- Anul acesta, recolta toamnei a fost deosebit de bogată pentru dvs. Pe 1 octombrie, la Cercul Militar Naţional din Bucureşti s-a produs o întâmplare minunată: lansarea cărţii "Marina Voica. Drum spre legendă", un volum biografic, semnat de cunoscutul jurnalist Octavian Ursulescu. Bucurie mare, dor şi emoţii...
- Am fost neînchipuit de emoţionată! Numai intrând în pielea mea ar putea cineva să-şi dea seama cu-adevărat cât de mişcată am fost la lansare. Mai ales că, după cum mă ştii, Ines, eu sunt bolnavă de punctualitate şi de atenţia la detalii. Însă totul a decurs perfect! Sigur, privind în urmă, mai am eu nişte nemulţumiri, dar ele ţin exclusiv de mine - că eu niciodată nu sunt mulţumită de mine până la capăt. Mereu găsesc să-mi fac reproşuri. Dar, în rest, totul a mers ceas, iar asta îmi dă o mulţumire imensă.
- Cât de implicată aţi fost în elaborarea cărţii? Cât l-aţi ajutat pe autor?
- Cu destul de mulţi ani în urmă, am luat un creion şi hârtie şi am început să-mi scriu povestea: povestea unei tinere care a venit dintr-o altă ţară, de la 3000 de kilometri distanţă, din nordul continentului, o tânără care a ajuns în România cu obiceiurile ei, cu educaţia ei, cu mentalitatea ei, cu cultura şi cu istoria ei. Totul pentru că s-a îndrăgostit de un român pe care a ales să-l urmeze într-o deplină şi superbă inconştienţă. Şi cu mult curaj! Şi mi-am propus să fiu de o completă sinceritate, să nu ocolesc nici momentele fericite, nici momentele nefericite şi, cu atât mai puţin, acele situaţii care poate că nu neapărat mă flatau. N-am vrut să mă menajez în niciun fel, n-am vrut să iasă ceva siropos, ceva alb şi pufos - cum obişnuiesc eu să spun. Deşi eram conştientă că nu avea să-mi fie uşor.
- Viaţa dvs. este bogată şi plină de întâmplări. Ce fir aţi ales ca să-i spuneţi povestea?
- Am pornit cu scrisul cronologic: din copilărie. Aceea fiind perioada care mi-e cea mai caldă în inimă şi, chiar dacă sună paradoxal, cea mai apropiată. Poate nu ţin minte lucruri care s-au întâmplat ieri-alaltăieri, dar din copilărie ţin minte totul, cu lux de amănunte. Am continuat cu momentul cel mai dureros, cu moartea mamei, apoi cu adolescenţa, cu şcoala, cu facultatea, cu căsătoria, cu lansarea mea în muzică în România. Am ajuns apoi în punctul în care mi s-a revelat că aveam de purtat o cruce a vieţii nu tocmai uşoară: am povestit divorţul de primul soţ şi căsătoria cu Viorel, tânărul student care m-a copleşit cu iubirea lui, de care m-am îndrăgostit într-o clipită şi pe care îl iubesc şi azi, la mulţi ani după ce el a plecat dintre noi. Doar că alegând atunci să merg alături de el, am ajuns să cunosc şi sărăcia. De unde cu primul soţ locuisem într-o casă splendidă, pe Calea Victoriei, şi aveam o situaţie mai mult decât confortabilă, acum nu mai aveam nimic - decât pianul, singurul lucru pe care îl luasem cu mine! Am pornit pe un drum foarte greu: nu aveam nici casă, nici nimic. Nici profesional nu-mi era uşor: în 1968, după ce ruşii au intrat în Praga, eu am fost scoasă din activitate, în România n-am mai putut să cânt nimic, nicăieri. După care, tocmai când lucrurile intraseră pe un făgaş pozitiv, când, în sfârşit, eu şi Viorel ne făcuserăm un rost, când, muzical vorbind, eram în plină vogă, a urmat momentul fugii noastre în străinătate.
De mână, în bejenie
- Un episod mai puţin cunoscut al biografiei dvs....
- Viorel voia foarte mult să-mi asigure o bătrâneţe decentă şi găsise că aceasta era soluţia: să fugim din ţară. Şi m-a convins! Astfel că, din nou, cu inconştienţă şi curaj, bazându-mă doar pe certitudinea iubirii lui, am fost de acord să las totul în urmă - şi apartamentul superb din Armenească, şi numele pe care mi-l făcusem, şi confortul profesional şi material - şi-am plecat în bejenie: noi doi, ţinându-ne de mână! Am descris cum am ajuns în străinătate, cum acolo Viorel s-a îmbolnăvit, cum l-am adus înapoi, deşi eram convinsă c-aveam să fiu închisă, cum am fost ţinuţi în aeroport 3-4 ore, timp în care Viorel avea nişte dureri crâncene, pentru că efectul injecţiilor analgezice trecuse, şi cum, până la urmă, ni s-a dat voie să intrăm în ţară, fără să fim persecutaţi sau pedepsiţi în vreun fel. Ba chiar - ca să fiu cinstită până la capăt - după ce vestea revenirii mele a ajuns până la Ceauşescu, ne-am primit casa înapoi, iar eu am fost întrebată: "Aveţi nevoie de ceva?" La care am răspuns: "Doar lăsaţi-mă să cânt." Deşi dorinţa mea era nebunească: în cei 6-7 ani de zile cât lipsisem, toate cântecele mele fuseseră scoase de la difuzare şi între timp crescuse o nouă generaţie, care habar nu avea cine eram! Deci îţi dai seama cât de greu mi-a fost să reintru în muzică şi să mă fac din nou cunoscută de public. După care am continuat povestea cu moartea lui Viorel, care, pentru mine, a fost o piatră de hotar. Practic, viaţa mea se împarte în anii de dinainte şi în anii de după moartea lui Viorel - omul care m-a adorat şi pe care, aşa cum ţi-am mai spus, eu şi acum îl iubesc la fel de mult. După dispariţia lui, eu am simţit ce înseamnă ca o femeie să nu aibă lângă ea un bărbat. Femeia fără un bărbat alături este paria societăţii! După moartea lui Viorel, am început să primesc atâtea bobârnace...! Şi acum sunt situaţii în care mă gândesc: "Dacă ar fi trăit Viorel, persoana aceea n-ar fi îndrăznit să se poarte aşa cu mine sau să-mi vorbească aşa!".
Povara amintirilor
- Fiecare cuvânt pe care îl scriam, fiecare pagină pe care o umpleam însemnau emoţii, uneori copleşitoare, şi amintiri retrăite cu o asemenea intensitate...! Îţi mărturisesc că-n multe, prea multe nopţi, eu n-am mai putut să dorm, din pricina poverii amintirilor. Până când am simţit că nu mai pot. Pur şi simplu, nu mai puteam să îndur. Şi-am ascuns manuscrisul într-un sertar şi-am decis că această carte a vieţii mele acolo avea să rămână. La un moment dat însă, a venit Octavian Ursulescu, care mi-a spus că are o idee: o carte despre mine. Şi-atunci truda mea şi nopţile nedormite, manuscrisul meu ascuns în sertar şi-au regăsit sensul. I-am dat lui Octavian tot acest "fond" de informaţii, la care el a adăugat comentariile lui, apoi a adăugat cuvintele unor prieteni şi colegi de-ai mei, câteva poezii şi nuvele scrise de mine (sunt o mare admiratoare a extraordinarului nuvelist american O. Henry, poate unde şi stilul meu de a scrie este la fel de concis) şi unele texte de-ale mele de muzică uşoară şi aşa a prins contur acest volum, care acum mi-e foarte drag.
- Ooo, îţi dai seama! Îl cunosc pe Octavian de când avea 21 de ani! Şi să ştii că mi-a fost şi-mi este un mare prieten. El a fost cel care, prin insistenţe, a reuşit să obţină acordul, astfel încât să fiu lăsată să cânt în limba română. Pentru că, după ce-am venit în România şi m-am lansat în muzică, ani de zile eu nu am fost lăsată să cânt decât în ruseşte. Se spunea că am accent, că nu dau bine nici la Radio... Nici în festivaluri nu puteam să merg, dacă n-aveam nicio melodie în română! Abia Ion Cristinoiu a fost primul compozitor care a avut încredere în mine - şi curaj! - şi mi-a dat întâia mea piesă în limba română.
"Mareşal al muzicii uşoare româneşti"
- Ideea locului unde să facem lansarea i-a aparţinut unei prietene. Apoi eu şi Octavian am căzut de acord asupra desfăşurătorului, el s-a ocupat de intervenţiile lui, iar eu m-am ocupat de ceea ce a ţinut de mine, adică de vestimentaţie, de reorchestrarea pieselor pe care le-am cântat împreună cu fanfara Cercului Militar, reorchestrări de care s-au îngrijit domnul Alexandru Cazan, militar şi director al Casei de Cultură din Breaza, şi colonelul Aurel Gheorghiţă, conducătorul Orchestrei Reprezentative a MApN şi de repetiţii. Iniţial am intrat în sală îmbrăcată într-o rochiţă, am vorbit şi eu, şi Octavian, şi alţi invitaţi, am cântat câteva piese, acompaniindu-mă singură cu castanietele, la fel ca la începutul carierei mele, după care m-am retras la cabină şi m-am schimbat într-o uniformă albă, de colonel, şi am revenit în sală, unde am primit de la generalul Zisu titlul de "Mareşal al muzicii uşoare româneşti" şi o cruce de aur imensă, pe care nici nu ştiu unde s-o aşez în casă, după care am cântat împreună cu Orchestra MApN - cea mai mare fanfară militară din România -, piesele "Şi afară plouă, plouă... " şi "Bucureştiul e micul Paris", iar la final am dat autografe. După cum ţi-am spus şi la început, totul a decurs ca la carte, singurele reproşuri sunt cele pe care mi le fac mie, că niciodată nu pot altfel. (râde)
Un univers de iubire
- A fost multă bucurie, dar au fost şi atât de multe griji! Chiar m-am rugat şi-am zis: "Doamne, dă-mi putere să trec şi peste ziua asta!". Şi Dumnezeu m-a ajutat! Or, dacă am mai rezistat şi la grijile şi la emoţiile astea, înseamnă că încă mai pot să fac câţiva paşi înainte - deci, da, evenimentul ăsta a fost şi o "injecţie" de optimism.
- Sunteţi un om care uimeşte mereu cu energia debordantă pe care o risipeşte la fiecare apariţie publică. Din ce vă trageţi puterile? Din credinţă, din dragostea nemărginită pentru grădina dvs., care seamănă cu un mic paradis?
- Toate astea, e adevărat, sunt elemente foarte importante, esenţiale chiar în viaţa mea, dar energia pe care ai remarcat-o îmi vine exclusiv din sentimentul responsabilităţii, al responsabilităţii faţă de oamenii care mă iubesc şi mă solicită în calitate de artistă. Dacă intri pe contul meu de Facebook, ai să vezi numai acolo cât de multă iubire primesc! Nu mai vorbesc de oamenii cu care mă întâlnesc direct, la spectacole. Un univers aş putea să umplu cu iubirea pe care o simt revărsată din partea oamenilor!
- Stilul dvs. de a trăi frumos şi activ, de a vă bucura de fiecare zi a vieţii e o moştenire de familie, o virtute specifică sufletului rusesc?
- Activ! (râde) Ines, ceea ce se vede la exterior e doar o poleială. În afara scenei şi a treburilor care ţin de profesia mea, eu, de fapt, nu sunt deloc energică. Sunt chiar inertă, foarte leneşă, şi nici de optimism nu prea dau pe-afară. Îţi spun sincer: sunt zile în care mi-e lene şi să mă scol de pe canapeaua pe care îmi petrec mult timp. Mă adun şi dobândesc energie doar când e vorba de artă: pentru că arta e sensul vieţii mele! Altceva nu am, alte virtuţi! În realitate, sunt o fiinţă foarte plictisitoare. Inclusiv în societate, inclusiv în conversaţii. Pentru că, pe mine, nimic altceva, în afara artei, nu mă interesează. Nu mă interesează să bârfesc, nu mă interesează să trag sfori, nu mă interesează să fac schimb de reţete, mă interesează doar muzica şi să cânt. Eu doar pe scenă mă transform şi strălucesc. Cineva chiar mi-a spus, de curând: "Da' uite că nu te laşi!" Însă nu e aşa! Eu mă las, şi încă fără regrete. Mai ales la vârsta pe care o am acum. Dacă mâine nu mă mai caută nimeni, eu am să mor. Sunt însă gata pentru asta. Nu m-aş crampona în niciun fel de nimic şi nici nu m-aş plânge. În orice clipă, sunt gata "să mă las". Faptul că sunt încă dorită şi căutată de public şi de colaboratori e singurul lucru care mă motivează.
- Dar pentru că nu e cazul "să vă lăsaţi", spuneţi-mi ce planuri muzicale mai aveţi?
- Eu n-am niciunul, au alţii pentru mine. Iar eu sunt întotdeauna pregătită. Pe 21 octombrie, am concert la Sala Palatului, în memoria lui Dan Spătaru, în noiembrie, am un alt concert, în memoria lui Florin Bogardo... Cine ştie ce alte solicitări vor mai apărea între timp. După care o să vină revelionul, deşi nu ştiu dacă o să mai accept vreun angajament pentru revelion. A început să-mi fie mai greu să stau o noapte întreagă "în priză". Nu zic că m-au lăsat puterile, dar trebuie să mai strâng puţin şurubul, să mă mai menajez.
- În ultima vreme, se vorbeşte mult despre faptul că a doua parte a vieţii noastre ar fi mai fericită ca prima. Puteţi confirma?
- Să ştii că da! De câţiva ani încoace, chiar simt că această a doua parte a vieţii mele e mai bogată şi mai fericită decât prima. Doi bani nu făceam când eram tânără! (râde) Tocmai de-asta mă supără ideea că trebuie să mor. Tocmai acum?! (râde) Dac-aş putea s-o mai iau de la capăt, eu n-aş mai vrea să mai trec o dată prin anii tinereţii, cu toate luptele ei, cu toate emoţiile... Nu! Asta n-aş mai vrea. În schimb, mi se pare nedrept că trebuie să mor. Acum, când, în sfârşit, am ajuns să cunosc pe deplin starea de mulţumire, când ştiu cu-adevărat cine şi cum sunt, când am dobândit o oarecare înţelepciune, când ştiu ce vreau şi ce-mi prieşte, când ştiu inclusiv cu ce-mi stă bine să mă îmbrac... ?! (râde)
Foto: arhiva personală, DRAGOŞ CONSTANTIN, GABRIEL BOHOLT
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
