MIRCEA VINTILĂ - "Atâta timp cât simt că sunt iubit nu mă las. Și să ajung să mă târâi pe brânci pe scenă, și tot nu mă las"

"Compania tinerilor îmi dă putere"

- Domnule Vintilă, este mereu o bucurie să vezi că mari artiști ai muzicii românești nu se lasă copleșiți de vârstă și își urmează chemarea la cel mai înalt nivel. Sunteți un exemplu în acest sens. Vă înnoiți mereu cântecele din tolbă. Chiar acum sunteți "pe piață" cu o me­lodie nouă, "Batiscaf", un duet ală­turi de formația "Olly of the Queens". Vor­biți-ne puțin despre această piesă nouă...

- Mai întâi mulțumesc pentru aprecieri și pentru interes. "Ba­tis­caf" nu are mai mult de două săp­tămâni de la lansare și are mare suc­ces de piață, ceea ce îmi dă o stare minunată. Me­lodia este compoziția mea, pe versurile lui Dinu Olărașu (o poveste de dra­goste pusă pe sea­ma unei delfinuțe și unui ocea­nograf). Cât despre Olly, res­pectiv Olivia Păun, ce să vă zic... Este unul dintre acele nu­me de care ar tre­bui să se audă mai mult: flautistă cu școa­­lă, fost toboșar la trupa Quartz, dar și o voce de ex­cep­ție. Acum are aceas­tă tru­pă rock, cu componență exclusiv feminină, Olly of the Queens. Fete foarte talentate, instrumentiste de pri­ma mână. Videoclipul piesei este din nou marca "Rocca". De mulți ani, cli­pu­rile mele și co­pertele de disc sunt făcute de Da­niel Rocca, so­listul trupei "Fir­ma", un tânăr de mare talent, cu ca­re mă mân­dresc că sunt prieten. Și apro­po de discuri, sper ca la începutul anului viitor să lansez și noul album. Pie­sele sunt gata, dar mai sunt lu­cruri de pus la punct.

- Nu sunteți la prima colaborare cu tineri cântăreți. Aveți o piesă superbă și cu Alexandra Ușurelu, ba chiar și un duet neașteptat cu un rapper...

- Îmi place foarte mult să cânt cu tinerii, să ames­tec stilurile, să fiu în pas cu timpul prezent. Alexandra este extrem de talentată, iar piesa "Ceva se întâmplă cu noi", compusă de Bobby Stoica, este cu adevărat foarte frumoasă. Dar dacă aceasta ar fi oarecum în stilul meu, piesa "Dramă de cartier", care a însemnat o colaborare cu rapperul Barac, a fost o mare surpriză pentru public. Aș vrea să spun că una dintre marile calități ale muzicii este aceea de a uni oamenii. Eu, om bătrân, alături de un artist rap, nu a făcut altceva decât să unească două stiluri, două generații. Tinerii au apărut în număr mai mare la concertele mele, iar răzvrătiții rapperi nu au mai dat stop la o muzică care până atunci li se părea depășită. Vedeți, în muzică, este loc pentru absolut fiecare, iar dacă printr-o astfel de colabo­rare, care îmi face și mare plă­cere, reușesc să con­ving lumea de acest adevăr, par­tida e câști­ga­tă. Muzica e bucu­rie, nu orgolii și competiție.

"Nu există tânăr sau bătrân în muzică. Există muzică și atât"

- Cu siguranță, toți acești tineri au de învățat de la dumneavoastră. Există și reciproca?

- Absolut. Toată viața este, de fapt, un șir de lu­cruri pe care nu contenim să le învățăm. Dacă vrem, evident. Mie, compania tinerilor îmi dă putere, îmi place să vorbesc cu ei pentru că au mereu idei surprin­ză­toare și o abordare proaspătă a feno­menului muzical, a spectacolelor, a compozițiilor. Mă influențează, iar dovada este și această ulti­mă piesă, "Ba­tiscaf", care are un sunet nou, e mo­dernă, e foar­te prezentă. Oameni buni, nu există tânăr sau bătrân în muzică, nu există folk, sau rock sau pop. Există muzică și atât! Crezând cu putere în acest lucru, nu mi-a plăcut niciodată să fiu "încadrat", să mi se spună că sunt folkist. Nu cânt folk, cânt muzică. Așa­dar, buna înțelegere cu tinerii este foarte im­por­tantă, la fel cum este esențială chimia dintre mem­brii unei trupe. Trupa mea, Brambura, nu ar fi re­zistat atâta timp dacă muzical și uman nu ne-am fi înțeles. Câteodată, ne ia zile bune să punem nota po­trivită peste cuvântul potrivit, dar o facem într-o foarte bună înțelegere.

"Fie ploaie, fie frig, mama mă lua de mână și mă ducea la școala de muzică"

- După 50 de ani de carieră muzicală, vă mai aduceți aminte începuturile, când erați dum­nea­voastră unul dintre acești tineri cu idei nebunești?

- Da, longevitatea este dată de înțelegere, bun-simț și iubirea aceasta nesfârșită pentru muzică. Îmi aduc aminte cu mare drag de toate momentele de început, când toți cei care cântau puțin la chitară visau să-și facă o trupă. Vremurile erau foarte di­ficile, nu aveam instrumente, de multe ori chiar ni le confecționam singuri. Când tata mi-a dat cadou un microfon profesionist, atât de rar și de scump la vremea aceea, nu vă închipuiți ce bucurie a fost pe mine. În plus, să ai sprijinul părinților pentru ac­tivități artistice, în acele vremuri, era iarăși un lucru ieșit din comun. Tot tata mi-a luat și prima chitară, iar în casă mai aveam o pianină, în speranța că sora mea va învăța și ea un instrument. Avea voce foarte frumoasă, precum toți din familie, dar preocupările ei au fost cu totul altele. Nașul meu a avut și el o mare influență asupra mea în co­pilărie. Era dirijor la o formație de amatori. Primele note la vioară și chitară el m-a învățat și a simțit că am "microbul" acesta al scenei în mine. Repet, sprijinul familiei înseamnă enorm, iar când îmi aduc aminte că, fie ploaie, fie frig, mama mă lua de mână și mă ducea la școala de mu­zică, mi se umple inima de dragoste și recunoștință. Lo­cuiam într-o casă din Cotroceni, care astăzi nu mai este. Îmi amin­tesc, de asemenea, cum treceam câ­teo­dată pe lângă Sala Palatului și vi­sam să cânt acolo în­tr-o zi. Când am ajuns să o fac, mi s-a părut co­ple­șitor, mai ales dacă ești singur pe sce­nă. Enormă, dis­tan­ța până la mi­crofon pare nesfârșită, publicul de­parte. În fine, după fa­cultate (Insti­tutul de Construcții), am avut o pe­rioadă în care m-am gândit că, to­tuși, ar trebui să-mi urmez meseria și m-am prezentat la post: se cons­truia barajul de la Siriu. Am rezistat doar vreo șase luni. Nu mă lăsasem de muzică și eram plin de concerte. Inclusiv împreună cu Cenaclul Fla­căra, care începuse primele turnee. Așadar, m-am întors în București, la un alt șantier nou nouț: metroul. Nu am stat mult timp nici aici, pentru că nu puteam rezista departe de scenă, mă tot învoiam să merg la spectacole și, la un moment dat, chiar a trebuit să aleg. M-am sfătuit și cu tata și am realizat că nicăieri nu eram mai fericit decât cântând. Gata cu șantierele! Tră­iască muzica!

"Mai nou, văd marea doar din mașină"

- Ați regretat, mai târziu, alegerea făcută atunci?

- Doamne, nu, nicio secundă! Nici chiar acum, bătrân fiind, când simt că nu am timp de nimic altceva, și tot nu regret. Dimpotrivă. Sunt mereu pe drumuri și nu îmi pare rău. Singura mică supărare este că nu reușesc să merg la mai multe spectacole, la mai multe concerte. Uite, cu Rocca sunt prieten de atâta vreme, și mă credeți că nu am reușit să ajung nici măcar la un singur concert al trupei sale, "Firma"? Pur și simplu, nu am timp niciodată. Mai nou, nici marea nu o mai văd. Merg acolo, când am concerte, dar marea o văd doar din mașină. Pe vremuri, mai ales în perioada cenaclului, stăteam pe litoral din iunie până în septembrie. Pe atunci, tur­neele erau la modă, acum, nu și le mai permite nimeni. Aveam spectacole pe toată perioada verii. Chiar glumeam, întrebându-l pe Adrian Păunescu, dacă să-mi iau și schiurile la mare. De ce? Pentru să din septembrie, ne mutam direct la munte, pentru turneele de toamnă și iarnă.

- Sunt tineri muzicieni care se plâng că nu prea mai sunt concerte, iar dumneavoastră sun­teți, din contră, numai pe drumuri...

- Da, acum nu mai sunt turnee, spectacolele se țin aproape numai în week end, dar eu sunt mereu pe drumuri, ca să ajung dintr-un oraș într-altul. Ați văzut că ne-a luat mai bine de o săptămână și nouă, ca să ne putem vedea pentru acest interviu. Dar eu sunt foarte mulțumit că am atâta treabă. Îmi plac la nebunie concertele care se țin în locuri mai puțin convenționale, cum ar fi centrele vechi ale di­fe­ritelor orașe, Baia Mare, Oradea, Sibiu... Îmi pla­ce, pentru că cetatea devine fundalul spec­tacolului și atunci totul prinde un aer aparte, concertul este parte dintr-o poveste. În schimb, nu-mi plac deloc concertele organizate de primării în centrul orașelor, concerte amestecate, în care se face o tocană de diferite feluri de muzică, umor, dansuri. Un fel de "Cântarea României", dar răsuflată. Singurul eve­niment frumos de acest gen este festivalul "Floare de Colț", de la Sighetul Marmației, care se ține în cen­trul orașului, dar publicul stă pe scaune. Este ca o sală în aer liber, iar atunci atmosfera este cu totul aparte. Altfel, așa cum am spus, îmi plac enorm ge­nul de festivaluri me­dievale, în care mu­zica are un sens unitar, iar în jurul ei se în­tâmplă tot felul de luc­ruri interesante: ate­liere de mește­șu­guri, ar­te, sunt copii care alear­­gă pe acolo sau stau cuminți pe o pă­tură și ascultă, pu­bli­cul este foarte re­cep­tiv. Se întâmplă așa, pen­tru că ei vin spe­cial pen­tru respec­tivul con­cert, pentru res­pec­tivul fel de mu­zică. Sunt foarte bucu­ros că participă lume multă și că simt că le face bine oamenilor. Acum se cam lasă fri­gul, așadar, con­cer­tele se vor muta în cluburi. Altfel de concerte, alt­fel de at­mos­feră, dar aceeași bucurie. Spa­țiul e mai intim, pu­blicul e, câteodată, cu tine pe scenă. Dacă am con­cert solo, eu chiar le spun mereu oa­me­nilor să nu mă lase sin­gur pe scenă, că mi-e urât. Să vină, să cânte cu mine, să danseze, să facem spec­tacolul îm­preună. Mereu mi-a plăcut asta.

- Dom­nu­le Vintilă, de-a lungul mi­­nu­natei dum­nea­voastră ca­riere ați stră­bă­tut țara aceas­ta la mi­limetru, an de an, și încă o faceți. Cum arată românii azi? Cum îi simțiți?

- Uite, asta e prima întrebare care mă întristează puțin. Eu chiar cunosc România foarte bine, știu fiecare clădire din fiecare oraș, locuri în care pe vremuri cântam, iar acum sunt ruine. Prima im­presie este că țara mea este părăsită și că românii sunt triști. Îmi pare nespus de rău să spun asta, dar este adevărat. Este ciudat pentru mine să văd mai toate casele de cultură din marile orașe cum sunt abandonate. Este ciudat să cânt acum într-un club și anul următor să aflu că s-a desființat, pentru că pa­tronii sunt sufocați de taxe. Este ciudat să merg în Reșița, de exemplu, unde am prieteni și unde altădată cântam și să nu mai fie aproape niciun loc în care să se poată ține concerte. La fel și la Hune­doa­ra, unde numai cas­­telul ce mai ți­ne fruntea sus. Pe de altă parte, ca să schimbăm tonul, acolo unde se pot ține spectacole, lu­mea vine. Și chiar dacă poa­te la în­ceput încă sunt în­gândurați, prinși de gri­jile zilnice, în­cet, încet, se lasă furați de muzică, se înveselesc, cân­tă, dansează, vin cu mine pe scenă. Și vă spun, dragă Bogdana, nu exis­tă bucurie mai mare pentru un artist decât aceea de a schimba în bine starea unui om. Eu pen­tru asta trăiesc, simt că aceasta este menirea mea.

"Vă rog, d-le Conifer, îmi dați și mie un autograf?"

- Nimic nu vă poate ține departe de scenă...

- Nu, nu mă las. Și să ajung să mă târâi pe brânci până la microfon pe scenă, tot nu mă las. Atâta timp cât simt că sunt iu­bit.

- Un alt fel de spec­tacol la care par­ticipați anul a­ces­ta se numește "Tan­dre­țuri pentru fe­mei, cu cei patru co­rifei". Nici nu vă pun întrebarea, doar vă invit la ex­plicații...

- Ha! Ha! Încep prin a spune că eu, Mircea Baniciu, Ni­cu Alifantis și Ale­xandru Andrieș sun­tem corifeii. Tot con­ceptul acestui spectacol pus la cale de Aurel Mitran este de a avea câte un mare concert de ziua fiecăruia dintre noi, în orașele în care ne-am născut. Am în­ceput la Circul Me­tro­politan din Bucu­rești, de ziua mea, în martie, iar biletele erau vân­du­te com­plet cu două luni înainte. A urmat Brăila, la Sala Spor­tu­rilor, de ziua lui Ali­fantis. Ziua lui Baniciu a fost serbată la Timișoara, prin spectacolul de la Fi­lar­monică. Iar acum, în octombrie, este spectacolul de la Brașov, de ziua lui Andrieș. În plus, l-am săr­bătorit și pe Mitran prin­tr-un concert la București, pe 16 octombrie. Îmi place foarte mult ideea acestui spectacol. Fiecare dintre noi își cântă succesele într-un show de două ore, sălile sunt mereu arhipline. Îmi place, de asemenea, că așa am ocazia să mă văd cu acești trei prieteni ai mei cu care, altfel, nu apuc să mă întâlnesc aproape deloc. Poate lumea își ima­ginează că noi, prieteni fiind de atâta vreme, ne ve­dem seara la o bere, poate cu familiile... De unde?! Nici să vorbim la telefon nu avem timp. Dar haideți să vă spun un lucru ha­ios, care s-a întâmplat după unul dintre spec­tacolele "Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei"... A venit o domnișoară la mi­ne, la final, și mi-a spus foar­te mieros: "Vă rog, dom­nule conifer, îmi dați și mie un autograf?". M-am ținut din răsputeri să nu râd imediat, i-am dat au­tograful cu tot dra­gul, dar de a­tunci ne amuzăm teribil de replica a­ceasta. Ne mai și numim "co­niferi" unul pe ce­lă­lalt. Tre­buie să și râ­dem, oameni dragi, să ne re­la­xăm, să cân­­tăm, să vedem viața și oa­menii în tonuri fru­moase, chiar dacă "fun­da­lul" este câ­teo­dată mai sum­bru.