După naşterea, în 1918, a României Mari, ţara s-a lovit însă de o serie de împrejurări vitrege care i-au frânt elanul, au dat-o - uneori - înapoi, dar nu au reuşit niciodată să-i anuleze speranţa integrării în lumea europeană. Fragilă, abia închegată, România Mare a traversat criza economică majoră din 1929-1933, a suportat, sub patru dictaturi (între 1938 şi 1989), asaltul unor vecini dornici să o dezintegreze, şi-a revenit şi a luat-o de la capăt în demersul său spre asimilarea democraţiei de tip occidental, spre recunoaşterea ei ca membru şi partener egal în drepturi (dar şi obligaţii) al clubului european. După răsturnarea ultimei dictaturi, cea comunistă, care a lăsat urme adânci asupra personalităţii poporului, România a fost admisă în NATO şi UE, singurele organizaţii internaţionale care i-au garantat frontierele şi i-au potenţat stabilitatea internă, ca stat democratic. Mulţi analişti ai situaţiei ţării au sugerat că integrarea în NATO şi UE s-a datorat mai degrabă poziţiei geo-strategice a ţării, decât maturităţii culturale şi de civilizaţie a societăţii româneşti. Multe evenimente din cei douăzeci şi nouă de ani de la abandonarea dictaturii comuniste par a le da dreptate. După 1989, fără o lustraţie care să-i îndepărteze pe foştii lideri comunişti şi uneltele lor de represiune din poliţie şi servicii, România a suportat mai multe crize de adaptare, care au dus-o la o tranziţie dificilă, la o evoluţie contradictorie, în care "câştigurile" au fost, adesea, pierdute în bătălii interne pentru putere, în jocuri derizorii prin care interesele particulare sau de grup au prevalat asupra interesului general al ţării. Mineriadele, "marele jaf naţional" (numit "privatizare în stil românesc") au divizat societatea şi au slăbit statul, dezechilibrându-l. România pare că împărtăşeşte destinul Meşterului Manole, care ce construia ziua se dărâma noaptea. În 2018, la Centenar, ţara se află într-un moment de cumpănă mai grav ca niciodată. Acesta nu se datorează, cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, unor vecini hrăpăreţi, care-i ameninţă graniţele (deşi ei există şi, teoretic, îi contestă teritorialitatea), ori străinilor "care ne exploatează resursele", ci unor grupuri de interes interne ce vor să confişte statul în folos propriu. PSD, urmaşul (sub diverse denumiri) al fostului PCR, ALDE, reprezentanta birocraţiei cleptocratice, şi UDMR - gruparea oportunistă a minorităţii etnice maghiare - au impus, în urma unor alegeri influenţate de dezgustul şi resemnarea cetăţenilor faţă de politica ultimelor două decenii, o direcţie care îndepărtează România de UE şi chiar de NATO, destabilizând statul de drept abia refăcut, prin demolarea echilibrului între puterile sale. PSD-ALDE au câştigat ultimele alegeri parlamentare (cu o prezenţă electorală foarte scăzută), pe baza unui "program de guvernare" extrem de generos, ce mergea de la creşterea substanţială a veniturilor cetăţenilor, până la implementarea unor "mari proiecte", legate de infrastructura comunicaţională, a educaţiei şi sănătăţii, menite - practic - să aducă România "în rândul lumii". S-a vădit însă foarte repede că întreg programul era o perdea de fum, cu rolul de a ascunde adevăratele obiective ale grupării. Alianţa PSD-ALDE era interesată, în primul rând, de subordonarea politică a Justiţiei, care, pe baza recent dobânditei sale independenţe, făcuse ravagii în rândurile partidelor conducătoare, obişnuite - ca în sistemul comunist - să profite de efectele deţinerii puterii, pentru însuşirea abuzivă a resurselor, pentru dominarea "feudală" a ansamblului social. Liderii PSD-ALDE erau condamnaţi sau suspectaţi de "corupţie înaltă", intrând (alături de mulţi alţi politicieni) în vizorul instituţiilor juridice de profil (DNA, DIICOT, ANI), situaţie ce îi îndepărta de deţinerea directă, nominală, a puterii, după regulile Europei civilizate. Planul conceput de Dragnea şi Tăriceanu a vizat subordonarea Justiţiei, prin schimbarea legilor acesteia şi supunerea puterii judecătoreşti (care era în echilibru cu celelalte puteri ale statului) faţă de puterea legislativă (Parlamentul) şi executivă (Guvernul). Planul a fost urgent pentru că liderii au ştiut prea bine că programul economic avea caracteristici utopice şi aplicarea lui genera o evoluţie haotică a utilizării resurselor materiale ale ţării. Dragnea şi Tăriceanu ştiau că, dacă "lovitura" împotriva Justiţiei le reuşeşte, pot da vina pe "ceilalţi" (opoziţie, UE şi alţi "străini") pentru haosul din economie şi, la rigoare, după preluarea totală a puterii, pot pune pumnul în gură mediilor independente şi chiar pot şantaja UE pentru "amestec în treburile interne", încălcarea "independenţei" ţării etc.
Urgenţa în schimbarea legislaţiei juridice nu le-a reuşit. Incidentul OUG 13 ("noaptea, ca hoţii") le-a demonstrat că societatea civilă, dar şi comunitatea internaţională (UE, NATO) sunt vigilente la derapajele autoritariste ale ţărilor ce s-au integrat în lumea euro-atlantică. Cu ajutorul unor "unelte" total obediente, liderii grupării au trecut, de la încercarea de reformă instantanee a sistemului juridic, la coruperea treptată a instituţiilor acestuia, prin plantarea la conducerea lor a unor fideli dependenţi total de "voinţa şefilor". Pe rând, CCR, DIICOT, DNA, ICCJ, inspecţia judiciară şi Avocatul Poporului au devenit instituţii dependente de deţinătorii puterii politice (legislative şi executive). Asaltul recent asupra Ministerului Public (pentru eliminarea Procurorului General al ţării, sobrul şi competentul Augustin Lazăr) arată că "binomul" Dragnea-Tăriceanu a trecut la finalizarea "planului B", de ocultare a Justiţiei independente. Gălăgia mediatică a "vuvuzelelor" subordonate lor (făcută, în special, pe faimoasele "protocoale" prin care serviciile secrete sprijineau tehnic obţinerea dovezilor de corupţie) nu a putut însă acoperi "mişcarea" celor doi lideri, aşa cum represiunea protestelor societăţii civile (cu "vârful" în 10 august a.c.) nu a dus la "liniştirea" populaţiei. Organismele specializate ale UE (Comisia de la Veneţia, CEDO, PE) au sesizat imediat abaterile de la normalitate ale puterii de la Bucureşti. De doi ani, PSD-ALDE se războieşte cu Justiţia. În acest timp, "marile proiecte" zac abandonate, iar creşterile salariale şi ale pensiilor, benefice de altfel, au dus la grava îndatorare a ţării. Polonia sau Ungaria, şi ele în derivă autoritaristă, se pot lăuda, în schimb, cu o infrastructură, pentru români, de invidiat. Ele au ştiut, în ciuda devierilor, să absoarbă în totalitate fondurile europene, pe care conducătorii României le refuză, pentru că nu le pot controla. Din această perspectivă, România Centenară nu se poate lăuda cu nimic. Avem, oare, destinul Meşterului Manole?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
