Măi, dar dacă Dumnezeu te pune pe picioare, tot o să vrei să mori?" "Nu, doamnă, dar nu trăiesc eu așa minune! Și tot n-o să umblu, că mi s-au atrofiat mușchii, parcă s-au topit cu totul!" Am lucrat intensiv cu el, am făcut un mare efort, de nu mai puteam să respir, la un moment dat. Și-i spun: "Acum ridică-te, că poți". "Sigur nu pot!" L-am luat de subțiori și l-am ridicat ușor din scaunul lui. Se poticnea, se vedea că n-are deloc putere în picioare, dar a reușit să stea vreun minut agățat de tocul ușii. A început băiatul să plângă în hohote, mama lui s-a aruncat pe jos, să-mi pupe hainele... Când a plecat, n-a mai vrut să se așeze în scaun. Pășea nesigur, ca un bebeluș la primii pași, sprijinit de scaunul în care umblase atâția ani... M-a impresionat și pe mine, Dumnezeu își arătase mila când era mai deznădăjduit și voia să moară!
Un alt caz e cel al unui bătrân din Buzău, trimis de la Spitalul Fundeni să moară acasă, și cu care familia a venit direct la mine, la Roman. L-au adus cu o targă în curte, sărmanul bolnav era în pijamalele de spital, cu catetere în braț, cu tubul de oxigen după el, așa cum i se făcuse externarea. Era un cadavru viu, ros de cancer! Avea chinuri cumplite, îi făceau morfină ca să reziste ultimele clipe. Zbiera de durere, am ieșit să văd ce se întâmplă, că speria lumea. M-am uitat la el și se părea că nu mai are nicio șansă. Le-am zis celor din familie să-l ducă acasă, că-i prea târziu, dar m-au implorat să-i fac și lui ceva, măcar să-l scap de dureri. Am încercat să-i fac terapie acolo, în curte, câteva minute, dar nu puteam să văd nimic în interiorul lui, o masă opacă și întunecată îi ascundea organele și vasele sanguine, n-aveam cum să pătrund prin ea. M-am străduit, dar degeaba... Am zis: "Doamne, dă-i un sfârșit creștinesc omului acesta" și le-am spus rudelor să pornească degrabă spre casă, că n-ajung cu el viu la Buzău. Câteva săptămâni mai târziu, la colțul ușii văd un bătrân îmbrăcat în costum gri, cu un buchet mare de flori în mână. Îl întreb: "Domnule, dumneata cine ești?". "Eu sunt «mortul» din Buzău, doamna Silvia! Când am ajuns acasă, am prins deodată putere! M-am ridicat din pat, mi-am smuls acele și le-am spus alor mei să-mi dea ceva de mâncare, că nu mai pot de foame! Am mâncat friptură, ba chiar am băut și-o bere, că doar nu mai aveam nimic de pierdut, și uitați-vă azi la mine! Nu mă mai doare nimic și mă simt extraordinar! Am venit să vă mulțumesc! Nu știu ce ați făcut, dar dvs. vă datorez viața!" Mi-a pupat respectuos mâna, mi-a pus florile în brațe și dus a fost, că pierdea trenul! M-a uimit și pe mine vindecarea lui, nu-i dădeam nicio șansă! Nu știu dacă mai trăiește, asta a fost demult! Iar dacă nu mai e în viață, sigur nu de cancer a murit, ci de bătrânețe! Sunt multe astfel de întâmplări, dar nu eu ar trebui să le povestesc...
- V-ați confruntat și cu eșecuri? Cazuri în care n-ați putut face nimic pentru cei bolnavi?
- Din păcate, au fost destule! Pentru că bolnavii încearcă mai întâi toate căile recomandate de medici - multe dintre ele chinuitoare, invalidante, care-i seacă de puteri și de viață. Nu-i acuz pe medici, Doamne ferește! Dar trebuie să recunoaștem că știința medicală are limitele ei! Ce să-i mai faci unui om sortit pieirii, care nu mai are niciun licăr de lumină-n privire, nici puterea să treacă peste ultimul hop? Ca să poți regenera ceva, îți trebuie măcar o celulă normală, o sămânță de țesut sănătos. Dar unele procese patologice sunt ireversibile, din păcate. Unii oameni ajung prea târziu - sunt morți pe dinăuntru, dar încă respiră. E-o pâclă groasă în ei, nu mai deslușești nici organe, nici vase de sânge, nimic. E semnul unui sfârșit iminent, chiar dacă pe-afară parcă sunt bine. E trist, însă și moartea este, și ea, o etapă a vieții, iar uneori n-ai cum să i te opui...
Mă mai confrunt c-o problemă pe care vreau să ți-o mărturisesc, pentru că tot vorbim de "eșecuri": nu pot face nimic pentru mine! Sufăr cu rinichii, am și un diabet de tip 2, dar la mine harul nu funcționează! Se spune că "nimeni nu-i profet în țara sa". Uite că este adevărat.
- Ce afecțiuni puteți vindeca?
- Eu nu tratez boli, ci ajut oamenii bolnavi prin harul care mi-a fost dăruit. Nu contează boala, atât timp cât omul mai are celule sănătoase și forță în trup să elimine răul din el. Dacă ar fi să fac o listă cu bolile celor care au trecut pe la mine, doar SIDA n-am întâlnit, în rest, le-am văzut cam pe toate... Cancere, leucemii, ciroze, boli autoimune, toate suferințele omenești! De obicei, lumea vine la mine cu boli grave, nu pentru o gripă sau o gastrită rebelă. Din fericire, pe lumea asta se mai întâmplă și minuni divine, în ciuda celor mai negre previziuni omenești, iar dovada constă în analizele cu care vin oamenii după vindecare. Buletine de analize pe care, dacă le pui în fața medicilor lângă cele vechi, de la externare, nu le găsesc nicio logică. Mi-am făcut și eu o arhivă, am dosare întregi cu astfel de "probe", ca să nu mai spună scepticii despre mine că-s "vrăjitoare"! (Râde) M-au căutat și mulți medici, când n-au mai avut soluții pentru bolile lor, și n-a plecat unul de la mine dezamăgit! Profesorul Proca, Dumnezeu să-l ierte, îmi trimitea toate cazurile de cancer inoperabile, pe care nu le putea rezolva. Știa el că aici mai au o șansă. Când apărea un bolnav cu un bilet în mână, știam de unde vine. Un mare medic chirurg de la Spitalul AKH din Viena, îmi trimite tot timpul pacienți, înainte sau după operații, mai ales copii cu malformații congenitale, să-i pun pe picioare. Omul acela e și el medic, dar nu mă ponegrește, ca alții; mi-a văzut rezultatele și le apreciază! Sunt oameni și oameni...
- Există și boli pe care nu le puteți vindeca?
- Nu primesc în terapie oameni cu afecțiuni psihiatrice grave. Dacă e doar o suferință psihologică, ca depresia sau anxietatea, da. Dar nu schizofrenii sau alte boli în care nu poți să deții controlul asupra pacientului. Am avut câteva episoade neplăcute în trecut, care m-au făcut să iau această hotărâre. De două ori am fost la un pas să fiu omorâtă în propria casă și de atunci m-am lecuit...
- Cât durează, de regulă, terapia?
- Depinde în mare măsură de om și de boală. Unii bolnavi se fac bine într-o singură ședință; alții au nevoie de 10-15 ședințe, ca să scape de necaz. Oamenii nu sunt la fel, fiecare e unicat. Uneori, după primele ședințe, bolnavii au manifestări foarte grele - organismul luptă să scoată răul pe orice cale, ceea ce nu-i ușor de suportat. Mulți își elimină tumorile și se sperie când văd masa aceea de carne plină de vase de sânge care iese din ei. Dar eu le spun să nu-și facă griji, pentru că e un proces normal. Trebuie să suporte, să nu intre în panică. După ce se fac bine, îi chem să mai vină o dată la trei luni, la control, să nu mai apară vreo problemă, pentru că, odată ce se văd vindecați, oamenii fac numai prostii, mai ales abuzuri alimentare și alcoolice. Dar nu prea au avut recidive, din fericire! Cei cu boli grave, mai ales, când se văd vindecați, știu să-și apere și să-și aprecieze sănătatea!
- Dar vă dați seama dacă pacientul s-a vindecat sau nu?
- Desigur! Un om sănătos e limpede pe dinăuntru precum cristalul! N-are zone opace, totul e frumos și la locul lui. De regulă, vindecarea nu se produce niciodată spontan, în timpul terapiei, ci la ore sau zile distanță, în perioada de pauză. De obicei, pot să văd și cea mai mică urmă de boală, chiar dacă nu s-a manifestat încă! Pentru că ceva se perturbă acolo, apare acel "abur" despre care îți povesteam!
- Dar dvs. simțiți ceva în timpul terapiei?
- E un efort uriaș, dar în atâția ani m-am obișnuit să-i fac față. Însă după ce pleacă și ultimul bolnav, mă simt foarte rău! Preiau într-o anumită măsură suferința, cum îți spuneam. Și nu numai sufletește!...
- Care sunt costurile terapiei?
- Nu pun preț pe harul meu, fiecare bolnav îmi lasă cât vrea și cât poate, pentru că n-am alte surse de venit. Bieții oameni, după ce că oricum sunt vai de capul lor, le mai trebuie și bani de tren, de mâncare, de cazare - dacă stau mai multe zile, așa că n-am curajul să le cer bani pentru terapie. Și niciodată n-am luat bani pentru copiii aduși la tratament - asta-i lege pentru mine!
- Și dacă tot am discutat atât, ce-ați văzut în mine? Ar trebui să mă îngrijoreze ceva? Să-mi fac un control?
- Mergi liniștit, nu-ți face griji! Dormi mai mult și mai evită stresul, că-i furtună de gânduri în capul tău și nu-ți face bine! Iar dacă vreodată te supără ceva, știi unde să mă găsești!
***
M-a impresionat profund doamna Silvia. Modestia ei, privirea ei blândă, sinceritatea cu care vorbește, dosarele cu analize și filmările care-i atestă miile de vindecări. Puțini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înțelegem. Educați să gândim rațional, căutăm mereu logica unor situații care ne ridică semne de întrebare. E și cazul meu, recunosc... Însă "Minunea Silvia" e reală, trăiește în Roman. Și are un har. Cum bine spunea una dintre fostele ei paciente, a cărei poveste am publicat-o în revistă: "Eu cred că minunile nu trebuie explicate! E de ajuns să le trăiești, mai ales atunci când știi bine că nu mai ai prea mult de trăit!".
D-na SILVIA TEODORESCU poate fi contactată la tel. 0745.919.083