MIRCEA VINTILĂ - "Atâta timp cât simt că sunt iubit nu mă las. Şi să ajung să mă târâi pe brânci pe scenă, şi tot nu mă las"

"Compania tinerilor îmi dă putere"

- Domnule Vintilă, este mereu o bucurie să vezi că mari artişti ai muzicii româneşti nu se lasă copleşiţi de vârstă şi îşi urmează chemarea la cel mai înalt nivel. Sunteţi un exemplu în acest sens. Vă înnoiţi mereu cântecele din tolbă. Chiar acum sunteţi "pe piaţă" cu o me­lodie nouă, "Batiscaf", un duet ală­turi de formaţia "Olly of the Queens". Vor­biţi-ne puţin despre această piesă nouă...

- Mai întâi mulţumesc pentru aprecieri şi pentru interes. "Ba­tis­caf" nu are mai mult de două săp­tămâni de la lansare şi are mare suc­ces de piaţă, ceea ce îmi dă o stare minunată. Me­lodia este compoziţia mea, pe versurile lui Dinu Olăraşu (o poveste de dra­goste pusă pe sea­ma unei delfinuţe şi unui ocea­nograf). Cât despre Olly, res­pectiv Olivia Păun, ce să vă zic... Este unul dintre acele nu­me de care ar tre­bui să se audă mai mult: flautistă cu şcoa­­lă, fost toboşar la trupa Quartz, dar şi o voce de ex­cep­ţie. Acum are aceas­tă tru­pă rock, cu componenţă exclusiv feminină, Olly of the Queens. Fete foarte talentate, instrumentiste de pri­ma mână. Videoclipul piesei este din nou marca "Rocca". De mulţi ani, cli­pu­rile mele şi co­pertele de disc sunt făcute de Da­niel Rocca, so­listul trupei "Fir­ma", un tânăr de mare talent, cu ca­re mă mân­dresc că sunt prieten. Şi apro­po de discuri, sper ca la începutul anului viitor să lansez şi noul album. Pie­sele sunt gata, dar mai sunt lu­cruri de pus la punct.

- Nu sunteţi la prima colaborare cu tineri cântăreţi. Aveţi o piesă superbă şi cu Alexandra Uşurelu, ba chiar şi un duet neaşteptat cu un rapper...

- Îmi place foarte mult să cânt cu tinerii, să ames­tec stilurile, să fiu în pas cu timpul prezent. Alexandra este extrem de talentată, iar piesa "Ceva se întâmplă cu noi", compusă de Bobby Stoica, este cu adevărat foarte frumoasă. Dar dacă aceasta ar fi oarecum în stilul meu, piesa "Dramă de cartier", care a însemnat o colaborare cu rapperul Barac, a fost o mare surpriză pentru public. Aş vrea să spun că una dintre marile calităţi ale muzicii este aceea de a uni oamenii. Eu, om bătrân, alături de un artist rap, nu a făcut altceva decât să unească două stiluri, două generaţii. Tinerii au apărut în număr mai mare la concertele mele, iar răzvrătiţii rapperi nu au mai dat stop la o muzică care până atunci li se părea depăşită. Vedeţi, în muzică, este loc pentru absolut fiecare, iar dacă printr-o astfel de colabo­rare, care îmi face şi mare plă­cere, reuşesc să con­ving lumea de acest adevăr, par­tida e câşti­ga­tă. Muzica e bucu­rie, nu orgolii şi competiţie.

"Nu există tânăr sau bătrân în muzică. Există muzică şi atât"

- Cu siguranţă, toţi aceşti tineri au de învăţat de la dumneavoastră. Există şi reciproca?

- Absolut. Toată viaţa este, de fapt, un şir de lu­cruri pe care nu contenim să le învăţăm. Dacă vrem, evident. Mie, compania tinerilor îmi dă putere, îmi place să vorbesc cu ei pentru că au mereu idei surprin­ză­toare şi o abordare proaspătă a feno­menului muzical, a spectacolelor, a compoziţiilor. Mă influenţează, iar dovada este şi această ulti­mă piesă, "Ba­tiscaf", care are un sunet nou, e mo­dernă, e foar­te prezentă. Oameni buni, nu există tânăr sau bătrân în muzică, nu există folk, sau rock sau pop. Există muzică şi atât! Crezând cu putere în acest lucru, nu mi-a plăcut niciodată să fiu "încadrat", să mi se spună că sunt folkist. Nu cânt folk, cânt muzică. Aşa­dar, buna înţelegere cu tinerii este foarte im­por­tantă, la fel cum este esenţială chimia dintre mem­brii unei trupe. Trupa mea, Brambura, nu ar fi re­zistat atâta timp dacă muzical şi uman nu ne-am fi înţeles. Câteodată, ne ia zile bune să punem nota po­trivită peste cuvântul potrivit, dar o facem într-o foarte bună înţelegere.

"Fie ploaie, fie frig, mama mă lua de mână şi mă ducea la şcoala de muzică"

- După 50 de ani de carieră muzicală, vă mai aduceţi aminte începuturile, când eraţi dum­nea­voastră unul dintre aceşti tineri cu idei nebuneşti?

- Da, longevitatea este dată de înţelegere, bun-simţ şi iubirea aceasta nesfârşită pentru muzică. Îmi aduc aminte cu mare drag de toate momentele de început, când toţi cei care cântau puţin la chitară visau să-şi facă o trupă. Vremurile erau foarte di­ficile, nu aveam instrumente, de multe ori chiar ni le confecţionam singuri. Când tata mi-a dat cadou un microfon profesionist, atât de rar şi de scump la vremea aceea, nu vă închipuiţi ce bucurie a fost pe mine. În plus, să ai sprijinul părinţilor pentru ac­tivităţi artistice, în acele vremuri, era iarăşi un lucru ieşit din comun. Tot tata mi-a luat şi prima chitară, iar în casă mai aveam o pianină, în speranţa că sora mea va învăţa şi ea un instrument. Avea voce foarte frumoasă, precum toţi din familie, dar preocupările ei au fost cu totul altele. Naşul meu a avut şi el o mare influenţă asupra mea în co­pilărie. Era dirijor la o formaţie de amatori. Primele note la vioară şi chitară el m-a învăţat şi a simţit că am "microbul" acesta al scenei în mine. Repet, sprijinul familiei înseamnă enorm, iar când îmi aduc aminte că, fie ploaie, fie frig, mama mă lua de mână şi mă ducea la şcoala de mu­zică, mi se umple inima de dragoste şi recunoştinţă. Lo­cuiam într-o casă din Cotroceni, care astăzi nu mai este. Îmi amin­tesc, de asemenea, cum treceam câ­teo­dată pe lângă Sala Palatului şi vi­sam să cânt acolo în­tr-o zi. Când am ajuns să o fac, mi s-a părut co­ple­şitor, mai ales dacă eşti singur pe sce­nă. Enormă, dis­tan­ţa până la mi­crofon pare nesfârşită, publicul de­parte. În fine, după fa­cultate (Insti­tutul de Construcţii), am avut o pe­rioadă în care m-am gândit că, to­tuşi, ar trebui să-mi urmez meseria şi m-am prezentat la post: se cons­truia barajul de la Siriu. Am rezistat doar vreo şase luni. Nu mă lăsasem de muzică şi eram plin de concerte. Inclusiv împreună cu Cenaclul Fla­căra, care începuse primele turnee. Aşadar, m-am întors în Bucureşti, la un alt şantier nou nouţ: metroul. Nu am stat mult timp nici aici, pentru că nu puteam rezista departe de scenă, mă tot învoiam să merg la spectacole şi, la un moment dat, chiar a trebuit să aleg. M-am sfătuit şi cu tata şi am realizat că nicăieri nu eram mai fericit decât cântând. Gata cu şantierele! Tră­iască muzica!

"Mai nou, văd marea doar din maşină"

- Aţi regretat, mai târziu, alegerea făcută atunci?

- Doamne, nu, nicio secundă! Nici chiar acum, bătrân fiind, când simt că nu am timp de nimic altceva, şi tot nu regret. Dimpotrivă. Sunt mereu pe drumuri şi nu îmi pare rău. Singura mică supărare este că nu reuşesc să merg la mai multe spectacole, la mai multe concerte. Uite, cu Rocca sunt prieten de atâta vreme, şi mă credeţi că nu am reuşit să ajung nici măcar la un singur concert al trupei sale, "Firma"? Pur şi simplu, nu am timp niciodată. Mai nou, nici marea nu o mai văd. Merg acolo, când am concerte, dar marea o văd doar din maşină. Pe vremuri, mai ales în perioada cenaclului, stăteam pe litoral din iunie până în septembrie. Pe atunci, tur­neele erau la modă, acum, nu şi le mai permite nimeni. Aveam spectacole pe toată perioada verii. Chiar glumeam, întrebându-l pe Adrian Păunescu, dacă să-mi iau şi schiurile la mare. De ce? Pentru să din septembrie, ne mutam direct la munte, pentru turneele de toamnă şi iarnă.

- Sunt tineri muzicieni care se plâng că nu prea mai sunt concerte, iar dumneavoastră sun­teţi, din contră, numai pe drumuri...

- Da, acum nu mai sunt turnee, spectacolele se ţin aproape numai în week end, dar eu sunt mereu pe drumuri, ca să ajung dintr-un oraş într-altul. Aţi văzut că ne-a luat mai bine de o săptămână şi nouă, ca să ne putem vedea pentru acest interviu. Dar eu sunt foarte mulţumit că am atâta treabă. Îmi plac la nebunie concertele care se ţin în locuri mai puţin convenţionale, cum ar fi centrele vechi ale di­fe­ritelor oraşe, Baia Mare, Oradea, Sibiu... Îmi pla­ce, pentru că cetatea devine fundalul spec­tacolului şi atunci totul prinde un aer aparte, concertul este parte dintr-o poveste. În schimb, nu-mi plac deloc concertele organizate de primării în centrul oraşelor, concerte amestecate, în care se face o tocană de diferite feluri de muzică, umor, dansuri. Un fel de "Cântarea României", dar răsuflată. Singurul eve­niment frumos de acest gen este festivalul "Floare de Colţ", de la Sighetul Marmaţiei, care se ţine în cen­trul oraşului, dar publicul stă pe scaune.Este ca o sală în aer liber, iar atunci atmosfera este cu totul aparte. Altfel, aşa cum am spus, îmi plac enorm ge­nul de festivaluri me­dievale, în care mu­zica are un sens unitar, iar în jurul ei se în­tâmplă tot felul de luc­ruri interesante: ate­liere de meşte­şu­guri, ar­te, sunt copii care alear­­gă pe acolo sau stau cuminţi pe o pă­tură şi ascultă, pu­bli­cul este foarte re­cep­tiv. Se întâmplă aşa, pen­tru că ei vin spe­cial pen­tru respec­tivul con­cert, pentru res­pec­tivul fel de mu­zică. Sunt foarte bucu­ros că participă lume multă şi că simt că le face bine oamenilor. Acum se cam lasă fri­gul, aşadar, con­cer­tele se vor muta în cluburi. Altfel de concerte, alt­fel de at­mos­feră, dar aceeaşi bucurie. Spa­ţiul e mai intim, pu­blicul e, câteodată, cu tine pe scenă. Dacă am con­cert solo, eu chiar le spun mereu oa­me­nilor să nu mă lase sin­gur pe scenă, că mi-e urât. Să vină, să cânte cu mine, să danseze, să facem spec­tacolul îm­preună. Mereu mi-a plăcut asta.

- Dom­nu­le Vintilă, de-a lungul mi­­nu­natei dum­nea­voastră ca­riere aţi stră­bă­tut ţara aceas­ta la mi­limetru, an de an, şi încă o faceţi. Cum arată românii azi? Cum îi simţiţi?

- Uite, asta e prima întrebare care mă întristează puţin. Eu chiar cunosc România foarte bine, ştiu fiecare clădire din fiecare oraş, locuri în care pe vremuri cântam, iar acum sunt ruine. Prima im­presie este că ţara mea este părăsită şi că românii sunt trişti. Îmi pare nespus de rău să spun asta, dar este adevărat. Este ciudat pentru mine să văd mai toate casele de cultură din marile oraşe cum sunt abandonate. Este ciudat să cânt acum într-un club şi anul următor să aflu că s-a desfiinţat, pentru că pa­tronii sunt sufocaţi de taxe. Este ciudat să merg în Reşiţa, de exemplu, unde am prieteni şi unde altădată cântam şi să nu mai fie aproape niciun loc în care să se poată ţine concerte. La fel şi la Hune­doa­ra, unde numai cas­­telul ce mai ţi­ne fruntea sus. Pe de altă parte, ca să schimbăm tonul, acolo unde se pot ţine spectacole, lu­mea vine. Şi chiar dacă poa­te la în­ceput încă sunt în­gânduraţi, prinşi de gri­jile zilnice, în­cet, încet, se lasă furaţi de muzică, se înveselesc, cân­tă, dansează, vin cu mine pe scenă. Şi vă spun, dragă Bogdana, nu exis­tă bucurie mai mare pentru un artist decât aceea de a schimba în bine starea unui om. Eu pen­tru asta trăiesc, simt că aceasta este menirea mea.

"Vă rog, d-le Conifer, îmi daţi şi mie un autograf?"

- Nimic nu vă poate ţine departe de scenă...

- Nu, nu mă las. Şi să ajung să mă târâi pe brânci până la microfon pe scenă, tot nu mă las. Atâta timp cât simt că sunt iu­bit.

- Un alt fel de spec­tacol la care par­ticipaţi anul a­ces­ta se numeşte "Tan­dre­ţuri pentru fe­mei, cu cei patru co­rifei". Nici nu vă pun întrebarea, doar vă invit la ex­plicaţii...

- Ha! Ha! Încep prin a spune că eu, Mircea Baniciu, Ni­cu Alifantis şi Ale­xandru Andrieş sun­tem corifeii. Tot con­ceptul acestui spectacol pus la cale de Aurel Mitran este de a avea câte un mare concert de ziua fiecăruia dintre noi, în oraşele în care ne-am născut. Am în­ceput la Circul Me­tro­politan din Bucu­reşti, de ziua mea, în martie, iar biletele erau vân­du­te com­plet cu două luni înainte. A urmat Brăila, la Sala Spor­tu­rilor, de ziua lui Ali­fantis. Ziua lui Baniciu a fost serbată la Timişoara, prin spectacolul de la Fi­lar­monică. Iar acum, în octombrie, este spectacolul de la Braşov, de ziua lui Andrieş. În plus, l-am săr­bătorit şi pe Mitran prin­tr-un concert la Bucureşti, pe 16 octombrie. Îmi place foarte mult ideea acestui spectacol. Fiecare dintre noi îşi cântă succesele într-un show de două ore, sălile sunt mereu arhipline. Îmi place, de asemenea, că aşa am ocazia să mă văd cu aceşti trei prieteni ai mei cu care, altfel, nu apuc să mă întâlnesc aproape deloc. Poate lumea îşi ima­ginează că noi, prieteni fiind de atâta vreme, ne ve­dem seara la o bere, poate cu familiile... De unde?! Nici să vorbim la telefon nu avem timp. Dar haideţi să vă spun un lucru ha­ios, care s-a întâmplat după unul dintre spec­tacolele "Tandreţuri pentru femei cu cei patru corifei"... A venit o domnişoară la mi­ne, la final, şi mi-a spus foar­te mieros: "Vă rog, dom­nule conifer, îmi daţi şi mie un autograf?". M-am ţinut din răsputeri să nu râd imediat, i-am dat au­tograful cu tot dra­gul, dar de a­tunci ne amuzăm teribil de replica a­ceasta. Ne mai şi numim "co­niferi" unul pe ce­lă­lalt. Tre­buie să şi râ­dem, oameni dragi, să ne re­la­xăm, să cân­­tăm, să vedem viaţa şi oa­menii în tonuri fru­moase, chiar dacă "fun­da­lul" este câ­teo­dată mai sum­bru.