GHEORGHE V. GHEORGHE: "Am publicul meu aici. Sunt iubit. Ce poți să îți dorești mai mult?"

- Actor din Galați, de 63 de ani pe scenă -

În vârstă de 88 de ani, Gheorghe V. Gheorghe este unul dintre cei mai longevivi actori ai scenei românești. Joacă de peste șase decenii pe scena Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. Continuând arta profesorului său, Grigore Vasiliu-Birlic, Gheorghe V. Gheorghe este un mare comic, care a amuzat zeci de generații de spectatori.

"Râdeam de Birlic numai ce îl vedeam"

- Sunteți un brand al Galațiului, un artist "public", care se bucură de mare simpatie și ad­mirație. Sunteți de origine gălățean?

- Nu, m-am născut la Ploiești. Am avut o co­pi­lă­rie foarte zbuciumată. Am prins răz­bo­iul. Plo­ieștiul era cel mai bombardat oraș din țară, pen­tru că americanii voiau să-i distrugă sondele de petrol. Au fost ani de mare zbucium. Am văzut oameni arzând de vii pe străzi. Ne făcusem adă­post în curte și când începea bombardamentul, coboram în adăpost. Mama făcuse un accident vascular și era paralizată și o duceam pe brațe în adăpost. Pe de o parte, americanii bom­bar­dau, pe de alta, nemții dădeau cu niște gaze care produceau o ceață ca să nu se vadă orașul din aer. Am și acum în nări mirosul ăla. Dar ame­ricanii știau unde să arunce bombele. Iar noi, copiii, eram inconștienți. "Rafinăria Columbia" era la doi kilometri de casa noastră. Noi ne urcam pe gard și ne uitam cum cad bombele.
Pe lângă război, era și o foamete cumplită. Am fost și evacuați la un moment dat, într-un sat de lân­gă Ploiești. Am plecat cu câteva zile îna­inte de Paști, și chiar în duminica Paștelui, ne-a că­zut o bombă pe casa din care plecasem. Mama s-a prăpădit în 45. Tata s-a recăsătorit cu o femeie care a fost mamă ade­vărată pentru noi, cei trei copii.

- Cum ați devenit actor?

- Am făcut liceul "Sfinții Petru și Pavel" la Plo­iești și, în paralel, mergeam la Școala Populară de Artă, unde i-am avut colegi pe cei care aveau să de­vină artiști foarte renumiți: Toma Caragiu, Damian Crâșmaru, Valeriu Moisescu. Cu Toma Caragiu eram chiar vecin, locuiam pe aceeași stradă. Mer­geam împreună la căminul cutural "Alexandru Ioan Cuza", unde luam lecții de teatru, învățam să spu­nem poezii și făceam mici scenete pe care le pre­zen­tam apoi la serbări. După terminarea liceului, m-am dus să dau examen la Facultatea de Teatru din Timișoara, unde am fost respins. Nu eram bun, pentru că taică-meu era "burghez", avea o pră­vă­lioară în Ploiești, o bodegă. Când m-au întrebat la exa­men ce e tata, am zis că e negustor. Atât mi-a tre­buit! Dar cum tata lucra și la rafinăria Vega, era ma­estru distilator, i-am zis: "Dă-mi adeverință că ești muncitor petrolist că-mi trebuie la facultate." Mi-a dat și cu adeverința aia m-am dus la fa­cultate la Cluj, că-mi plăcea la nebunie Ar­dea­lul, și acolo am intrat cu brio, primul pe listă. Dar în anul doi, s-au desființat facultățile de teatru de la Iași și de la Cluj și s-au unit cu cea de la București. Așa că ne-am mutat cu toții în Ca­pitală. Aveam facultatea pe Schitu Mă­gu­reanu, unde e acum Teatrul Bulandra.

- Ce profesori ați avut?

- Unii dintre cei mai mari artiști din teatrul românesc. Pe Ion Talianu, profesor, și asistenți, pe Grigore Vasiliu Birlic și Victor Moldovan.

- Cum era Birlic ca profesor?

- O nebunie! Noi râdeam de el numai când îl vedeam. Nu ne puteam abține. Era tare drăguț.

- De la el aveți fiorul acesta comic?

- Nu știu, dar ce-i drept, am jucat mereu co­me­die. Încă din facultate. Examenul final l-am dat cu "Viforul" lui Delavrancea, unde am jucat Mo­gâr­dici, prietenul de pahar al lui Ștefăniță Vodă. După facultate am fost repartizați la Oradea, unde am înființat secția română a teatrului, căci până atunci nu fusese decât teatru maghiar acolo. Odată cu noi, actorii, a venit la Oradea și colegul nostru de la regie, Radu Penciulescu. Asta se întâmpla în 1955.

- Cât ați stat la Ora­dea?

- Am stat șase ani. Mi-a plăcut orașul la nebunie și am făcut roluri importante acolo. Am debutat cu Brânzovenescu, din "O scri­soare pierdută". A­ce­la a fost primul meu rol ca actor profe­sio­nist. Și pot să mă laud că de atunci am "ter­minat" tot Caragialele. În afa­ră de "Năpasta", unde e prea multă dra­mă, am ju­cat în toate piesele lui. La Ga­lați am făcut Aga­miță Dan­danache, tot din "O scri­soare pier­dută", Jupân Dumitrache din "O Noapte fur­tu­noasă", "Conu Le­onida față cu reacțiunea", un­de am jucat Leonida. "D'ale carnavalului" l-am jucat și la Oradea și la Galați, două montări total diferite, ale aceluiași regizor, Valeriu Moisescu. La Galați, era o montare absolut dementă. Eu eram Cră­cănel. Ju­cam pe o rotondă și aveam și o scară care ducea la balcoane. Pe mine mă alerga Pampon prin toată sala și pe scară, alergam de ne ieșeau ochii, mă fu­gărea pe sus pe la balcoane și apoi iar prin sală. Apla­uda lumea în draci. Jucam alături de colegii mei,dragi care sunt duși acum, cu Mihai Mihail și Eugen Po­pescu Cosmin.

"În tinerețea mea, Galațiul era superb"

- Cum ați ajuns la Galați?

- Am venit de la Oradea în turneu cu "Omul care aduce ploaia", unde alături de Ion Marinescu, jucam rolul principal. Iar directorului teatrului din Galați, Ovidiu Georgescu se numea, atât de mult i-a plăcut de mine și atât de mult a insistat "Hai, dom­nule, că avem nevoie de un tânăr grozav pe co­medie cum ești tu! Hai că îți dăm roluri mari! " că m-a încântat și am rămas. Pe de o parte, venind la Galați, eram mai aproape de Ploieștiul meu natal și de București, unde vedeam teatru de calitate, iar, pe de altă parte, mie Galațiul îmi plăcea foarte mult. Pe vremea aceea era un oraș așezat, patriarhal, cu oa­meni educați. Încă nu exista combinatul care a adus multă lume și nu neapărat de cea mai bună calitate, stricând farmecul, liniștea și pacea locului. În tinerețea mea, Galațiul era superb. O promenadă fabuloasă pe malul Dunării, pe strada Domnească pe­rechile se plimbau pe sub tei... Eu eram pasionat de pescuit. Îmi luam undița, mă urcam pe bicicletă și mergeam peste Dunăre, unde pescuiam liniștit. Deplasările teatrului la Tulcea și la Brăila le făceam cu vaporul. Era foarte frumos! Așa că, din 1961 și până în ziua de azi, joc la Galați.

- O viață de om...

- Am 88 de ani de viață dintre care 63 petrecuți pe scenă. La Galați, am lucrat cu regizori for­mi­da­bili. Valeriu Moisescu, Adrian Lupu, Victor Ioan Frun­ză, Letiția Popa, cu care am fă­cut "Avarul", în care am fost Har­pagon, unul dintre rolurile mele cele mai importante, Gheorghe Jo­ra, cumnatul meu, Aria­na Kunner Stoica, împreună cu care am făcut "Groapa" după romanul lui Eugen Barbu, pe care l-am jucat 13 ani. Cu spectacolul acesta am o po­veste tare frumoasă. Jucam rolul Mi­tică Ciolan, șeful tarafului de lăutari. Cântam live 28 de melodii cu trei țigani în spate, unul cu țambalul de gât, unul cu o vioară și altul cu acor­deonul. Unul era cocoșat, iar altul avea dantura toată de argint. Stră­lucea în lumină. Eu îl întor­ceam me­reu spre reflector și-i ziceam: "Ia, râzi aici să te vadă lumea!". Râdea publicul în sală pe rupte.

"Foaie verde untdelemn"

- Și ce melodii cântați în spec­tacol?

- Zavaidoc, Cristian Vasile, cân­tece lăutărești de nuntă, de moarte, de pușcărie..."La Șalu cel negru", "Io stau, coardă, la-nchisoare", "Inel, inel de aur", "Foaie verde untdelemn", "Cine mă puse pe mine să viu seara pe la tine? "...Cla­sice. Ha-ha-ha! Am imprimat și un CD cu me­lodiile din "Groapa". Dar să revenim la poveste. Radu Beligan văzuse "Groapa", i-a plăcut la nebunie și ne-a invitat să jucăm spectacolul la Teatrul Național din București, unde era director. Rupere a fost! La spectacol a venit și Eugen Barbu care după repre­zentație s-a dus la meșteru Beligan și l-a întrebat: "Cine e țiganul ăla? E formidabil! Cântă mai bine ca Fărâmiță Lambru!". "Păi ăla nu e lăutar!", i-a zis Beligan. "E cel mai bun actor din Galați. "Așa că m-am trezit la cabină cu ei doi, cu Eugen Barbu și cu Beligan. Barbu mi-a cerut numărul de telefon și, peste fix o săptămână, m-a sunat să mă invite să joc în filmul "Domnișoara Aurica". În film făceam ce fă­ceam și în spectacol: cântam cântece lăutărești la o nuntă.

- Ați mai făcut film după aceea?

- Puțin. Am mai jucat în "Bietul Ioanide", în re­gia lui Dan Pița, și în "Regele Ioan", pus la Tele­vi­ziune de Letiția Popa.

- V-au curtat directorii de teatre din Bucu­rești?

- Dinu Săraru mă tot chema la Teatrul Mic, dar nu am vrut să plec din Galați. Și nu regret. Am pu­blicul meu aici. Sunt iubit. Ce poți să îți dorești mai mult?

- Anul acesta se împlinesc 30 de ediții ale "Festivalului Național de Comedie" de la Galați. Le-ați prins pe toate?

- Da, sigur! Am fost și premiat de câteva ori. Primul premiu l-am luat având un rol mic-mic. Eram chelner. Și ce m-am gândit eu? Ia să fac ceva drăguț din apariția asta, de doar câteva momente. Așa că mai scurgeam paharele după unii clienți, mai băgam gura într-un sifon, mai aprindeam câte un muc de țigară, în sfârșit, era un rol foarte mic ca întindere. În juriu era Valentin Silvestru, care s-a prăpădit de râs văzându-mă. Si uite așa am luat eu premiu la "Colocviul Comediei", cum se numea pe atunci festivalul de azi. Apoi am mai luat un premiu pentru rolul Gremio, din "Îmblânzirea scorpiei" de Shakespeare. Eu jucam un pețitor. Doar că eram un pic cam bătrânel. Și m-am gândit eu să car mereu du­pă mine un scăunel. Răsuflam greu și când obo­seam mă tot așezam pe scăunelul ăla. Regizorul a fost încântat de idee. Așa a rămas și am și luat pre­miu cu acel rol. Și am mai luat premiu pentru rolul din "Țarul Ivan își schimbă meseria". Apoi, un alt premiu l-am luat pentru rolul profesorului Sere­breakov, din "Unchiul Vanea", în regia lui Adrian Lupu.

"Îmi iubesc soția de 46 de ani"

- Fiul dvs., Cristian, este tot actor? A fost de la sine în­țe­les să vă urmeze în me­serie?

- Asta a vrut el. Da, dar să știi că atunci când s-a dus la examen nu a ascultat de mine. A făcut cum a știut el. Și a fost foarte bine. A terminat Actoria la Ion Cojar, și apoi a vrut să facă și Regie, și a ter­mi­nat la clasa lui Alexa Visarion. Oricum, a început-o cu teatrul de mic. Când avea 6 ani jucam împreună în "Țarul Ivan își schimbă meseria". Îmi amintesc că într-o zi, stăteam eu liniștit acasă, când apare ăsta micu și îmi zice: "Tati, ai uitat că avem repetiție?".

- Și soția dvs. lucrează tot în teatru?

- Da, este sufleur. Are grijă de noi, și la teatru, și acasă. O iubesc de 46 de ani.

- Ați jucat și dramă?

- Daaa. Și încă dramă serioasă: "Play Strind­berg". De fapt, un actor adevărat de comedie nu poate să nu treacă și proba dramei.

- Dacă ar trebui să faceți un top personal al celor mai bune roluri ale dvs., care ar fi?

- Aș zice "D'ale carnavalului", apoi "Avarul", "Chirița în provincie" (am făcut un Guliță rupere, aveam numai 43 de anișori), "Galy Gay", "Play Strindberg" și "Groapa". Eu mă bucur că încă mai joc, că îmi mai duc pașii pe scenă. În ăștia 63 de ani de când fac meseria asta am descoperit care e se­cre­tul teatrului. Știi care e secretul teatrului?

- Care e secretul teatrului?

- Dragostea. Fără dragoste, durerea și înfrân­ge­rea rămân durere și înfrângere. Dar dragostea le fa­ce să devină frumusețe, înțeles și adevăr.

- Vă pricepeți la cu­­vinte. Știu că ați scris și câteva cărți.

- Am scris trei cărți. Și poezie, și proză. "Lo­­cuiesc pe o stea" și "Re­găsiri". A treia se numește "O cheie de ri­dicat cortina. Întâm­plări cu aplauze la sce­nă deschisă" și cu­prin­de amintiri din teatru. Pri­mele versuri mi-au fost publicate pe când eram actor la Oradea, în revista "Familia", unde a debutat și Eminescu. Iar în cartea de amintiri am scris tot felul de întâmplări care de care mai comice.

- Spuneți-ne și nouă una.

- Pentru că tovarășii de la partid, comuniștii, inventaseră ideea autofinanțării teatrelor, mergeam în turneu să adunăm bani. Aveam un spectacol, "Pa­tru plus unu", unde jucam eu sau Mihai Mihail (de la Galați) cu Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică și cu Mariana Mihuț. Eu spuneam niște fabule. Una era așa: "Rumegând cocenii de pe lângă jug, s-a-ntrebat odată boul de la plug: "Doamne, pe când unii huzuresc mereu, pentru ce eu singur să muncesc din greu?". La-ntrebarea asta, un prelung ecou i-a răspuns din sală: "Pentru că ești bou!". La un alt spectacol, cum spuneam eu fabula, când am pus întrebarea: "Doamne, pe când unii huzuresc mereu pentru ce eu singur să mun­cesc din greu?", Marinuș Moraru și cu Dinică au scos capetele prin cortină și au zis: "Pentru că ești bou!". S-a rupt sala de hohote de râs. Am foarte, foarte multe amintiri. Altă da­tă eram în turneu cu un spec­tacol de-al nostru la Craiova. Eram și cu Gi­na Patrichi, care era actriță la noi, la Galați. Era iarnă și am fost cazați într-un hotel unde era un frig cumplit. Aveam o sobă mică în cameră, dar nu și lemne. Eu dormeam în aceeași cameră cu Mihai Mihail. Și ce ne-am gândit noi? Am dat deo­parte salteaua și am luat din scândurile de la pat și le-am pus pe foc. Gina a venit pe la noi: "Măi, dar ce cald e la voi!". Pentru alte în­tâmplări comice din teatru, vă poftesc să citiți cartea.