"Minunea SILVIA"

Florentin Popa
- Vede în interiorul corpului omenesc și vindecă prin puterea minții. Greu de crezut, dacă n-ar exista sute de vindecați -

Puțini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înțelegem. Educați să gândim rațio­nal, căutăm mereu logica unor situații care ne ridică semne de întrebare. Am pățit acest lucru cunoscând o femeie din Roman, pentru care miile de români ce i-au trecut pragul casei au numai cu­vinte de laudă. I se spune "Minunea Silvia", pentru că poa­te doar cu ajutorul unui har primit de la naș­tere să stârpească boala din om. Să vindece orice afec­țiune, oricât de gravă, dacă bolnavul încă mai are putere să lupte cu ea. Multe s-au scris și s-au spus de-a lungul vremii despre Silvia Teodo­rescu. Scepticii au acu­zat-o de vrăjitorie și de șar­latanie, pe când cei ce s-au vindecat de boli grave o conside­ră sfântă. După pu­blicarea scrisorii unei doamne din Piatra-Neamț, care s-a vindecat de Sin­drom Hodgkin cu ajutorul Silviei, pe adresa redac­ției au început să sosească zeci de scrisori care-i susțin mărturia. Oa­meni cu afecțiuni grele, multe în fază terminală, pe care me­dicii i-au trimis acasă să moară, dar care și-au găsit cu ajutorul Silviei ali­narea. Incitați să aflăm mai mult despre "puterile" sale cu care vinde­că oameni cărora medicii le spun că nu se poate face nimic pentru ei, am mers la Ro­man, să aflăm poves­tea acestui tera­peut neobișnuit.

"Când fiul meu și-a scos fesul, i-am văzut creierul"

- Doamnă Silvia, se pare că aveți un har spe­cial, care vindecă boli incurabile. Când și cum l-ați descoperit?

- Eram tânără, aveam 37 de ani, și tocmai mă în­torceam din Munții Aninei. Țin minte că era în ia­nua­­rie, ningea viscolit și am condus mașina toată noap­tea, pentru că soțul meu se "cinstise" cu niște palincă, împreună cu gazda. Am ajuns în Roman, am intrat în casă și am dat să mă dezbrac, dar în acel moment nu mi-am mai văzut mâinile: îmi priveam, pur și simplu, oasele! M-am speriat foarte tare! M-am întors către copii, care tocmai intrau și ei pe ușă. Nu vedeam nimic prin haine, dar când fiul meu și-a scos fesul, i-am văzut creierul. Mi s-a făcut rău și am început să țip! Practic, nu mai distingeam pielea și trăsăturile celor din fața mea, cum era nor­mal, ci vedeam prin ei, în interior! A doua zi m-am dus la un medic neurolog, speriată să n-am vreo tu­moră pe creier. S-a mirat și el când i-am povestit ce se întâmplă cu mine, nu mai auzise așa grozăvie. M-a întrebat dacă pot să-i văd organele prin halat, i-am spus că nu, și atunci și-a ridicat puțin cămașa. I-am văzut stomacul ros într-o parte și i-am zis: "Doc­­tore, ai ulcer!". A râs de mine și mi-a dat o tri­mi­tere la oftalmologie. Am mers la dr. Volcinschi, un oftalmolog foarte apreciat. După ce m-a con­sul­tat, i-a spus soțului meu: "Domnule, soția dumitale are dezlipire de retină, cu tulburări majore la fun­dul de ochi. Mai vede maximum un an și va rămâne oarbă!". La așa o veste, peste vreo lună, soțul meu a fugit de-acasă cu o fată de 17 ani! (Râde) Eram dis­­perată, mă gândeam ce o să mă fac, cum o să mă descurc singură, că băiatul meu cel mare tocmai in­tra­se la școală, la București... Din fericire, o perioa­dă, n-am mai avut probleme. Vedeam normal, la suprafață, nu-mi mai apăreau imagini din interiorul corpului celor pe care-i priveam. Mă bucuram, cre­deam că mintea îmi jucase feste și a trecut... Însă odată, când veneam din vizită de la fiul meu, cu tre­nul, am început să le văd intesti­nele celor care stăteau în compartiment, în fața mea. De data asta, oamenii erau îmbrăcați, nu-mi mai puteam explica nimic! Și iar am intrat în pa­nică...
Între timp, mulți îmi spuseseră că se simt mai bine în prezența mea ori că au scăpat de cine știe ce dureri, dar n-am băgat de seamă. O prietenă bună, judecătoare în oraș, mi-a zis că fusese stear­pă de când se știa, dar de când ne tot întâlneam, a rămas gravidă. "Sil­via, îți datorez copilul acesta! Urmează-ți calea, alină oamenii, că ai har de vindecare!". Dar eu voiam să-mi văd de treburile mele, eram artistă - so­listă și pianistă, terminasem Conservatorul, pre­dam canto, aveam spectacole, îmi plăcea viața mea boemă. De unde până unde să mă apuc eu de tra­tamente? Nici nu știam ce să fac, plus că era pe vre­mea lui Ceaușescu și nu voiam să înfund pușcăria!
Tocmai se auzise de Valentina Gârlea, clarvăză­toarea oarbă din Iași, care devenise un fenomen, așa că m-am apucat să citesc mai multe despre ea. Când am văzut eu că are "puteri" asemănătoare, m-am gândit că poate o fi și la mine un dar de la Dumne­zeu, nu vreo boală sau altă nenorocire! M-am apu­cat să studiez anatomia, ca să-mi dau seama cum arată un organ bolnav față de unul sănătos. Mi-am cumpărat o mulțime de tratate de medicină și m-am pus "cu burta pe carte", cum se zice. Am fost uimită să constat cât de bine semănau imaginile din cărți, cu ceea ce vedeam eu în oameni!... Era atunci peri­oada în care peste noapte apăruseră zeci de vinde­cători și vraci: televiziunile și ziarele prezentau aproape zilnic reportaje cu Mudava și bio­ener­ge­ticieni basarabeni, care promiteau vindecări specta­culoase, iar lumea stătea la coadă ca la Mecca, să se facă bine de o boală sau alta... Nu știu de ce, eu nu cre­deam deloc în astfel de minuni. Mă întrebam unde fuseseră până acum oamenii ăștia, de nu s-a auzit de ei mai devreme? Erau prea mulți șar­la­tani care escro­cau oamenii dispe­rați cu "pute­rile" lor paranor­male...

"Părinte, să nu ieși din cameră, că mi-e frică!"

- Care a fost primul dvs. suc­ces în vindecare? Vi-l mai amintiți?

- Parcă a fost ieri... Nu știu cum a purtat vorba prietena mea, judecă­toarea, că într-o zi m-am trezit cu preo­tul paroh la poartă. Îmi zice: "Silvia, am cunoscut un băiat care trage să moară, săracul. Are trei ope­rații pe creier, tumora i-a tot re­venit, are capul deformat, e pa­ra­li­zat și tocmai a căzut în comă, iar părinții lui sunt disperați. I s-a spus că mai are câteva zile de trăit. Nu vrei să-l vezi, poate-l poți ajuta cu ceva?". Mi-a fost rușine să-l refuz. M-am dus la el acasă și m-am îngrozit: era mon­struos băiatul acela, avea vreo sută și ceva de kilo­grame, un cap enorm și un ochi scos din orbită, pentru că-l apăsa tumora din interior... Îi căzuse tot părul de la citostatice, avea pe cap doar un puf blond, ca puii de găină... I-am spus: "Părinte, să nu ieși din ca­meră, că mi-e frică!". Am văzut o cir­culație nefi­rească în capul lui - o zonă opacă, din care porneau mai multe canale subțiri și-i invadau întreg creierul. Am început deodată "să-i fac curat" în cap, ca și cum aș fi vrut cu puterea minții să des­fac un ghem de ațe încâlcite. Iar imaginea parcă devenea din ce în ce mai clară, "ceața" se risipea și tremurul acela din zona bolnavă se liniștea încetul cu încetul. Îmi era teamă, pentru că, efectiv, nu știam ce fac. Mă gân­deam: Doamne, dacă-i fac mai mult rău decât bine? Am "lucrat" așa vreo jumătate de oră, apoi mi-am făcut curaj și l-am ciupit, să văd dacă are vreo reacție. "Au, mă doare!" - a țipat deo­dată! Am sărit brusc în picioare; ne-am speriat și eu, și preo­tul. Când au auzit strigătul, părinții au intrat și ei în cameră, fericiți că ieșise din comă. Părintele, vizibil tulburat, ne zice: "Ia uitați-vă la părul lui! S-a înne­grit!". Așa era, tot puful subțire de pe cap i se în­ne­grise, de ne-am mirat cu toții, dar acest lucru aveam să-l observ apoi ani la rând, la toți cei pe care am încercat să-i alin, fără să am vreo explicație pen­tru asta. Nu vă spun cum s-au com­portat cu mine bieții lui părinți - au căzut în ge­nunchi, mi-au pupat mâinile, au vrut să-mi dea bani, nu știau cum să-mi facă pe plac ca să le fac băiatul bine. "Când mai ve­niți la noi, doamna Silvia? Doar n-o să-l lăsați să moară, nu-i așa? Sunteți singura lui speranță!" "Când s-o putea da singur jos din pat", le-am zis. Și s-a dat, trei zile mai târziu... Și-a revenit în câteva luni, dar și-a pierdut ochiul cu probleme...

- Cum v-ați dat seama ce aveți de făcut, cum ați știut să "lucrați" pe locul bolnav?

- E clarviziune, un dar pe care nu-l pot explica. Poate părea ciudat ce vă spun, dar "operez" cu pu­te­rea minții, însă cu siguranță nu eu sunt "sursa", eu doar canalizez aceste "energii" - nici nu știu cum să le spun! Să nu mă înțelegeți greșit, nu-i vorba de bioenergie, eu n-am asemenea puteri! Am înțeles mai târziu că fenomenul e mult mai profund și mai fin: practic, influențez direct celulele, structurile cen­trale și metabolismul celular. Se întâmplă ceva în nu­cleul celulei când aplic tratamentul: celulele se rege­nerează, revin la structura inițială. Asta nu se întâm­plă pe loc sau peste noapte, am nevoie de mai multe ședințe ca să le aduc la starea de dinainte de boală și să mențin această stare de normalitate a organis­mu­lui. Poate părea bizară explicația mea, dar alta nu am. Nu m-a învățat nimeni să fac ceea ce fac, dar rezulta­tele sunt reale, har Domnului! Ni­meni nu-și poate explica regenera­rea celulară și a țesuturilor în mii de cazuri! Oamenii se simt bine, iar analizele atestă că le-a dis­pă­rut boala... Le spune medicul că sunt sănă­toși, nu eu! Și nu lucrez doar pe o afecțiune sau alta; încerc să-i redau omu­lui sănăta­tea, indiferent ce pro­ble­­me are. Văd și suferințele care încă n-au apărut clinic - lo­curi din corp învăluite în "aburi", diferite atât față de țesuturile nor­male, cât și de cele bolnave, tulbu­rări ener­getice care în cele din urmă duc tot la boală. Și e bine, pentru că știe omul de ce să se fe­rească! Primele rezul­ta­te pe care le-am avut mi-au stâr­nit și mie curio­zitatea, cău­tam să-mi explic și eu fenome­nul. De unde? Cum? Că n-avea nicio logică! Dar uneori e mai bine să nu cauți explicații, ci să mergi pe drumul pe care ai fost sortit...

"Veneau oameni la mine din toată țara, n-aveam cum să-i las de izbeliște"

- Și marea dvs. "aventură" pe drumul vinde­cării a continuat...

- A continuat, pentru că preotul m-a dus și pe la alți bolnavi, de care știa de la slujbe. Și așa s-a dus vorba în oraș, iar lumea a început să mă caute... După câteva sute de cazuri vindecate, în care m-am implicat aproape fără să-mi dau seama, i-am spus preotului: "Părinte, am dat lumii ce mi-a dăruit Dum­nezeu, fără să cer cinci bani, dar gata!". Voiam să plec în America, mă chemase fratele meu, care era acolo cu orchestra, fiind și el tot muzician. Gă­sise un impresar bun și aveam programate zeci de spec­tacole în comunitățile de români. Dar preo­tul nici n-a vrut să audă, mi-a zis că Dumnezeu mi-a dat un har de care eu îmi bat joc și că nu se poate așa ceva! La vremea aceea, era Petre Roman pre­mier, preotul s-a dus la Primărie cu câteva sute de oameni vindecați, ca să-mi obțină o autorizație de funcționare și să-mi faciliteze eliberarea unei diplo­me de doctor în medi­cină complementară, să-mi facă forme legale pentru a deschide un cabinet. M-au chemat la Primărie, m-am și crucit când am văzut atâta lume! Nu voiam să mă pun și mai rău cu doctorii din oraș, care, ori­cum, mă disprețuiau de când auziseră de mine, așa că n-am acceptat. Însă i-am zis părintelui să-i trimită la mine acasă pe cei cu probleme... Și m-am lăsat de muzică, pentru că aveam mereu curtea plină de bol­navi, de dimineața până seara târziu. Când să mai cânt la nunți, la pe­tre­ceri sau pe scenele teatrelor de revistă? Veneau oameni la mine din toată țara, nu numai din Roman și împrejurimi, n-aveam cum să-i las de izbeliște. În plus, începusem să am și satis­fac­ția binelui făcut, chiar dacă mă obosea peste măsură! M-am organi­zat, am făcut programări ca să nu mai stea bolnavii cu sutele în stradă, și de-atunci am rămas în mijlo­cul oamenilor. Dar ce am putut să văd nu doresc nimănui! Nu-i deloc ușor, sufletește vor­bind, să vezi numai durere și disperare cât e ziua de lungă; ți se imprimă și ție durerea asta, rămâi cu ea, te schilo­deș­te. Nu mai ai bucurii când te implici în pro­ble­mele altora, nici măcar de propriii copii nu mai ai timp să te ocupi. Nu mă puteam detașa de su­ferința umană nici când mergeam la culcare, noaptea târ­ziu... Mă gândeam ba la un bolnav, ba la altul: cum îi merge, a mai scăpat de dureri, oare mai are zile? Mă rugam să-mi dea Dumnezeu putere să-i fac bine pe toți, dacă asta mi-e menirea. Singura mea bu­cu­rie era când apăreau oamenii fericiți, cu analizele în mână: "Doamna Silvia, markerii tumorali sunt nor­mali, nu mai am nimic! Să vă dea Dumnezeu să­nătate!", când ologii își aruncau cârjele sau când pa­ralizații aduși în scaun cu rotile plecau pe picioa­rele lor... Că doar mare-i puterea lui Dumnezeu!

"Rugăciunea creează o stare de bine, o energie sublimă, de echilibru, în care toate revin la forma orânduită inițial"

- Cât de mult contează încrederea oamenilor în terapie? Dar credința în vindecare?

-- Nu știu câtă încredere au bolnavii în terapie când ajung la mine. Mulți vin la mine pentru că nu mai au unde să meargă în altă parte, pentru că nu le dă nimeni nicio speranță. Dar după primele semne ale terapiei - înnegrirea părului, după cum spuneam - parcă se schimbă, devin mai deschiși, mai încre­zători, mai optimiști, indiferent de ce suferă. E sem­nul care le dă speranță! Cât timp așteaptă în curte, lumea vorbește - schimbă oamenii impresii, poves­tesc ce suferințe au avut și cum se simt acum, mulți sunt trimiși de alți oameni, vindecați de cancere sau alte boli grele, care au speranța că și lor le va fi mai bine. Cât despre credință, asta-i altă poveste! Cu rugăciune și credință în Dumnezeu, fuge boala din tine! Eu m-am convins! Nu am fost o ființă religi­oa­să în tinerețe, însă suferința oamenilor m-a apro­piat de Dumnezeu și am observat cât e de ajutor. Pen­tru că rugăciunea creează o stare de bine, o ener­gie su­bli­mă, de echilibru, în care toate revin la for­ma orân­duită inițial. Cele mai rapide vindecări le-am avut la oamenii simpli, de la țară, care au mare credință și vin cu speranță în vindecare. Mai dificili sunt inte­lec­tualii, care se îndoiesc de efectele tera­piei, caută logica tratamentului și pun o mulțime de întrebări! Ce să le spun? Că e dar de la Dum­ne­zeu? E cam pu­țin pentru ei! Însă nu doar persoanele credincioase se vindecă. Dumnezeu îi iubește pe toți, chiar și pe atei!

- Povestiți-mi câteva dintre cele mai specta­cu­loase vindecări...

- A venit odată o femeie cu băiatul ei, care era paralizat de opt ani. Auzise ea că aici paralepticii se fac bine... Când mă uit la el, îl întreb: "Băiete, ce-i cu tine, de ce nu mănânci nimic? Ai stomacul gol și mațele lipite!". "Vreau să mor, doamna Silvia! Am ajuns la 34 de ani, să mă șteargă mama la fund? Nu mai rezist, e sub demnitatea mea umană!" Îi zic: "Măi, dar dacă Dumnezeu te pune pe picioa­re, tot o să vrei să mori?" "Nu, doamnă, dar nu trăiesc eu așa minune! Și tot n-o să umblu, că mi s-au atrofiat mușchii, parcă s-au topit cu totul!" Am lucrat inten­siv cu el, am făcut un mare efort, de nu mai puteam să respir, la un moment dat. Și-i spun: "Acum ridi­că-te, că poți". "Sigur nu pot!" L-am luat de subțiori și l-am ridicat ușor din scau­nul lui. Se poticnea, se vedea că n-are deloc putere în picioare, dar a reușit să stea vreun minut agățat de tocul ușii. A început băiatul să plângă în hohote, mama lui s-a aruncat pe jos, să-mi pupe hainele... Când a plecat, n-a mai vrut să se așeze în scaun. Pă­șea nesigur, ca un bebeluș la primii pași, sprijinit de scaunul în care umblase atâția ani... M-a impre­sio­nat și pe mine, Dumnezeu își arătase mila când era mai deznădăjduit și voia să moară!
Un alt caz e cel al unui bătrân din Buzău, trimis de la Spitalul Fundeni să moară acasă, și cu care fa­mi­lia a venit direct la mine, la Roman. L-au adus cu o targă în curte, sărmanul bolnav era în pijama­lele de spital, cu catetere în braț, cu tubul de oxigen după el, așa cum i se făcuse externarea. Era un ca­davru viu, ros de cancer! Avea chinuri cumplite, îi făceau morfină ca să re­zis­te ultimele clipe. Zbiera de durere, am ieșit să văd ce se în­tâmplă, că speria lumea. M-am ui­tat la el și se părea că nu mai are nicio șansă. Le-am zis celor din familie să-l ducă acasă, că-i prea târ­ziu, dar m-au implorat să-i fac și lui ceva, măcar să-l scap de du­reri. Am încercat să-i fac terapie aco­lo, în curte, câteva minute, dar nu puteam să văd ni­mic în inte­riorul lui, o masă opacă și întu­ne­cată îi ascundea organele și va­se­le sanguine, n-aveam cum să pă­trund prin ea. M-am străduit, dar degeaba... Am zis: "Doamne, dă-i un sfârșit creștinesc omului aces­ta" și le-am spus rudelor să por­neas­că degrabă spre casă, că n-ajung cu el viu la Buzău. Câ­teva săptămâni mai târziu, la col­țul ușii văd un bătrân îmbrăcat în cos­tum gri, cu un buchet mare de flori în mână. Îl în­treb: "Dom­nule, dum­neata cine ești?". "Eu sunt «mor­tul» din Buzău, doam­na Silvia! Când am ajuns acasă, am prins deodată putere! M-am ridicat din pat, mi-am smuls acele și le-am spus alor mei să-mi dea ceva de mâncare, că nu mai pot de foame! Am mâncat friptură, ba chiar am băut și-o bere, că doar nu mai aveam nimic de pier­dut, și uitați-vă azi la mine! Nu mă mai doare nimic și mă simt extra­or­dinar! Am venit să vă mul­țumesc! Nu știu ce ați fă­cut, dar dvs. vă datorez viața!" Mi-a pupat res­pec­tuos mâna, mi-a pus florile în brațe și dus a fost, că pierdea trenul! M-a uimit și pe mine vindecarea lui, nu-i dădeam nicio șansă! Nu știu dacă mai trăiește, asta a fost demult! Iar dacă nu mai e în viață, sigur nu de can­cer a murit, ci de bătrânețe! Sunt multe ast­fel de în­tâm­plări, dar nu eu ar trebui să le povestesc...

- V-ați confruntat și cu eșecuri? Cazuri în care n-ați putut face nimic pentru cei bolnavi?

- Din păcate, au fost destule! Pentru că bolnavii încearcă mai întâi toate căile recomandate de me­dici - multe dintre ele chinuitoare, invalidante, care-i sea­că de puteri și de viață. Nu-i acuz pe me­dici, Doam­­ne ferește! Dar trebuie să recunoaștem că știin­ța medicală are limitele ei! Ce să-i mai faci unui om sortit pieirii, care nu mai are niciun licăr de lumină-n privire, nici puterea să treacă peste ulti­mul hop? Ca să poți regenera ceva, îți trebuie măcar o celulă nor­mală, o sămânță de țesut sănătos. Dar unele procese patologice sunt ireversibile, din pă­cate. Unii oameni ajung prea târziu - sunt morți pe dinăuntru, dar încă respiră. E-o pâclă groasă în ei, nu mai deslușești nici organe, nici vase de sânge, ni­­mic. E semnul unui sfârșit iminent, chiar dacă pe-afa­ră parcă sunt bine. E trist, însă și moartea este, și ea, o etapă a vieții, iar uneori n-ai cum să i te opui...
Mă mai confrunt c-o problemă pe care vreau să ți-o mărturisesc, pentru că tot vorbim de "eșecuri": nu pot face nimic pentru mine! Sufăr cu rinichii, am și un diabet de tip 2, dar la mine harul nu funcțio­nează! Se spune că "nimeni nu-i profet în țara sa". Uite că este adevărat.

- Ce afecțiuni puteți vindeca?

- Eu nu tratez boli, ci ajut oamenii bolnavi prin ha­rul care mi-a fost dăruit. Nu contează boala, atât timp cât omul mai are celule sănătoase și forță în trup să elimine răul din el. Dacă ar fi să fac o listă cu bolile celor care au trecut pe la mine, doar SIDA n-am întâlnit, în rest, le-am văzut cam pe toate... Can­cere, leucemii, ciroze, boli autoimune, toate su­fe­rințele omenești! De obicei, lumea vine la mine cu boli grave, nu pentru o gripă sau o gastrită rebe­lă. Din fericire, pe lumea asta se mai întâmplă și minuni divine, în ciuda celor mai negre previ­ziuni omenești, iar dovada constă în analizele cu care vin oamenii după vindecare. Buletine de ana­lize pe care, dacă le pui în fața medicilor lângă cele vechi, de la exter­nare, nu le găsesc nicio logică. Mi-am făcut și eu o arhivă, am dosare întregi cu astfel de "probe", ca să nu mai spună scepticii des­pre mine că-s "vră­jitoare"! (Râde) M-au căutat și mulți me­dici, când n-au mai avut soluții pentru bo­lile lor, și n-a plecat unul de la mine dezamăgit! Profesorul Pro­ca, Dum­ne­zeu să-l ierte, îmi trimitea toate cazu­rile de cancer inope­rabile, pe care nu le putea rezol­va. Știa el că aici mai au o șansă. Când apărea un bolnav cu un bilet în mână, știam de unde vine. Un mare medic chirurg de la Spitalul AKH din Viena, îmi tri­mite tot timpul pacienți, înainte sau du­pă ope­rații, mai ales copii cu malformații congenitale, să-i pun pe picioa­re. Omul acela e și el medic, dar nu mă ponegrește, ca alții; mi-a văzut rezultatele și le apre­ciază! Sunt oameni și oameni...

- Există și boli pe care nu le puteți vindeca?

- Nu primesc în terapie oa­meni cu afecțiuni psi­hiatrice gra­ve. Dacă e doar o suferință psiho­logică, ca de­pre­sia sau an­xietatea, da. Dar nu schizofrenii sau alte boli în care nu poți să deții con­trolul asu­pra pacien­tu­lui. Am avut câteva episoade neplă­cute în tre­cut, care m-au făcut să iau această hotărâre. De două ori am fost la un pas să fiu omo­râtă în propria casă și de atunci m-am lecuit...

- Cât durează, de regulă, tera­pia?

- Depinde în mare măsură de om și de boală. Unii bolnavi se fac bine într-o singură ședință; alții au nevoie de 10-15 ședințe, ca să scape de ne­caz. Oa­menii nu sunt la fel, fiecare e uni­cat. Uneori, după primele ședințe, bol­navii au ma­nifestări foarte grele - or­ga­nismul luptă să scoată răul pe orice cale, ceea ce nu-i ușor de suportat. Mulți își elimină tumorile și se sperie când văd masa aceea de carne plină de vase de sânge care iese din ei. Dar eu le spun să nu-și facă griji, pentru că e un proces normal. Trebuie să supor­te, să nu intre în pa­nică. După ce se fac bine, îi chem să mai vină o dată la trei luni, la control, să nu mai apară vreo proble­mă, pentru că, odată ce se văd vin­decați, oa­menii fac numai prostii, mai ales abu­zuri alimentare și al­coolice. Dar nu prea au avut re­­cidive, din fericire! Cei cu boli gra­ve, mai ales, când se văd vindecați, știu să-și apere și să-și apre­cieze sănă­tatea!

- Dar vă dați seama dacă pacientul s-a vindecat sau nu?

- Desigur! Un om sănătos e limpede pe dinăun­tru precum cristalul! N-are zone opace, totul e fru­mos și la locul lui. De regulă, vindecarea nu se pro­duce niciodată spontan, în timpul terapiei, ci la ore sau zile distanță, în perioada de pauză. De obicei, pot să văd și cea mai mică urmă de boală, chiar dacă nu s-a manifestat încă! Pentru că ceva se perturbă acolo, apare acel "abur" despre care îți povesteam!

- Dar dvs. simțiți ceva în timpul terapiei?

- E un efort uriaș, dar în atâția ani m-am obișnuit să-i fac față. Însă după ce pleacă și ultimul bolnav, mă simt foarte rău! Preiau într-o anumită măsură suferința, cum îți spuneam. Și nu numai sufletește!...

- Care sunt costurile terapiei?

- Nu pun preț pe harul meu, fiecare bolnav îmi lasă cât vrea și cât poate, pentru că n-am alte surse de venit. Bieții oameni, după ce că oricum sunt vai de capul lor, le mai trebuie și bani de tren, de mân­care, de cazare - dacă stau mai multe zile, așa că n-am curajul să le cer bani pentru terapie. Și nicio­dată n-am luat bani pentru copiii aduși la tratament - asta-i lege pentru mine!

- Și dacă tot am discutat atât, ce-ați văzut în mine? Ar trebui să mă îngrijoreze ceva? Să-mi fac un control?

- Mergi liniștit, nu-ți face griji! Dormi mai mult și mai evită stresul, că-i furtună de gânduri în capul tău și nu-ți face bine! Iar dacă vreodată te supără ceva, știi unde să mă găsești!


***

M-a impresionat profund doamna Silvia. Mo­des­tia ei, privirea ei blândă, sinceritatea cu care vor­beș­te, dosarele cu analize și filmările care-i atestă miile de vindecări. Puțini dintre noi credem în lucruri pe care nu le înțelegem. Educați să gân­dim rațional, cău­tăm mereu logica unor situații care ne ridică sem­ne de întrebare. E și cazul meu, recu­nosc... Însă "Mi­nu­nea Silvia" e reală, trăiește în Ro­man. Și are un har. Cum bine spunea una dintre fos­tele ei pa­ciente, a că­rei poveste am pu­blicat-o în re­vistă: "Eu cred că mi­nunile nu trebuie explicate! E de ajuns să le tră­iești, mai ales atunci când știi bine că nu mai ai prea mult de trăit!".

D-na SILVIA TEODORESCU poate fi contactată la tel. 0745.919.083