După nașterea, în 1918, a României Mari, țara s-a lovit însă de o serie de împrejurări vitrege care i-au frânt elanul, au dat-o - uneori - înapoi, dar nu au reușit niciodată să-i anuleze speranța integrării în lumea europeană. Fragilă, abia închegată, România Mare a traversat criza economică majoră din 1929-1933, a suportat, sub patru dictaturi (între 1938 și 1989), asaltul unor vecini dornici să o dezintegreze, și-a revenit și a luat-o de la capăt în demersul său spre asimilarea democrației de tip occidental, spre recunoașterea ei ca membru și partener egal în drepturi (dar și obligații) al clubului european. După răsturnarea ultimei dictaturi, cea comunistă, care a lăsat urme adânci asupra personalității poporului, România a fost admisă în NATO și UE, singurele organizații internaționale care i-au garantat frontierele și i-au potențat stabilitatea internă, ca stat democratic. Mulți analiști ai situației țării au sugerat că integrarea în NATO și UE s-a datorat mai degrabă poziției geo-strategice a țării, decât maturității culturale și de civilizație a societății românești. Multe evenimente din cei douăzeci și nouă de ani de la abandonarea dictaturii comuniste par a le da dreptate. După 1989, fără o lustrație care să-i îndepărteze pe foștii lideri comuniști și uneltele lor de represiune din poliție și servicii, România a suportat mai multe crize de adaptare, care au dus-o la o tranziție dificilă, la o evoluție contradictorie, în care "câștigurile" au fost, adesea, pierdute în bătălii interne pentru putere, în jocuri derizorii prin care interesele particulare sau de grup au prevalat asupra interesului general al țării. Mineriadele, "marele jaf național" (numit "privatizare în stil românesc") au divizat societatea și au slăbit statul, dezechilibrându-l. România pare că împărtășește destinul Meșterului Manole, care ce construia ziua se dărâma noaptea. În 2018, la Centenar, țara se află într-un moment de cumpănă mai grav ca niciodată. Acesta nu se datorează, cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, unor vecini hrăpăreți, care-i amenință granițele (deși ei există și, teoretic, îi contestă teritorialitatea), ori străinilor "care ne exploatează resursele", ci unor grupuri de interes interne ce vor să confiște statul în folos propriu. PSD, urmașul (sub diverse denumiri) al fostului PCR, ALDE, reprezentanta birocrației cleptocratice, și UDMR - gruparea oportunistă a minorității etnice maghiare - au impus, în urma unor alegeri influențate de dezgustul și resemnarea cetățenilor față de politica ultimelor două decenii, o direcție care îndepărtează România de UE și chiar de NATO, destabilizând statul de drept abia refăcut, prin demolarea echilibrului între puterile sale. PSD-ALDE au câștigat ultimele alegeri parlamentare (cu o prezență electorală foarte scăzută), pe baza unui "program de guvernare" extrem de generos, ce mergea de la creșterea substanțială a veniturilor cetățenilor, până la implementarea unor "mari proiecte", legate de infrastructura comunicațională, a educației și sănătății, menite - practic - să aducă România "în rândul lumii". S-a vădit însă foarte repede că întreg programul era o perdea de fum, cu rolul de a ascunde adevăratele obiective ale grupării. Alianța PSD-ALDE era interesată, în primul rând, de subordonarea politică a Justiției, care, pe baza recent dobânditei sale independențe, făcuse ravagii în rândurile partidelor conducătoare, obișnuite - ca în sistemul comunist - să profite de efectele deținerii puterii, pentru însușirea abuzivă a resurselor, pentru dominarea "feudală" a ansamblului social. Liderii PSD-ALDE erau condamnați sau suspectați de "corupție înaltă", intrând (alături de mulți alți politicieni) în vizorul instituțiilor juridice de profil (DNA, DIICOT, ANI), situație ce îi îndepărta de deținerea directă, nominală, a puterii, după regulile Europei civilizate. Planul conceput de Dragnea și Tăriceanu a vizat subordonarea Justiției, prin schimbarea legilor acesteia și supunerea puterii judecătorești (care era în echilibru cu celelalte puteri ale statului) față de puterea legislativă (Parlamentul) și executivă (Guvernul). Planul a fost urgent pentru că liderii au știut prea bine că programul economic avea caracteristici utopice și aplicarea lui genera o evoluție haotică a utilizării resurselor materiale ale țării. Dragnea și Tăriceanu știau că, dacă "lovitura" împotriva Justiției le reușește, pot da vina pe "ceilalți" (opoziție, UE și alți "străini") pentru haosul din economie și, la rigoare, după preluarea totală a puterii, pot pune pumnul în gură mediilor independente și chiar pot șantaja UE pentru "amestec în treburile interne", încălcarea "independenței" țării etc.
Urgența în schimbarea legislației juridice nu le-a reușit. Incidentul OUG 13 ("noaptea, ca hoții") le-a demonstrat că societatea civilă, dar și comunitatea internațională (UE, NATO) sunt vigilente la derapajele autoritariste ale țărilor ce s-au integrat în lumea euro-atlantică. Cu ajutorul unor "unelte" total obediente, liderii grupării au trecut, de la încercarea de reformă instantanee a sistemului juridic, la coruperea treptată a instituțiilor acestuia, prin plantarea la conducerea lor a unor fideli dependenți total de "voința șefilor". Pe rând, CCR, DIICOT, DNA, ICCJ, inspecția judiciară și Avocatul Poporului au devenit instituții dependente de deținătorii puterii politice (legislative și executive). Asaltul recent asupra Ministerului Public (pentru eliminarea Procurorului General al țării, sobrul și competentul Augustin Lazăr) arată că "binomul" Dragnea-Tăriceanu a trecut la finalizarea "planului B", de ocultare a Justiției independente. Gălăgia mediatică a "vuvuzelelor" subordonate lor (făcută, în special, pe faimoasele "protocoale" prin care serviciile secrete sprijineau tehnic obținerea dovezilor de corupție) nu a putut însă acoperi "mișcarea" celor doi lideri, așa cum represiunea protestelor societății civile (cu "vârful" în 10 august a.c.) nu a dus la "liniștirea" populației. Organismele specializate ale UE (Comisia de la Veneția, CEDO, PE) au sesizat imediat abaterile de la normalitate ale puterii de la București. De doi ani, PSD-ALDE se războiește cu Justiția. În acest timp, "marile proiecte" zac abandonate, iar creșterile salariale și ale pensiilor, benefice de altfel, au dus la grava îndatorare a țării. Polonia sau Ungaria, și ele în derivă autoritaristă, se pot lăuda, în schimb, cu o infrastructură, pentru români, de invidiat. Ele au știut, în ciuda devierilor, să absoarbă în totalitate fondurile europene, pe care conducătorii României le refuză, pentru că nu le pot controla. Din această perspectivă, România Centenară nu se poate lăuda cu nimic. Avem, oare, destinul Meșterului Manole?