MARIANA MUŞA - "Sunt legată de locurile mele pe vecie!"

Interpretă de muzică tradiţională din Starchiojd, Prahova

Cântecele Văii Teleajenului

O toamnă aurie şi blândă stăruie încă peste satele din susul Văii Teleajenului, în­veşmântând măgurile dimprejur în nuan­ţe aprinse galben-roşcate. Anul acesta a fost bogat în roade, şi prin curţile gospodarilor stăpânesc gră­mezi de porumb, stive de dovleci, coşuri cu cior­chini de struguri, coşărci pline, re­vărsate cu mere, gutui şi nuci. Chio­tele de nuntă străbat aerul sub­ţire al dimineţilor fiecărui sfâr­şit de săptămână, şi pe uliţele sa­telor vin, călări, chemătorii la nuntă, purtând plosca tradiţională cu ţuică de prună. O tihnă şi o mul­ţu­mire cuprinde locul, decupân­du-l, parcă, din haosul lumii dim­prejur, şi întărind o speranţă firavă, că rosturile cele vechi ale satului şi sărbătorile lui nu s-au pierdut în­tru-totul. În Starchiojd, o co­mu­nă prahoveană străveche, alcătuită din sate şi cătune risipite pe mă­guri străjuite de stei de piatră, lupta aceas­ta pentru continuitatea tra­diţiei e dusă de MARIANA MU­ŞA, o tânără şi talentată interpretă de muzică populară de pe Valea Teleajenului. Ne-am bucurat să-i aflăm povestea şi să v-o spunem şi dvs., mergând la faţa locului, în comuna Starchiojd, locul din care îşi trage puterile cântecul său.

"Brâu pe şase şi brâu pe opt"

- Mariana, eşti apreciată de specialişti drept cea mai cunoscută şi talentată interpretă de pe Va­lea Teleajenului, ba chiar din toată zona praho­veană, iar cântecele tale sunt, cu adevărat, mi­nunate. Le-ai cules de la bătrânii satului? Le-ai moştenit pe linie de familie?

- Eu întâi am învăţat a cânta de la mama. Mai am patru fraţi şi, fiind singura fată, când îmi ter­minam lecţiile pentru şcoală, mă făceam de ajutor la treburile casei şi ale gospodăriei, pentru că mama trebuia să le descurce singură pe toate. Tata lucra în Bucureşti, la Casa Poporului, care se construia pe atunci, şi venea acasă doar de sâmbătă seara până du­minică. La început, am ascultat-o pe mama cân­tând, apoi am început să cânt şi eu alături de ea, şi mai apoi singură, lucrând prin casă ori prin grădină, ori îngrijind păsările din bătătură şi animalele din grajd. Dar şi tata cânta la fluier, bunicul meu din partea mamei cânta la vioară, o mătuşă de pe tată era o cântăreaţă vestită pe la nunţi, aşa că eu şi fra­tele meu mai mic am moştenit din familie dragostea pentru cântecul vechi, având amândoi aplecare şi la cântat, şi la jucat. Îmi amintesc cum la nunţile din sat priveam din uliţă, peste gard, şi îi ascultam cu mare admiraţie pe lăutarii din satele noas­tre, pe bătrânul Moisică Ţeavă, ultimul repre­zentant al fluieraşilor şi cimpoierilor din Star­chiojd, pe mai tânărul Neluş Bocan, pe Titi Bu­ghiu cântând din frunză şi pe mulţi alţii. Aşa am învăţat acest alfabet străvechi al fru­moaselor noastre obiceiuri, încercând şi paşii de joc la horă, sârbă sau brâu (complicatele dar atât de frumoasele noastre jocuri munteneşti - "Brâu pe şase", "Brâu pe opt", "Fedeleşul", "Brea­za", "Ofiţereasca" sau "Sârba dul­ghe­ru­lui"), ori memorând oraţiile lungi de nuntă, de la ri­tualul "îmbrăcatului miresei" şi "bărbieritului gine­relui" . Când am mai crescut un pic şi am prins cu­raj, am cântat la ser­bă­rile de la şcoală (cân­tece de-ale Irinei Lo­ghin, auzite la radio), apoi m-am hotărât să merg mai departe, pe drumul cântului popu­lar şi m-am înscris la cursurile Şcolii Popu­lare de Artă din Plo­ieşti, sub îndrumarea cunoscutei interprete Maria Tănase Marin. Mergând mai apoi la concursuri, mi-am dat seama că trebuie să îmi fac un repertoriu al meu, şi de unde să fi adunat cântece, dacă nu de la bătrânii din sat? Aşa că am luat-o la pas prin Starchiojd, mer­gând din poartă în poartă şi ru­gându-i să-şi lase o clipă lucrul, ca să îşi reamintească ve­chi­le noastre cântece. Am cules foarte mult de la Li­ca Diaconu, "Mama Lica", aşa cum i se zicea în sat, o bătrână care ştia cânta, făcea şi poezii în stil popu­lar, şi care s-a stins spre vârsta de aproape o sută de ani. O altă parte a repertoriului meu o datorez su­ro­rilor Mâzgoi, din satul Bătrâni, a căror mamă, Flo­rica Mâzgoi, cu o foarte frumoasă voce ţărănească, fu­sese o bună infor­matoare a et­no­muzicologilor Cons­tantin Bră­i­loiu şi Emilia Comişel. De la bă­trâna Florica Mâzgoi am piesa "Mult mi-e drag mie Mărin", "Dragii mei Ion şi Gheorghe", ca şi cântecul doinit "Greu i-a fost voinicului", unele dintre cele mai frumoase melodii de dra­gos­te de pe Valea Teleajenului. Cân­tecele au fost remarcate şi de către marea spe­cia­listă a muzicii tradiţionale (re­gretata dna Emilia Comişel), iar eu spun acum cu mândrie, că în anul 2002, le-am în­registrat cu Or­chestra Naţio­na­lă Radio, de la Bucureşti. Au ră­mas ca material de referinţă pen­tru zona Telea­je­nului, în arhiva Ra­dio­difuziunii Naţionale.

"Cântecele noastre sunt cum ne este viaţa şi cum curge Teleajenul"

- Ai putea descrie în cuvinte tezaurul pe care l-ai adunat?

- Cântecele noastre de pe Chiojduri sunt me­lodioase, nu sunt foarte ritmate, chiar şi sârba, de pildă, care în alte părţi e foarte săltăreaţă, la noi e mai puţin iute. Cântecele sunt aşa cum este şi viaţa pe la noi: aşezată! Şi cum curge Teleajenul, blând şi domol. Sunt cântece de dragoste, de dor, de în­străinare, dar şi cântece bătrâneşti.

- Ai rămas cu povestea cântecelor tale în sat. Cum te-ai făcut cunoscută dincolo de Starchiojd?

- Rampa mea de lansare a fost ediţia din 1999 a concursului "Moştenitorii", iniţiat anume pentru a descoperi noi talente, de către regretata Marioara Murărescu. Îmi amintesc cu mare emoţie că în juriu era chiar dna Emilia Comişel, aflată atunci la o ve­ne­rabilă vârstă, dar cu o vioiciune a minţii incre­dibilă şi un simţ mare al valorilor autentice. Des­părţea muzica adevărată de "inovaţii", ca apele de uscat. Apoi, după ce am terminat Facultatea de Pe­dagogie Muzicală la Bucureşti, am devenit pro­fesoară la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti şi profesor de muzică la şcoala din Măneciu. Am avut mereu visul ăsta: să dau mai departe ce ştiu. Şi m-a ajutat Dumnezeu. Cu toată modestia, vreau să vă spun că, sub îndrumarea mea, copiii au obţinut rezultate foarte frumoase la competiţiile la care m-am prezentat cu ei. Avem o adevărată colecţie de diplome şi trofee. Cu soliştii, dar şi cu grupul vocal "Mugurelul" din Drajna, adunăm premiile cam de peste tot pe unde ne ducem. Sper ca asta să-i mo­ti­veze şi să ducă mai departe cântecul din zona mon­tană a Prahovei.

"Mă bucur să le transmit copiilor o bucăţică din sufletul românesc"

- Nu ţi-ai dorit niciodată să încerci largul lumii, să te desparţi de matca ta din Starchiojd?

- Sunt legată de aceste meleaguri pe vecie, şi nu am regretat niciodată hotărârea de a rămâne pe locul meu, chiar dacă uneori îmi e mai greu cu drumurile la Bucureşti, pentru diferite filmări sau înregistrări. Aş putea oricând să mă concentrez doar asupra promovării mele ca interpret de folclor, să fac o carieră pe scena naţională, dar nu vreau să re­nunţ la munca de dascăl de muzică. Mi se pare foarte important să nu ţin doar pentru mine ceea ce ştiu, ci să dau mai departe aceste taine ale cân­te­cului vechi popular. Mă bucur să pot împărtăşi chiar eu, de pe scenă, frumuseţea folclorului, dar la fel mă bucur să le transmit copiilor o părticică din sufletul românesc, să îi învăţ să se mândrească cu ceea ce sunt, căci pe parcursul vieţii, un om are nevoie să ştie care îi sunt rădăcinile, cine îi sunt strămoşii, are nevoie să simtă că vibrează din toată fiinţa când aude un cântec "de pe la noi"!

- Nu oboseşti niciodată? De unde îţi tragi puterile în toată munca asta a ta?

- În primul rând, mă susţine familia. Foarte mult! Am parte de un soţ minunat, care m-a înţeles şi m-a sprijinit constant. Sunt săptămâni în care plec aproape zi de zi cu spectacole împreună cu copiii şi de cele mai multe ori mă însoţeşte şi el. Şi mama mă încurajează să merg mai departe. Mama e un munte de răbdare, de bunătate, de generozitate şi de iubire pentru noi toţi şi a muncit foarte mult ca eu şi fratele meu mai mic să ne putem alege profesii artistice (fratele meu, Cristian Muşa, e specialist în coreologie, ştiinţa dansului tradiţional, şi e cer­cetător la Institutul de Etnografie şi Folclor "Cons­tantin Brăiloiu" al Academiei Române, de la Bucu­reşti). Am o fetiţă de zece ani, căreia îi place, şi ei, să cânte, are glas frumos, sper să ducă mai departe cântecul nostru de pe Valea Telea­jenului.

Povestea unui nume ciudat: STARCHIOJD

- În vara aceasta, comuna Starchiojd a sărbătorit 600 de ani de atestare do­cumentară şi toată suflarea ei s-a adunat spre a-i sărbători vechimea şi pentru a se mândri cu cântecul şi portul popular. Ce semnificaţie are numele acesta atât de rezonant, Starchiojd?

- "Starîi" înseamnă "vechi, bătrân" în limba slavă, iar "chiojd" ar putea veni din cuvântul maghiar "kovesd" care înseamnă "pietros, de piatră". "Pietrele Vechi" ar fi sensul etimologic al numelui Starchiojd, iar denumirile locale de Piatra Bogzei, Piatra Rotării, Piatra Lerei date locurilor din împrejurimi sprijină această teorie. Aflat pe valea prahoveană a Teleajenului, la graniţa cu judeţul Buzău, Starchiojdul este alcătuit din cinci sate, Chiojdul Bătrân, Brădet, Valea Anei, Rotarea şi Benia, ca şi micul cătun Zmeurăt. Peste deal, în judeţul Buzău, se află Chiojdu Mic, întemeiat tot de moşnenii chiojdeni (de Starchiojd ţinea pe vremuri şi satul Bătrâni, al cărui han vechi este păstrat la Muzeul Civilizaţiei Tra­di­ţionale "Astra" din Sibiu. Plăcuţa de pe el arată că este un "monument de arhitectură rurală din Starchiojd"). Dacă e să ne luăm după descoperirile arheologice făcute de-a lungul anilor, înţelegem că aici a fost o locuire mult mai veche, căci o cetate dacică de piatră şi lemn a fost descoperită la Rotarea, iar mai apoi, la începutul Evului Mediu, aici a fost centrul unui mic stat de genul cnezatelor, căci Ior­ga numea aşezarea "un alt Câm­pulung al Munteniei", conferindu-i o im­portanţă similară celei muscelene. Cert e că prima atestare a o avem din 1418, de exact acum şase sute de ani, când domnul Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân, întăreşte prin­tr-un hrisov dreptul moşnenilor de aici asupra mo­şiei Chiojdului. Fiind aşezat în poarta montană de intrare spre Transilvania, prin Vama Buzăului, din Mun­tele Călugării, Starchiojdul a fost sat grăni­ce­resc. La Tabla Buţii, în apropiere de Starchiojd, era vama ungurească de trecere din Muntenia în Ardeal.

Zile de lucru, zile de târg şi zile de sărbătoare

- Cum trăiesc astăzi chiojdenii tăi?

- Viaţa chiojdenilor mei e legată strâns de aşe­zarea geografică (între munţi, favorabilă păsto­ri­tului), de ritualurile anotimpurilor şi ale ocupaţiilor. Şi din satele noastre mulţi dintre cei tineri au luat calea străinătăţii pentru a găsi de lucru şi nu-i putem învinovăţi că au căutat o viaţă mai înlesnită. Cei rămaşi continuă să îşi împartă timpul între mersul la biserică, în zilele de sărbătoare, ocazie cu care îşi etalează super­bele cusături de pe cămăşile tra­diţionale, ori mersul la târgurile de pe satele din jur, în zilele menite a fi "de târg". Iar în zilele de lucru, viaţa lor se împarte între mersul "la brazde", creşterea animalelor, cul­ti­varea prunelor şi făcutul ţuicii (o mare tradiţie a zonei), cositului şi făcutului de fân, umblatului în pă­şune cu turmele de oi, pe dealurile pe care vechile pietre de hotar încă împart lumile vechi şi noi. Mai demult, chiojdenii mergeau şi în cărăuşie, prin toată ţara, cu prune uscate ori cu scândură, şindrilă, obezi pentru roţile căruţelor şi alte obiecte făcute de meşteşugari ai lemnului (şindrilari, dogari, dul­gheri), dar astăzi, drumurile lungi s-au scurtat, iar toate acestea, ca şi brânza şi laptele de la vitele lor, ajung la pieţele din oraşele dimprejur, Vălenii de Munte, Ploieşti. Star­chioj­dul are nu doar nu­me ciu­dat, ci şi o istorie fas­cinantă. Că este ade­vă­rat ce vă spun o do­ve­deşte fap­tul că un grup de tineri etnologi de la Univer­si­tatea din Bucureşti au fă­cut cercetări aplicate în sat, concretizate în două vo­lume intitulate "Starchiojd - moştenirea culturală".

"La mulţi ani, Chiojd bătrân!"

- Ai urcat cu mare mândrie pe scena din mijlocul satului, pentru a le cânta chiojdenilor tăi, la aniversarea vârstei de 600 de ani a satului. Ce te-a emoţionat mai mult în acele momente?

- M-au trecut fiori de bucurie să ştiu că am răsărit în lume,într-un loc cu o vechime aşa de mare. Le-am cântat oamenilor din sat şi-am spus în gând "La mulţi ani, Chiojd bătrân!". Am privit în jur şi am văzut tineri şi vârstnici îmbrăcaţi în port, se­meţi şi mândri, şi am simţit că am rămas chioj­deancă până în măduva oaselor că, de fiecare dată, inima îmi bate un pic mai tare când mă aflu între chiojdenii mei.

Scoarţa de viaţă şi moarte

- Nu ne putem despărţi fără să te întreb despre costumul tău popular, pe care îl porţi cu atâta fa­lă, despre iile astea superbe ale zonei, fă­cute parcă pentru a îmbrăca cu ele regine din poveşti...

- Costumele mele sunt foarte vechi şi le-am cumpărat de la bătrânele din sate. Le port cu grijă, să nu se rupă, dar sunt minunate şi îmi sunt foarte dragi. Am avut, desigur, şi eu, zestre când m-am măritat, în carul care m-a dus de-acasă, din Starchiojd, la Drajna, un­de m-am stabilit după căsătorie, în casa so­crilor mei. Mama mi-a pus în lădoi foarte mul­te cuverturi şi scoarţe ţesute de ea, şter­gare şi cămăşi. Când m-am cununat, mama a aşternut pe jos, în biserică, scoarţa ce mi-a dat-o de zestre (o adevărată operă de artă!), pentru ca noi, mirii, să îngenunchem pe ea când primeam sfânta taină a cununiei. Fiecare fată primeşte această scoarţă la măritiş, care nu se mai foloseşte decât atunci când va fi descusută în cele două foi ale ei, aş­ter­nută fiecăruia dintre cei doi soţi, când vor merge pe drumul cel de pe urmă. Ca şi alte mirese, şi eu am fost trasă peste prag, alături de mirele meu, de către soa­cra mare, când am venit după cununie în casa lor, punându-ne la amândoi pe după gât ştergarul de ginere, ţesut anume de mama, pentru ca amândoi să tragem în jugul căsătoriei la fel, şi nu unul hăis şi altul cea. Pe fota ţesută în război cu lână neagră şi roşie, se coseau flori colorate, ca, mergând la apă, femeia să îşi ridice colţul fotei pentru a se vedea cusătura poalelor. Pe vremuri, în fiecare casă era un război şi răsuna tot satul de bătutul spetelor, dar acum foarte puţine femei mai ţes piese de port ori cuverturi şi ştergare pentru a îmbrăca odăile casei. Modelul nostru este Maria Gioabă, o femeie trecută de 80 de ani, dar sprinţară la pas şi la minte, căreia îi zicem Orica, şi care nu iese duminica la biserică ori la zilele de sărbătoare, fără a fi îmbrăcată în frumosul port de Starchiojd, lucrat de ea însăşi.

- Când nu se vor mai găsi cântece din cele vechi la bătrânii satelor, ce fel de cântece vor răsări în loc?

- E prea trist să mă gândesc ce va fi mâine. Mă bucur de ce există acum. În ce mă priveşte, eu o să merg în continuare pe drumul cântecului vechi, autentic. Rămân, totuşi, cu nădejdea şi cu credinţa că spiritualitatea aceasta a satului românesc nu se va stinge niciodată, că lucrurile bune vor rămâne în picioare, semne bune, pentru viitor. Tradiţia noastră este tot ce avem mai de preţ, chiar şi azi.

Foto: ION ŞERBAN (1)