Arta plastică românească - zbor înalt

- În toamna aceasta, arta plastică ro­mâ­nească e plină de roade şi de valori si­gure. La Bucu­reşti s-a deschis de curând un mare mu­zeu al artei ro­mâ­neşti recente. Or­ganizat de cri­ticul de artă Erwin Kessler, Mu­zeul Artei Recente va deveni repede un punct de atracţie pentru pu­blicul amator de rafi­nament cultural. Alt pol ro­mânesc al artei plastice s-a născut zilele acestea la Ploieşti, în Parcul de Vest. Acolo, şapte sculptori hărăziţi au cioplit, timp de o lună, într-o tabără de creaţie, şapte splendide statui în marmură. Dacă ta­băra se va repeta, an de an, sub aceeaşi zodie bu­nă, Parcul ploieştean va deveni un spaţiu al fru­mosului garantat -

Un muzeu cu miză, de nivel internaţional

De îndată ce de­pă­şeşti Piaţa Charles de Gaulle, pe bu­le­var­dul Primăverii, înşiru­irea vilelor şi blocurilor scunde e întreruptă de o apariţie neo­bişnuită. Mu­zeul de Artă este o siluetă lu­xoasă, ce pare sus­pendată peste un paralelipiped fragil de sticlă, cu muchii me­talice, delicate şi subţiri. Cu clădirea lui dibaci inserată în ţesutul oraşului şi cu silueta surprinzătoare făcută astfel încât clădirea să pară mereu deschisă către exterior, arhitectura Muzeului Artei Recente este la nivelul marilor muzee de artă con­temporană din Europa. Parterul său de sticlă, de pildă, aminteşte de Centrul Pompidou din Pa­ris. Şi nu doar arhitectura, ci şi artiştii ro­mâni expuşi la Muzeul de Artă Recentă, sunt, spre cinstea lor, de primă mărime na­ţională şi europeană. De altfel, acest muzeu este primul din Ro­mânia cu miză şi program clar: o perspectivă elitistă asupra artei româ­neşti a ultimelor decenii. Iar artiştii de aici sunt dintre cei mai mari pe care România i-a dat vreodată. Îi descoperi imediat, încă de la primele două etaje ale Mu­zeului, acolo unde e expoziţia permanentă, cu multe picturi, dar şi sculpturi, colaje, instalaţii sau proiecte foto-video. Ceea ce te surprinde este diversitatea stilistică. Muzeul a strâns plasticieni care în România ultimelor de­cenii au fost într-o permanentă poftă de invenţie. Lucrările sunt dispuse după o ordine tematică. Primul etaj, mai eterogen şi tehnic, stă sub cupola existenţei coti­diene: politicul, marginalizarea so­cială, consu­merismul, divertismentul, angoasele sau iubirea - aproape nimic n-a scăpat artiştilor noştri. Şi totul e deschis de o cavalcadă de ima­gini em­blematice: colajele lui Ion Bârlădeanu ("prin­ţul colajului", cum l-am numit în interviul pu­blicat în "Formula AS") e reprezentarea omu­lui zdrobit de viaţă, care şi-a găsit în artă salvarea. Chiar în anii în care ajunsese mult dincolo de limita de jos a vieţii fiind, pur şi simplu, un om al străzii, Ion Bârlădeanu a reuşit, fără nicio ins­tru­ire, să recreeze tehnica avangardistă a cola­jului. Iar la Muzeu veţi găsi cele mai bune colaje ale lui: un univers în care lumea de zi cu zi, cu derizoriul sau frumuseţile ei, este fragmentată şi recompusă cu foarfeca neiertătoare a ironiei. Alături de Ion Bârlădeanu, apare încă o imagine "soră", făurită de valorosul pictor optzecist Teo­dor Graur. Este o faţă de masă, care îşi poartă cu demnitate urmele paharelor de vin, ca pe nişte stigmate ale boemei. Ace­leaşi teme cu rezonanţă socială sunt atacate şi în sălile următoare: de la pictura de şevalet (Porcii noştri, de Ioana Bă­trânu) la relieful policrom al lui Dumitru Gorzo - Al treilea sex, şi până la sculptura Scula lui Brân­cuşi, a lui Marian Zidaru.
La etajul 2, atmosfera se schimbă cu totul. Aici domină sacrul şi metafizica. Grupul "Pro­log", Horia Bernea, Marin Gherasim, Sorin Du­mi­trescu sau Paul Neagu cu imagini esenţializate până la simbol. Florile de măr ale grupului Pro­log, Hipersemnul lui Sorin Du­mitrescu, Logos-ul lui Paul Gherasim, Clopotele lui Mihai Sîr­bulescu, ori Prapurii lui Horia Bernea, Cupola lui Marin Gherasim sau Punţile medievale, ale lui Paul Neagu, sunt tot atâtea exemple bune. Muzeul are pe casa scării prevăzute şi nişte "ferestre", ce permit contem­pla­­rea unor opere. Aşa este Pi­ramida marelui sculp­tor Mircea Roman. Aplecată spec­taculos şi straniu, ea poate fi admirată şi din spate şi din faţă, de pe scări.
După ce ai terminat de văzut artiştii expuşi permanent la Mu­zeu, poţi merge la subsol şi la eta­jul al treilea. Aici sunt ex­poziţiile temporare. Până pe 28 noiembrie 2018, muzeul găz­du­ieşte expo­ziţia Rai din Iad. Arta între cre­din­ţă şi Blas­femie. Sunt ultimii 30 de ani ilus­trând sacrul, în operele aceloraşi nume mari de artişti români, aflate în portofoliul Mu­ze­u­lui. La etajul 3, vei găsi şi o bibliotecă de ar­tă bogată, cu un micuţ şi cochet am­fiteatru cu perne, în apropiere. Aici, lumina pătrunde printr-un perete glisant de sticlă, ce face lu­mea şi mai îndepărtată. De pe terasa Muzeu­lui, panorama oraşului se înşiruie în zare. O pictură nesfârşită, şi ea - un ultim ex­ponat din colecţia Muzeului de Artă Re­centă.


Cei şapte samurai "de Ruşchiţa"
- Tabăra de Sculptură Monumentală de la Ploieşti, "România 100" -

"Nu există patriotism fără patrimoniu"

Auzisem de ceva vreme de tabăra de sculptură în marmură albă de Ruşchiţa, din luna octombrie 2018, organizată în Parcul de Vest al Ploieştiului. Când am ajuns acolo, tabăra era încă în plină des­făşurare, aşa că am putut să mă bucur de spectacolul sculptorilor trudind dezlănţuit cu flexuri şi dălţi, după nişte planuri şi idei doar de ei ştiute. Maxim Dumitraş, Eugen Petri, Dan Daniel, basarabeanul Ion Zderciuc, Petre V. Mogoşanu, Alfred Dumitriu şi profesorul de la Universitatea de Arte din Bucu­reşti, Bogdan Hojbotă - erau cei şapte samurai ai mar­murei de Ruşchiţa. Plini de praf alb, mi-au vor­bit toţi, inspriraţi şi bucuroşi de statuile lor, ca nişte părinţi despre copiii lor. Un parc tânăr şi golaş al ora­şului, ce va dobândi astfel identitate şi fru­mu­seţe, prin sculpturile reunite într-o simfonie în marmură albă.
Am vrut să aflu şi cum s-a pornit acest fenomen cultural, aşa că am stat de vorbă cu Alice Niculea, comisarul taberei şi director adjunct la Muzeul de Artă din Ploieşti, şi cu Florin Manole, unul dintre ini­ţiatorii cei mai inimoşi. Tabăra de sculptură Ro­mânia 100, numită aşa după anul Centenarului, a fost ideea lui
Eugen Petri, unul dintre marii orga­ni­zatori de tabere din România. La ideea lui a aderat Florin Manole şi Asociaţia Culturală 24 PH Arte. "Mie mi-a plăcut ideea lui Eugen Petri, aşa că m-am gândit cum să o facem. Noi eram doar un ce­naclu, nu aveam cum să ne ocupăm de aşa ceva, şi atunci am făcut o organizaţie. După care ne-am dus la primărie cu jalba-n băţ. Am depus un proiect, şi l-am tot scris şi rescris. Dar lucrurile trenau şi atunci, la un moment dat, ni s-a aprins în cap o idee şi am descoperit o deviză; cu ea cred că i-am pro­vocat: «Nu există patriotism fără patrimoniu». Şi am tot vorbit cu d-l viceprimar Cristian Ganea, pâ­nă s-au legat lucrurile. Fără el, nu se făcea nimic".

- Cum se leagă lucrările celor şapte sculptori, de Centenar?

- Fiecare lucrare, oricât de abstractă şi esen­ţia­lizată ar fi, are ceva care duce la ideea de unire - spu­ne Alice Neculea. Dacă ai să te uiţi la fiecare, în­tr-un fel sau altul, există o intersecţie, un nod. Basarabeanul Ion Zderciuc, de exemplu, chiar a sculptat un nod. Şi asta duce la ideea de naţional şi de unire. Maxim Dumitraş a adus cu el, în marmură, o casă din Ardeal. Alte sculp­turi au câte trei ele­mente. Adică ideea de trinitate a Ţărilor Române. Dacă vorbim de unire, să vă mai spun că la Ploieşti, toată lumea a pus umărul la tabăra aceasta. De la Primărie şi Casa de Cul­tură, până la Teatru şi Fi­lar­monică. Iar Asociaţia 24 PH Arte va face şi un film despre această tabără eve­niment. Un film de Cătălin Apostol, colegul dvs. de la Formula AS.


MAXIM DUMITRAŞ
"Parcul acesta va fi printre cele mai frumoase din lume"

- Lucrarea ta, Maxim Dumitraş, atrage de la început. Marmura ta e albastră...

- Plec de la ideea caselor din Ardeal care sunt vopsite cu un albastru special, de Transilvania, un al­bastru "mnieriu" cum se numeşte acolo, un al­bas­tru ultramarin. De câţiva ani încoace, eu intervin pe sculpturi cu această culoare. De altfel, toată sculp­tura egipteană şi grecească a fost pictată. Folosesc un fixativ special de culoare. Nu mă interesează să rămână 100 de ani, vreau să intervină timpul care patinează şi schimbă tonalităţile de albastru.

- Ideea de a colora marmura, pare, totuşi, cam îndrăzneaţă, azi...

- E îndrăzneaţă, da. Lumea nu e obişnuită cu culoarea asta. Ţin minte că în Grecia am făcut o lu­crare în marmură de Thassos şi am vrut s-o colorez, şi ăia nu au acceptat. A trebuit să merg la juriu şi să le explic că nu pot să mă despart de albastrul ăsta. Îl port ca pe un brand. Am găsit un litru de colorant special, de acum o sută de ani. Provenea din Germania. În Transilvania se punea un dop de sticlă într-o găleată de var şi ţăranul îşi picta casa şi o colora în culoarea asta. Erau specifice casele cu acest albastru. Şi acuma mai sunt. Se preia acest albastru ca o marcă. Sunt în relaţie cu natura şi cu Dumnezeu.

- Cum ţi se pare Parcul acesta în care încep să răsară statui?

- Niciodată n-am văzut un parc atât de frumos, atât de generos pentru un muzeu de sculptură contemporană în aer liber. Trebuie doar populat, în fiecare an, cu 7-10 statui. Ar fi ideal dacă ofi­cia­li­tăţile din Ploieşti ar impune acest proiect pe un ter­men de 15 ani. Numai să fie invitaţi sculptori de nu­me internaţional şi naţional. Astfel, Parcul de Vest al Ploieştiului va fi unul dintre cele mai fru­moa­se muzee în aer liber din lume.


ION ZDERCIUC, Basarabia
"Eu m-am născut la Ungheni, acolo pe unde Eminescu şi Creangă umblau la vânat prin păduri"

- Cum ar începe povestea dvs. şi a sculpturii de aici, d-le Ion Zderciuc?

- Eu vin din Chişinău. Azi a fost o zi de muncă grea şi cu vi­jelie mare, în tabăra de la Ploieşti. Ce să vă povestesc? Eu de la în­ceput am lucrat singur la sculptura mea, fără un cioplitor. Nu puteam să cer aju­tor, pentru că nici eu în­că nu ştiam ce voi face. Şi am tă­iat mar­mura aşa cum mi-a convenit.

- Este o lucrare tare frumoasă. Cum v-aţi gândit să o numiţi?

- Am numit-o "Nodul gordian". Am lucrat-o singur, în trei săptămâni.

- De ce v-aţi gândit să-i spuneţi aşa?

- Pentru că eu vreau, cu prilejul Centenarului să ex­prim în marmură faptul că între Basarabia şi România de azi există o problemă. Un nod gordian. Şi că la fel ca Ale­xandru Macedon, noi va trebui să tăiem acest nod gordian, ca să se întâmple unirea Basarabiei cu ţara mamă.

- Frumos spus şi frumos cioplit!... Dar nodul dvs. gor­dian este tăiat sau nu?

- Nu e tăiat! E nodul fă­cut. Şi sperăm că vom re­­zolva cât de repede problema asta. Căci Unirea ne va face mai puternici şi mai avuţi. Dar vreau să vă mai spun că eu sculp­tez la noduri de vreo 20 de ani. Şi nu-s doar noduri gor­diene. Căci noduri în­tâlnim la orice pas. O strângere de mână, de pildă, este deja e un nod.

- V-aţi acomodat în România?

- Relaţiile s-au deschis din anii '90 şi pe parcurs s-au mai îmbunătăţit. Acum mă simt bine aici. Eu m-am născut la Ungheni, pe malul Prutului, aproa­pe de Iaşi. Pe acolo pe unde Eminescu şi Creangă umblau la vânat prin păduri.


DAN DANIEL
"România e cosmică. Naşte stele"

- Sunteţi prâslea echipei de sculptori, Dan Da­niel, venit din Ardeal. Şi totuşi, un artist matur...

- Să vedeţi ce mi s-a întâmplat. Eu am trăit mereu în Beiuş. La un moment dat, am plecat la muncă în Spania pe doi ani de zile. După care mi-am zis: n-aş putea eu mai bine să fac ceva studii în ţară, decât să culeg măsline şi portocale? Şi am venit acasă şi m-am dus la Timişoara să mă înscriu la Arte. Am avut aşa, o pornire, de mic. Construiam tot soiul de lucruri din capul meu. M-am înscris la Arte, la Timi­şoara, şi l-am cu­noscut pe d-l profesor Dumitru Şer­ban, care mi-a fost coordonator nouă ani de zile, până la doctorat. Nu am făcut neapărat ucenicie pe lângă el, dar fiind mai sărăcuţ, mă lua pe la el să lucrez, îmi dădea şi un bănuţ. Mi-a plă­cut cumva, ştiindu-l pe el că e artist ma­re, mi-am zis că de la el am ce să învăţ.

- Ai un nume pentru lucrarea ta de-aici, din parc?

- Mie îmi place mult să studiez cosmosul şi mi-am propus să încerc să-l sculptez. M-am legat de o nebuloasă. Nebuloasa este rezul­tatul exploziei unei supernove, care la rândul ei dă naştere unor stele. M-am gândit la nebuloasa aceea ca la o mamă hrănitoare. Ca la o Românie care naşte încontinuu stele noi. Brâncuşi este una dintre ele. Şi pe lângă el, sunt atâtea valori pe care le-a dat România. Căci valorile româneşti se nasc mereu, sunt infinite. România evolează. Aşa şi piatra mea. Ea creşte, se transformă, liniile ei in­tră şi ies, nu se termină niciunde. Sigur, sunt probleme în România, dar sunt probleme peste tot. Poate la noi mai multe, dar asta nu înseamnă că, gata, o să se termine aici. Şi România e cosmică, naşte încontinuu stele.