- Anul acesta, recolta toamnei a fost deosebit de bogată pentru dvs. Pe 1 octombrie, la Cercul Militar Național din București s-a produs o întâmplare minunată: lansarea cărții "Marina Voica. Drum spre legendă", un volum biografic, semnat de cunoscutul jurnalist Octavian Ursulescu. Bucurie mare, dor și emoții...
- Am fost neînchipuit de emoționată! Numai intrând în pielea mea ar putea cineva să-și dea seama cu-adevărat cât de mișcată am fost la lansare. Mai ales că, după cum mă știi, Ines, eu sunt bolnavă de punctualitate și de atenția la detalii. Însă totul a decurs perfect! Sigur, privind în urmă, mai am eu niște nemulțumiri, dar ele țin exclusiv de mine - că eu niciodată nu sunt mulțumită de mine până la capăt. Mereu găsesc să-mi fac reproșuri. Dar, în rest, totul a mers ceas, iar asta îmi dă o mulțumire imensă.
- Cât de implicată ați fost în elaborarea cărții? Cât l-ați ajutat pe autor?
- Cu destul de mulți ani în urmă, am luat un creion și hârtie și am început să-mi scriu povestea: povestea unei tinere care a venit dintr-o altă țară, de la 3000 de kilometri distanță, din nordul continentului, o tânără care a ajuns în România cu obiceiurile ei, cu educația ei, cu mentalitatea ei, cu cultura și cu istoria ei. Totul pentru că s-a îndrăgostit de un român pe care a ales să-l urmeze într-o deplină și superbă inconștiență. Și cu mult curaj! Și mi-am propus să fiu de o completă sinceritate, să nu ocolesc nici momentele fericite, nici momentele nefericite și, cu atât mai puțin, acele situații care poate că nu neapărat mă flatau. N-am vrut să mă menajez în niciun fel, n-am vrut să iasă ceva siropos, ceva alb și pufos - cum obișnuiesc eu să spun. Deși eram conștientă că nu avea să-mi fie ușor.
- Viața dvs. este bogată și plină de întâmplări. Ce fir ați ales ca să-i spuneți povestea?
- Am pornit cu scrisul cronologic: din copilărie. Aceea fiind perioada care mi-e cea mai caldă în inimă și, chiar dacă sună paradoxal, cea mai apropiată. Poate nu țin minte lucruri care s-au întâmplat ieri-alaltăieri, dar din copilărie țin minte totul, cu lux de amănunte. Am continuat cu momentul cel mai dureros, cu moartea mamei, apoi cu adolescența, cu școala, cu facultatea, cu căsătoria, cu lansarea mea în muzică în România. Am ajuns apoi în punctul în care mi s-a revelat că aveam de purtat o cruce a vieții nu tocmai ușoară: am povestit divorțul de primul soț și căsătoria cu Viorel, tânărul student care m-a copleșit cu iubirea lui, de care m-am îndrăgostit într-o clipită și pe care îl iubesc și azi, la mulți ani după ce el a plecat dintre noi. Doar că alegând atunci să merg alături de el, am ajuns să cunosc și sărăcia. De unde cu primul soț locuisem într-o casă splendidă, pe Calea Victoriei, și aveam o situație mai mult decât confortabilă, acum nu mai aveam nimic - decât pianul, singurul lucru pe care îl luasem cu mine! Am pornit pe un drum foarte greu: nu aveam nici casă, nici nimic. Nici profesional nu-mi era ușor: în 1968, după ce rușii au intrat în Praga, eu am fost scoasă din activitate, în România n-am mai putut să cânt nimic, nicăieri. După care, tocmai când lucrurile intraseră pe un făgaș pozitiv, când, în sfârșit, eu și Viorel ne făcuserăm un rost, când, muzical vorbind, eram în plină vogă, a urmat momentul fugii noastre în străinătate.
De mână, în bejenie
- Un episod mai puțin cunoscut al biografiei dvs....
- Viorel voia foarte mult să-mi asigure o bătrânețe decentă și găsise că aceasta era soluția: să fugim din țară. Și m-a convins! Astfel că, din nou, cu inconștiență și curaj, bazându-mă doar pe certitudinea iubirii lui, am fost de acord să las totul în urmă - și apartamentul superb din Armenească, și numele pe care mi-l făcusem, și confortul profesional și material - și-am plecat în bejenie: noi doi, ținându-ne de mână! Am descris cum am ajuns în străinătate, cum acolo Viorel s-a îmbolnăvit, cum l-am adus înapoi, deși eram convinsă c-aveam să fiu închisă, cum am fost ținuți în aeroport 3-4 ore, timp în care Viorel avea niște dureri crâncene, pentru că efectul injecțiilor analgezice trecuse, și cum, până la urmă, ni s-a dat voie să intrăm în țară, fără să fim persecutați sau pedepsiți în vreun fel. Ba chiar - ca să fiu cinstită până la capăt - după ce vestea revenirii mele a ajuns până la Ceaușescu, ne-am primit casa înapoi, iar eu am fost întrebată: "Aveți nevoie de ceva?" La care am răspuns: "Doar lăsați-mă să cânt." Deși dorința mea era nebunească: în cei 6-7 ani de zile cât lipsisem, toate cântecele mele fuseseră scoase de la difuzare și între timp crescuse o nouă generație, care habar nu avea cine eram! Deci îți dai seama cât de greu mi-a fost să reintru în muzică și să mă fac din nou cunoscută de public. După care am continuat povestea cu moartea lui Viorel, care, pentru mine, a fost o piatră de hotar. Practic, viața mea se împarte în anii de dinainte și în anii de după moartea lui Viorel - omul care m-a adorat și pe care, așa cum ți-am mai spus, eu și acum îl iubesc la fel de mult. După dispariția lui, eu am simțit ce înseamnă ca o femeie să nu aibă lângă ea un bărbat. Femeia fără un bărbat alături este paria societății! După moartea lui Viorel, am început să primesc atâtea bobârnace...! Și acum sunt situații în care mă gândesc: "Dacă ar fi trăit Viorel, persoana aceea n-ar fi îndrăznit să se poarte așa cu mine sau să-mi vorbească așa!".
Povara amintirilor
- Aveți amintiri foarte vii. Timpul nu pare să aibă putere asupra lor.
- Fiecare cuvânt pe care îl scriam, fiecare pagină pe care o umpleam însemnau emoții, uneori copleșitoare, și amintiri retrăite cu o asemenea intensitate...! Îți mărturisesc că-n multe, prea multe nopți, eu n-am mai putut să dorm, din pricina poverii amintirilor. Până când am simțit că nu mai pot. Pur și simplu, nu mai puteam să îndur. Și-am ascuns manuscrisul într-un sertar și-am decis că această carte a vieții mele acolo avea să rămână. La un moment dat însă, a venit Octavian Ursulescu, care mi-a spus că are o idee: o carte despre mine. Și-atunci truda mea și nopțile nedormite, manuscrisul meu ascuns în sertar și-au regăsit sensul. I-am dat lui Octavian tot acest "fond" de informații, la care el a adăugat comentariile lui, apoi a adăugat cuvintele unor prieteni și colegi de-ai mei, câteva poezii și nuvele scrise de mine (sunt o mare admiratoare a extraordinarului nuvelist american O. Henry, poate unde și stilul meu de a scrie este la fel de concis) și unele texte de-ale mele de muzică ușoară și așa a prins contur acest volum, care acum mi-e foarte drag.
- Vă leagă o prietenie veche de Octavian Ursulescu?
- Ooo, îți dai seama! Îl cunosc pe Octavian de când avea 21 de ani! Și să știi că mi-a fost și-mi este un mare prieten. El a fost cel care, prin insistențe, a reușit să obțină acordul, astfel încât să fiu lăsată să cânt în limba română. Pentru că, după ce-am venit în România și m-am lansat în muzică, ani de zile eu nu am fost lăsată să cânt decât în rusește. Se spunea că am accent, că nu dau bine nici la Radio... Nici în festivaluri nu puteam să merg, dacă n-aveam nicio melodie în română! Abia Ion Cristinoiu a fost primul compozitor care a avut încredere în mine - și curaj! - și mi-a dat întâia mea piesă în limba română.
"Mareșal al muzicii ușoare românești"
- Lansarea cărții a fost un eveniment grandios, desfășurat în Sala de Marmură a Cercului Militar din București, și un adevărat spectacol muzical. Dvs. i-ați conceput regia?
- Ideea locului unde să facem lansarea i-a aparținut unei prietene. Apoi eu și Octavian am căzut de acord asupra desfășurătorului, el s-a ocupat de intervențiile lui, iar eu m-am ocupat de ceea ce a ținut de mine, adică de vestimentație, de reorchestrarea pieselor pe care le-am cântat împreună cu fanfara Cercului Militar, reorchestrări de care s-au îngrijit domnul Alexandru Cazan, militar și director al Casei de Cultură din Breaza, și colonelul Aurel Gheorghiță, conducătorul Orchestrei Reprezentative a MApN și de repetiții. Inițial am intrat în sală îmbrăcată într-o rochiță, am vorbit și eu, și Octavian, și alți invitați, am cântat câteva piese, acompaniindu-mă singură cu castanietele, la fel ca la începutul carierei mele, după care m-am retras la cabină și m-am schimbat într-o uniformă albă, de colonel, și am revenit în sală, unde am primit de la generalul Zisu titlul de "Mareșal al muzicii ușoare românești" și o cruce de aur imensă, pe care nici nu știu unde s-o așez în casă, după care am cântat împreună cu Orchestra MApN - cea mai mare fanfară militară din România -, piesele "Și afară plouă, plouă... " și "Bucureștiul e micul Paris", iar la final am dat autografe. După cum ți-am spus și la început, totul a decurs ca la carte, singurele reproșuri sunt cele pe care mi le fac mie, că niciodată nu pot altfel. (râde)
Un univers de iubire
- Dincolo se oboseală și de emoții, acest eveniment somptuos v-a adus și o fărâmă de optimism?
- A fost multă bucurie, dar au fost și atât de multe griji! Chiar m-am rugat și-am zis: "Doamne, dă-mi putere să trec și peste ziua asta!". Și Dumnezeu m-a ajutat! Or, dacă am mai rezistat și la grijile și la emoțiile astea, înseamnă că încă mai pot să fac câțiva pași înainte - deci, da, evenimentul ăsta a fost și o "injecție" de optimism.
- Sunteți un om care uimește mereu cu energia debordantă pe care o risipește la fiecare apariție publică. Din ce vă trageți puterile? Din credință, din dragostea nemărginită pentru grădina dvs., care seamănă cu un mic paradis?
- Toate astea, e adevărat, sunt elemente foarte importante, esențiale chiar în viața mea, dar energia pe care ai remarcat-o îmi vine exclusiv din sentimentul responsabilității, al responsabilității față de oamenii care mă iubesc și mă solicită în calitate de artistă. Dacă intri pe contul meu de Facebook, ai să vezi numai acolo cât de multă iubire primesc! Nu mai vorbesc de oamenii cu care mă întâlnesc direct, la spectacole. Un univers aș putea să umplu cu iubirea pe care o simt revărsată din partea oamenilor!
- Stilul dvs. de a trăi frumos și activ, de a vă bucura de fiecare zi a vieții e o moștenire de familie, o virtute specifică sufletului rusesc?
- Activ! (râde) Ines, ceea ce se vede la exterior e doar o poleială. În afara scenei și a treburilor care țin de profesia mea, eu, de fapt, nu sunt deloc energică. Sunt chiar inertă, foarte leneșă, și nici de optimism nu prea dau pe-afară. Îți spun sincer: sunt zile în care mi-e lene și să mă scol de pe canapeaua pe care îmi petrec mult timp. Mă adun și dobândesc energie doar când e vorba de artă: pentru că arta e sensul vieții mele! Altceva nu am, alte virtuți! În realitate, sunt o ființă foarte plictisitoare. Inclusiv în societate, inclusiv în conversații. Pentru că, pe mine, nimic altceva, în afara artei, nu mă interesează. Nu mă interesează să bârfesc, nu mă interesează să trag sfori, nu mă interesează să fac schimb de rețete, mă interesează doar muzica și să cânt. Eu doar pe scenă mă transform și strălucesc. Cineva chiar mi-a spus, de curând: "Da' uite că nu te lași!" Însă nu e așa! Eu mă las, și încă fără regrete. Mai ales la vârsta pe care o am acum. Dacă mâine nu mă mai caută nimeni, eu am să mor. Sunt însă gata pentru asta. Nu m-aș crampona în niciun fel de nimic și nici nu m-aș plânge. În orice clipă, sunt gata "să mă las". Faptul că sunt încă dorită și căutată de public și de colaboratori e singurul lucru care mă motivează.
- Dar pentru că nu e cazul "să vă lăsați", spuneți-mi ce planuri muzicale mai aveți?
- Eu n-am niciunul, au alții pentru mine. Iar eu sunt întotdeauna pregătită. Pe 21 octombrie, am concert la Sala Palatului, în memoria lui Dan Spătaru, în noiembrie, am un alt concert, în memoria lui Florin Bogardo... Cine știe ce alte solicitări vor mai apărea între timp. După care o să vină revelionul, deși nu știu dacă o să mai accept vreun angajament pentru revelion. A început să-mi fie mai greu să stau o noapte întreagă "în priză". Nu zic că m-au lăsat puterile, dar trebuie să mai strâng puțin șurubul, să mă mai menajez.
- În ultima vreme, se vorbește mult despre faptul că a doua parte a vieții noastre ar fi mai fericită ca prima. Puteți confirma?
- Să știi că da! De câțiva ani încoace, chiar simt că această a doua parte a vieții mele e mai bogată și mai fericită decât prima. Doi bani nu făceam când eram tânără! (râde) Tocmai de-asta mă supără ideea că trebuie să mor. Tocmai acum?! (râde) Dac-aș putea s-o mai iau de la capăt, eu n-aș mai vrea să mai trec o dată prin anii tinereții, cu toate luptele ei, cu toate emoțiile... Nu! Asta n-aș mai vrea. În schimb, mi se pare nedrept că trebuie să mor. Acum, când, în sfârșit, am ajuns să cunosc pe deplin starea de mulțumire, când știu cu-adevărat cine și cum sunt, când am dobândit o oarecare înțelepciune, când știu ce vreau și ce-mi priește, când știu inclusiv cu ce-mi stă bine să mă îmbrac... ?! (râde)
Foto: arhiva personală, DRAGOȘ CONSTANTIN, GABRIEL BOHOLT